Dilemele discursului identitar în R. Moldova (I)

adăugat 15 februarie 2008, 18:30, la Opinii / Editoriale

În orice comunitate cu un profil bine conturat, asumarea identitară se face pe două paliere. Anglo-saxonii numesc aceste paliere "naţionalismul steagurilor fluturate" şi "naţionalismul steagurilor nefluturate". Primul înseamnă exprimarea mai degrabă oficială sau oficializată a identităţii naţionale, adică la ceremonii, parade, date semnificative şi vibrante în memoria comunitară a etosului. Este momentul când discursurile oficiale duduie, fanfarele cântă, steagurile ies pe străzi şi sunt fluturate ostentativ şi temeinic. Dar paradele se termină, ceremoniile se încheie, fanfarele tac, iar zilele de sărbătoare zboară din calendar. Ce rămâne după? Rămâne ceea ce literatura de specialitate numeşte "naţionalismul steagurilor nefluturate", acel "naţionalism de fiecare zi", neostentativ, banal şi cotidian - "banal nationalism" îl numeşte un sociolog britanic. Este partea nevizibilă sau neostentativ vizibilă, a unei asumări consistente şi care ar trebui să fie tocmai motorul şi temelia celui dintâi. Este acel tip de naţionalism - fără conotaţii negative - infiltrat tacit în manuale, presă, discursuri publice şi care există, neconştientizat, în mentalul comunitar. Este ceva care te instituie identitar fără ca să conştientizezi foarte limpede acest lucru în circumstanţe de zi cu zi. Îl trăieşti firesc, ca pe un dat, fără să faci caz de el. Manifestarea lui publică este o latenţă, dar care se exprimă în situaţii speciale. Eşti ceea ce eşti, dar afli asta sau ţi se reaminteşte asta, dacă e cazul, în contexte paradoxale, fericite sau dramatice, violente sau festive, emoţionante însă de fiecare dată şi definitorii pentru tine. Relaţia dintre cele două tipuri de manifestare etnică / naţională trebuie să fie coerentă şi nu neapărat cauzală. Ceea ce trebuie să funcţioneze aici ar fi o dependenţă mutuală, în sensul în care "naţionalismul banal" alimentează şi legitimează "naţionalismul steagurilor fluturate", iar acesta îl exprimă şi exemplifică public pe cel dintâi. Osmoza bună dă o societate puternică şi coerentă. În cazul unor fracturi dintre cele două tipuri, societatea nu poate funcţiona fericit, căci gripajele sunt regula, nu excepţia, evoluţiei ei. Când cele două paliere ale exerciţiului identitar nu sunt coerente şi nu se alimentează reciproc şi firesc, nu bruscate şi ghidonate politic, este semnul unei incoerenţe mai adânci şi care nu poate fi ostoită prin operaţii estetice superficiale. Societatea din R. Moldova şi evoluţia ei poate fi citită şi prin această grilă. Geografia simbolică şi identitatea geopolitică Majoritatea populaţiei R. Moldova se pronunţă constant şi sistematic pentru integrarea europeană, chiar dacă la nivelul cunoaşterii efective a procesului lucrurile nu sunt ideale. Cert este însă că asumarea există şi este incontestabilă. Ceea ce trebuie să urmeze este exprimarea publică concretă şi eficace a acestei stări de spirit. È˜i care trebuie pusă în act eficace şi câştigător. Cum se face asta, nu ţine de imaginaţie. Ci de transpiraţie. Drumul integrării europene a fiecărui stat răsăritean - ştim asta deja - a urmat până acum o rută limpede. Înainte de integrarea propriu-zisă în UE, ţări precum Polonia, Cehia, Slovacia, România, Bulgaria sau ţările baltice au trecut prin integrarea în NATO. Dar primul pas al demersului euroatlantic a fost plasarea conştientă şi asumată a fiecărei ţări într-o geografie simbolică europeană - gen "Europa Centrală", obsesia unor state de "a nu fi balcanice", asumarea identităţii catolice ostentative etc. Fiecare după posibilităţi istorice şi oportunităţi geografice sau religioase. Din această perspectivă, contradicţiile R. Moldova sunt endemice şi obsesia ei de a fi un "caz excepţional", ineficientă. În realitate, singurele mecanisme prin care se poate plasa într-o geografie simbolică europeană ţin de limbă, religie, tradiţii istorice, mentalităţi. Adică tot ceea ce o leagă de vecina ei euroatlantică. Din acest punct de vedere, parteneriatul asumat cu România nu mai ţine de opţiuni personale, ci de opţiuni strategice. A clama o limbă deja europeană, existenţa unei Biserici care se subordonează unei Patriarhii europene etc. înseamnă a ieşi din geografia simbolică neeuropeană, sovietică sau rusă, care te duce, mai degrabă, în zona "vecinătăţii apropiate" sau într-o ambiguă zonă gri decât în "vecinătatea europeană". Recentul discurs al preşedintelui Voronin de la Munchen de la Conferinţa internaţională de Securitate a avut, dincolo de text, o amplă semnificaţie care ţine de context. A vorbi în limba rusă în mijlocul Europei - caz unic pentru un preşedinte de stat aflat în Politica de Vecinătate a UE - înseamnă (şi) a te plasa automat şi liber asumat într-o geografie simbolică deloc favorabilă opţiunii euroatlantice. Mesajul trimis de R. Moldova Europei a fost, conştient sau nu, că dincolo de Prut preşedinţii care vin în UE preferă să se adreseze în limba rusă, chiar dacă respectiva limbă nu este limba oficială a statului pe care îl reprezintă. Discrepanţa dintre opţiunea majorităţii populaţiei şi expresia oficială este stridentă şi nu poate trece nesesizată. Dincolo însă de ambiguităţile identităţii geopolitice a R. Moldova, există masive contradicţii ale discursului intern, măcinat de inconsecvenţe, politizat şi, în final, incapabil să se exprime senin într-un spaţiu public încă neconstituit. Discursul românesc: latenţele lui a fi sau a nu fi La început a fost discursul (pro)românesc. Anii 90 l-au adus în prim-planul spaţiului public, dar 1994 a însemnat, cu intermitenţe, ieşirea lui din zona discursului oficial sau chiar oficios. Chiar dacă toţi preşedinţii R. Moldova au recunoscut că limba celor două maluri ale Prutului este comună, acesta a fost maximul pe care au putut să îl conceadă. În ciuda absenţei publice de la mesele oficiale, latenţele acestuia sunt însă consistente. Are de partea lui demografia şi academia, chiar dacă nu politica oficială. Ca orice latenţă însă, pentru a se explicita, are nevoie de cadre de manifestare, circumstanţe şi impulsuri favorabile. Şi tot ca orice latenţă, ieşirea lui imediată la rampă nu e garantată sută la sută. Este ceea ce au înţeles autorităţile de la Chişinău când, explicit sau implicit, încearcă sau chiar blochează contactele de orice tip dintre cele două maluri ale Prutului. De remarcat, pe de altă parte, că tăcerile unui discurs identitar nu reprezintă anularea lui, căci gradul de manifestare publică, mai ales în societăţi politizate, este contextual şi volatil. Amploarea lui reală nu se poate calcula în funcţie de prezenţa lui publică. Vorba unui amic de aici, discursul românesc este astăzi "discursul celui de-al doilea pahar cu vin", adică acela care se exprimă în discuţiile private atunci când limbile se dezleagă şi inhibiţiile spaţiului public pot fi estompate mai uşor. Peste acest discurs constitutiv al tinerei republici - vezi "limba română" din textul Declaraţiei de Independenţă şi dilemele unioniste fondatoare - , s-au suprapus, în timp, alte două discursuri, oficiale de data asta şi care, în realitate, se bat cat în cap. Paradoxurile şi contradicţiile sunt în R. Moldova la ele acasă - mai ales din acest punct de vedere. Discursul moldovenist antiromânesc sau resentimentul doctrinar Primul este discursul moldovenist. În esenţă, acreditează similitudinea între cetăţenie şi etnie, producând un discurs moldovenist etnicist, cu pretenţii de legitimare istorică deâ€¦ 650 de ani, asumându-şi nonşalant şi, nu o dată, ridicol, istoria întregii Moldove medievale. Asta cu riscul suprapunerii masive pe discursul identitar românesc, mult mai bine plasat geografic (teritoriu) şi istoric (capitala Moldovei medievale, simbolistica voievodală etc.) pentru a revendica el moştenirea etnosimbolică a unui teritoriu constitutiv al Vechiului Regat şi, ulterior, al României Mari. È˜i promotorii discursului moldovenist anti-România ştiu asta. De aici logica ineluctabilă care îi împinge către patologii discursive de tip "Moldova Mare", exprimate ici-colo public, prin mişcări civico-politice, ziare cu asumarea clară a acestui vector (plasat în titlu sau nu) sau discursuri juvenil-teribiliste. Dar ei mai ştiu şi altceva, chiar dacă nu ne spun. Anume că discursul moldovenist etnicist cu legitimarea istorică de 650 de ani ar presupune, ca primă măsură logică, renunţarea laâ€¦ Transnistria, niciodată parte a Moldovei medievale. Altminteri, sintagme precum "expansionism", "ultimul imperiu" etc. ar trebui să îşi schimbe adresantulâ€¦ Drama unui asemenea discurs stă, în realitate, nu doar în imposibilitatea împlinirii lui - multe discursuri etnopolitice stau sub acest semn -, ci în conştiinţa limpede a celor care îl promovează că îndeplinirea lui este imposibilă. "Moldova Mare" nu este nici măcar un vis, pentru că nici măcar promotorii lui nu cred, cu adevărat, în el. De aici, conştiinţa aproape tragică a unora dintre liderii ei ideologici, a celor mai instruiţi dintre domniile lor, care vor să fie şi lucizi, şi îndrăgostiţi în acelaşi timp. È˜i asta nu se poate. Consecinţele? Transformarea acestui discurs mai degrabă în unul resentimentar, negativ, îndreptat obsesiv împotriva României, considerată, tacit, ca vinovată pentru ratările lor private. E o scuză, poate, bună. Dar atât. È˜i prea puţin pentru a garanta eficacitatea unui discurs identitar statal. Pe termen scurt, este zgomotos şi iritant, dar pe termen mediu şi lung este condamnat la eşec şi ineficienţă. Ca orice căsătorie realizată (numai) din interes. Antimoldovenismul polietnic şi multicultural Paradoxul identitar al R. Moldova astăzi este că, în realitate, nu are nici un discurs oficial. Are două. Pe cât de oficial este discursul moldovenist - asumat ca atare în discursul public la cel mai înalt nivel - la fel de oficial este şi discursul "polietnic şi multicultural", asumat şi el cu aceeaşi intensitate şi de la aceleaşi înalte tribune. Apelul la textele oficiale poate proba asta lejer. În funcţie de interese sau context, unul sau altul dintre discursuri este scos din jobenul politic. În relaţia cu România, discursul etnicist moldovenist primează, în relaţia cu Moscova sau Tiraspol, discursul polietnicist şi multicultural. În relaţia cu Europa sau SUA, când unul, când celălalt, în funcţie de interlocutor. Astăzi, în contextul apropierii politice de Tiraspol, accentul trebuie să cadă pe multiculturalism, de aici necesitatea logică de marginalizare a discursului moldovenist. Selectarea la Munchen a limbii ruse ca limbă a discursului şefului statului înseamnă prevalarea acestei logici şi a acestui discurs identitar. Dar promovarea în Parlamentul R. Moldova a unei aşa-zise Comunităţi a moldovenilor din România şi primirea lor oficială la cel mai înalt nivel este expresia clară a asumării primului discurs identitar. Dilema este că, în realitate, cele două discursuri oficiale sunt incompatibile unul cu celălalt. Unul postulează o majoritate etnică evidentă şi fondatoare a statului - logica etnicistă - alta o comunitate civică multiculturală şi polietnică - logica civică. Tertium non datum. Dilemele identitare sunt evidente şi, practic, insurmontabile. Dar lipsa unui discurs limpede al Chişinăului pe această direcţie şi fluctuaţiile contradictorii nu fac decât să perpetueze senzaţia unei construcţii fără fundaţie. Carenţă exprimată plenar de ambiguitatea relaţiei dintre cele două forme de naţionalism despre care vorbeam la începutul materialului. La toate aceste dileme pe care le-am punctat aici mai trebuie incluse două. Prima este legată de problematica transnistreană, citită sub aspect identitar, şi care face şi mai dificilă chestiunea discutată aici. A doua problemă este condiţia "diasporei moldoveneşti", obiect de preocupare recentă a autorităţilor de la Chişinău, dar a cărei condiţie identitară nu face decât să reproducă incongruenţele şi ambiguităţile de acasă. Căci orice acţiune a statului în această direcţie trebuie să decidă anterior cine sau ce este "moldoveanul". Sau când este el aşa ceva. Dar despre aceste aspecte, în editorialul următor.

Autor: Dan DUNGACIU
Sursa: www.flux.md