Traiasca Romania Mare! Dumnezeu sa-i ocroteasca si sa-i vegheze pe romanii de pretutindeni.

Istoria Românilor
(de Ion Calafeteanu)

România este situată în centrul Europei, în partea de nord a Peninsulei Balcanice, şi teritoriul său este marcat de Munţii Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră. Având un climat temperat şi un mediu natural diversificat, care este foarte favorabil vieţii, teritoriul românesc a fost locuit incă din cele mai vechi timpuri. Cercetările facute de arheologii români la Bugiuleşti, Ţinutul Vâlcei, a dus la descoperirea unor relicve umane antice. Aceste vestigii sunt dintre cele mai vechi din Europa.


Ceramica de Cucuteni

La un moment dat, populaţia de pe teritoriul actualei Românii, a creat o remarcabila cultura, a carei dovada se regaseşte în policromia ceramicii de Cucuteni (comparabile cu ceramica unor alte culturi europene importante, din acel timp, din Bazinul Mediteranei de Rasarit şi a Orientului Mijlociu), precum şi cultura statuetelor Hamangia (Ganditorul de la Hamangia este cunoscut astazi în intreaga lume).


Gânditorul de la Hamangia (statuetă neolitică)

La inceputul mileniului al doilea, cand Epoca Paleoliticului facea loc Epocii de Bronz, triburile tracice de origine indo-europeana se stabileau alaturi de populaţia care deja traia în Bazinul Carpato-Balcanic. Din timpul tracilor, se poate vorbi de un fenomen neintrerupt de creare a poporului român. In prima parte a primului mileniu dinainte de Hristos, în zona carpato-dunareano-pontica - care era partea de nord a unei mari suprafete locuite de triburile tracice - un grup al tracilor de nord s-a ndividualizat: s-a creat un mozaic de triburi getice şi dacice. Strabo - un geograf şi istoric renumit din epoca imparatului Augustus, ne informeaza ca "dacii aveau aceeaşi limba ca şi getii". Initial, a fost acelaşi popor, singura diferenta dintre daci şi geţi fiind zona în care locuiau ei: dacii - în mare parte, locuiau în muntii şi pe platoul Transilvaniei; geţii - în campiile Dunarii. In antichitate, grecii, care i-au intalnit primii pe geţi - au folosit acest nume pentru intreaga populaţie de la nordul Dunarii, în timp ce romanii, care i-au intalnit primii pe daci, au extins folosirea acestui nume pentru toate celelalte triburi ce locuiau pe teritoriul de astazi al României. După cucerirea acestui teritoriu, romanii au creat aici provincia Dacia. Iata de ce, intregul teritoriu al României de azi este numit Dacia, în toate sursele de informatie din perioada latina şi a Evului Mediu. Contactul daco-geţilor cu lumea greaca a fost uşor de facut, prin intermediul coloniilor greceşti create pe teritoriul tarmului Marii Negre al României de azi: Istros (Histria), fondat în sec. VII inainte de Hristos, Callatis (Mangalia de azi), şi Tomis (Constanta de azi); ultimele doua create un secol mai tarziu. In istoria scrisa, populaţia de la nordul Dunarii (getica), a fost prima data mentionata de Herodot, "parintele istoriei" (sec. IV inainte de Hristos). El ne-a vorbit despre povestea campaniei regelui persan Darius I, impotriva scitilor din stepele aflate la nord de Pontic (anul 513 inainte de Hristos). El a scris ca geţii erau cei mai mari luptatori dintre traci. Ei au fost singurii care au rezistat regelui persan, pe drumul dintre Bosfor şi Dunare. Burebista (82 - până în jur de 44 inainte de Hristos), care a reuşit sa uneasca triburile geto-dacice, pentru prima data, a creat un regat puternic şi intins, într-un timp cand suveranul dac i-a oferit sprijin lui Pompei impotriva lui Cezar (anul 48 inainte de Hristos), şi se intindea de la Beskit, în nord, Bazinul Dunarii Mijlocii, în vest, rîul Tiras (Nistru) şi tarmul Marii Negre, în est, până la Muntii Balcani, în sud.


Cetatea dacică de la Sarmisegetuza

In primul secol inainte de Hristos, pe masura ce Imperiul roman se extindea şi se creau provincii romane în Panonia, Dalmatia, Moesia şi Tracia, frontiera cu Dunarea se intindea pe aproape 1500 km şi despartea Imperiul Roman de lumea dacica.

In Dobrogea, care se afla sub conducerea romana, de şapte secole, incepand cu domnia lui Augustus, poetul Publius Ovidius Naso şi -a petrecut ultimii ani ai vietii sale "printre greci şi geţi", intrucat el a fost exilat acolo, la Tomis (intre anii 8 şi 17 e.n.), din ordinul aceluiaşi Cezar.

Dacia s-a aflat în apogeul puterii sale sub regele Decebal (87-106 e.n.). După o prima confruntare, pe timpul domniei lui Domitian, (87-89 e.n.), s-au impus cu necesitate doua razboaie pentru Imperiul Roman (101-102 e.n. şi 105-106 e.n.), pentru ca, în culmea gloriei sale, imparatul Traian (98-117 e.n.), sa-l invinga pe Decebal şi sa-i transforme regatul intr-o provincie romana numita Dacia.

Regele Decebal Imparatul Traian


Columna lui Traian, inaltata la Roma, ÅŸi mausoleul de la Adamclisi (Dobrogea) povestesc despre aceasta incleÅŸtare militara, care a fost urmata de o masiva ÅŸi sistematica colonizare a noilor teritorii integrate noului imperiu.


Columna lui Traian din Roma - certificatul de naştere a poporului român



Mausoleul roman de la Adamclisi (secolul II e.n.)

Dacii, cu toate ca au suferit pierderi grele, au ramas, chiar şi după ce a fost instaurata noua conducere, principalul element din Dacia; provincia a fost supusa unui proces de romanizare complex, elementul sau de baza fiind impunerea şi adoptarea definitiva a limbii latine. Românii sunt astazi singurii descendenti ai Imperiului Roman de Rasarit; limba româna este una din marile moştenitoare ale limbii latine, alaturi de Franta, Italia, Spania, România este o oaza de latinitate în aceasta parte a Europei.

Locuitorii, fie ei descendenti ai Imperiului Roman sau a daco-romanilor, şi -au continuat existenta neintrerupta ca ţarani sau ca pastori, chiar după retragerea romana sub imparatul Aurelian, (270-275), atât a armatei, cat şi a administratiei romane, care s-a mutat la sud de Dunare. Dar, stramoşii romanilor au ramas timp de cateva secole în sfera de influenta a Imperiului Roman, atât în politica, cat şi în economie, religie sau cultura; după despartirea în doua a Imperiului Roman, în anul 395 e.n., ei au ramas în sfera de influenta a Imperiului Bizantin. Ei traiau mai mult în spiritul vechilor romani, care acum decazuse, şi au supravietuit imprejurarilor grele din timpul valurilor succesive ale popoarelor migratoare. Pe timp cand simbioza etno-culturala dintre daci şi romani a fost realizata, şi s-a finalizat în sec. VI-VII, prin formarea poporului român, intre sec. II şi IV, daco-romanii au adoptat creştinismul în forma sa latina. Prin urmare, în sec. VI-VII, cand procesul de formare a poporului român a fost gata, natiunea a patruns în istorie ca o natiune creştina. Iata de ce, spre deosebire de natiunile vecine, care au ca date de creştinare (bulgarii - anul 865, sarbii - 874, polonii - 966, slavii de est - 988, ungurii - 1000), românii nu au o data fixa a creştinarii, intrucat ei au fost prima natiune creştina din regiune. In sec. IV-XIII, poporul român a trebuit sa faca fata valurilor de popoare migratoare - gotii, hunii, gepizii, avarii, slavii, pecinegii, cumanii, tatarii - care au traversat teritoriul României. Triburile migratoare au controlat acest spatiu, din punct de vedere militar şi politic, întarziind dezvoltarea economica şi socială a bastinasilor şi formarea entitatilor statale locale.

Slavii, care s-au stabilit masiv în sec. VII la sud de Dunare, au despartit în doua masa compacta a românilor din zona carpato-danubiana: cei de la nord (daco-romanii), au fost separati de cei de la sud, care s-au deplasat spre vestul şi sud-estul Peninsulei Balcanice (aromanii, megleno-romanii şi istro-romanii). Slavii s-au stabilit la nord de Dunare şi au fost asimilati încetul cu încetul de poporul român şi limba lor a lasat urme în vocabularul şi fonetica limbii române. Peste limba româna s-a suprapus asa-numita limba slavica (în acelaşi mod cum s-a impus idiomul germanic francilor). Românii apartinând religiei ortodoxe au adoptat astfel limba veche slavona bisericeasca, ca o limba de cult şi începand cu sec. XI-XVII ca o limba de curte şi cultura. Limba slava n-a fost niciodata o limba vie, vorbita de popor, pe teritoriul României; ea a jucat pentru români, la un momentdat, în Evul Mediu, acelaşi rol pe care l-a jucat latina în vest; la începutul epocii moderne, ea a fost înlocuita pentru totdeauna în biserica, la curte şi în cultura de catre limba româna.

Datorita pozitiei lor, românii de la sud de Dunare au fost pentru prima data mentionati în sursele istorice (sec. X), sub numele de vlahi sau blahi (valahi); acest nume aratand ca ei erau vorbitori ai unei limbi romanice, ÅŸi ca popoarele non-romanice din jurul lor recunosteau acest fapt. După anul 602, slavii stabiliti masiv la sud de Dunare au fondat un Å£arat puternic bulgar, în sec. IX. Asta a facut o bresa între românii din nordul Dunarii ÅŸi cei aflati la sud de Dunare. Pe masura ce au fost supusi la tot felul de presiuni ÅŸi izolati de trunchiul puternic românesc de la nord de Dunare, numarul românilor din sudul Dunarii a scazut continuu, în timp ce fratii lor de la nordul Dunarii, cu toate ca traiau în conditii extrem de dificile, ÅŸi -au continuat evolutia lor istorica, ca o natiune separata, cea mai îndepartata la est descendenta a Imperiului Roman.

Valahia, Moldova ÅŸi Transilvania

Incepand cu sec. al X-lea, surse bizantine, slave şi ungare, şi mai tarziu surse occidentale, mentioneaza existenta entitatilor statale ale populaţiei românesti - cnezate şi voievodate - la început în Transilvania şi Dobrogea, apoi în sec. XII-XIII, şi în teritoriile de la estul şi sudul Carpatilor. O trasatura specifica a istoriei românilor din Evul Mediu, până în epoca moderna, este aceea ca ei au trait în trei principate vecine, dar autonome, - Valahia, Moldova şi Transilvania.

Acest fenomen - care este, fara îndoiala, unic în Europa medievala, este extrem de complex. O serie de cauze tin de esenta societatii feudale, dar sunt de asemenea şi factori specifici. Printre ultimii, dorim sa mentionam existenta imperiilor vecine puternice, care s-au opus unificarii entitatilor statale românesti şi chiar au ocupat - pentru o perioada mai scurta sau mai lunga - teritoriile românesti. De exemplu, la vest, românii a trebuit sa faca fata politicii de cucerire dusa de regatul ungar. In 895, triburile ungare care au venit din tinuturile Volgai, conduse de Arpad, s-au stabilit în Panonia. Ei au fost opriti în înaintarea lor spre vest de catre imparatul Otto I (995), astfel ca ungurii s-au stabilit şi si-au întors fata catre sud-est şi est. Aici, ei s-au întalnit cu românii.

O cronica ungara descrie întalnirea dintre mesagerii trimisi de Arpad, regele ungur, şi voievodul Menumorut al Biharei, un oras în vestul Transilvaniei. Ambasadorii unguri au pretins ca teritoriul sa le fie cedat lor. Cronica a pastrat pentru noi raspunsul plin de demnitate dat de Menumorut: "Spuneti-i lui Arpad, ducele Ungariei, conducatorul vostru. Bucurosi ii vom iesi în întampinare, ca de la prieten la prieten, pentru a-i da lui tot ce are nevoie, pentru ca este strain, şi unui strain ii lipsesc multe. Dar pamantul pe care il pretinde, nu-l va avea niciodata de la noi de bunavoie, cat timp vom trai".

In ciuda rezistentei cnezatelor şi voievodatelor românesti, ungurii au reusit în sec. X-XII sa ocupe Transilvania şi s-o încorporeze regatului ungar (pana la începutul secolului XVI, ca voievodat autonom). In scopul de a consolida puterea lor în Transilvania, unde românii au continuat sa fie de-a lungul secolelor marea majoritate etnica, ca şi în scopul de a apara granita estica şi sudica a voievodatului, coroana ungara a recurs la colonizarea regiunilor de frontiera, cu sasi şi secui, în sec. XII-XIII.


Biserica din Densusi

In sec. XIV, odata cu declinul puterii imperiilor vecine (polonii, ungurii, tatarii), s-au format o serie de state feudale, în sudul şi estul lantului muntos al Carpatilor: Valahia, sub Basarab I, în jurul anului 1360, şi Moldova, sub Bogdan I, în jurul anului 1359. Regatele Poloniei şi Ungariei au încercat în sec. XIV şi XV sa anexeze sau sa subjuge cele doua principate, dar n-au reusit.

In cea de-a doua jumatate a sec. XIV, o noua amenintare se abatea asupra teritoriilor românesti: Imperiul otoman. După ce au pus prima data piciorul pe pamantul european, în 1354, turcii otomani au început rapida lor expansiune pe continent, astfel ca stindardul verde al Islamului flutura deja în sudul Dunarii, în 1396.


Scene din Cronica pictată de la Viena,
reprezentând victoria romanilor la Posada (1330) împotriva armatei regelui Ungariei

Singure sau în alianta cu tările creştine vecine, mai degraba în alianta cu voievodatele vecine ale celorlalte doua principate românesti, voievozii Mircea cel Batran al Valahiei (1386-1418) şi Vlad Tepes (Dracula din legendele medievale - 1456-1462), precum şi Stefan cel Mare şi Sfant (1457-1504), voievodul Moldovei şi Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei (1441-1456), au dus grele batalii de apărare impotriva turcilor otomani, impiedicandu-le expansiunea spre centrul Europei.


Mircea cel Bătrân, domnitorul Ţării Româneşti (1386-1418)



Vlad Ţepeş, domnitorul Ţării Româneşti
(Dracula din legendele medievale, 1456-1462)


Åžtefan cel Mare, domnitorul Moldovei (1457-1504)

Intreaga Peninsula Balcanica a devenit teritoriu turcesc. Constantinopole a fost capturat de Mohamed al II-lea, în 1453, Soliman Magnificul a capturat orasul Belgrad, în 1521, şi Regatul ungar a disparut în urma Bataliei de la Mohaci - 1526. Prin urmare, Valahia şi Moldova erau încercuite şi a trebuit sa recunoasca suzeranitatea Imperiului Otoman timp de peste trei secole. După ce Buda a fost capturata şi Ungaria a devenit pasalac, Transilvania a devenit principat autonom, în 1541, dar ea a recunoscut, de asemenea, suzeranitatea Imperiului Otoman, ca şi celelalte doua teritorii românesti. Spre deosebire de toate celelalte popoare din sud-estul Europei, spre deosebire de unguri şi poloni, românii au fost singurii care şi -au mentinut entitatea statala în timpul Evului Mediu, ca şi propria politica, precum şi structurile militare şi administrative. Tributul platit sultanului avea menirea sa garanteze pastrarea autonomiei interne, dar în acelaşi timp, şi protectia impotriva altor dusmani puternici. Valahia şi Moldova, detinand propriul lor statut autonom, au continuat, după caderea Imperiului Bizantin, sa cultive traditiile culturale bizantine şi au luat asupra lor, în acelaşi timp, pastrarea religiei ortodoxe rasaritene; pe teritoriul lor, învatati din toata Peninsula Balcanica, la adapost de islamul intolerant, au putut continua munca lor, fara nici un obstacol. Ei au pregatit renasterea culturala a propriilor natiuni.


Oraşul Soroca pe malul rîului Nistru

Sfârşitul sec. XVI a fost dominat de personalitatea lui Mihai Viteazul. El a devenit voievod al Ţării Românesti în 1593 şi s-a alaturat Ligii Crestine - o coalitie antiotomana, initiata de papalitate şi de Sfantul Imperiu Roman. El a reusit, după grele batalii (Calugareni, Giurgiu) sa redobandeasca chiar independenta ţării sale. In 1599-1600, pentru prima data în istorie, el a unit toate teritoriile locuite de români, proclamandu-se "Print al Ţării Românesti, al Transilvaniei şi al întregii Moldove". Situatia interna era foarte complicata, marile puteri vecine - Imperiul Otoman, Polonia şi Imperiul habsburgic - ii erau ostile şi si-au unit fortele pentru a-l înfrange; astfel ca aceasta unire a fost de scurta durata, întrucat Mihai Viteazul a fost asasinat în 1601. Unirea realizata de domnitorul domnitor a devenit totusi un simbol pentru posteritate. In sec. al XVII-lea, sub diferite forme, şi cu succese trecatoare, şi alti printi au încercat sa relanseze ambitiosul program politic al lui Mihai Viteazu, încercand sa formeze un front de uniune antiotomana din cele trei principate şi sa restaureze unitatea Daciei antice.


Mihai Viteazul (1593-1601),
cel care primul a unit cele trei teritorii româneşti

Sfarsitul sec. XVII şi începutul sec. XVIII au adus schimbari, politice, atât în centrul, cat şi în estul Europei. Imperiul Otoman a esuat în tentativa sa de a captura Viena, în 1683 şi , prin urmare, Imperiul Habsburgic şi -a început expansiunea catre sud-estul Europei. Tratatul de pace austriaco-turcesc de la Karlowitz (1699) sanctiona anexarea Transilvaniei şi organizarea ei ca un principat autonom la Imperiul Austriac (din 1765 a devenit mare principat, condus de un guvernator). Polonia era divizata şi Rusia, prin cuceriri succesive, a atins, sub Petru cel Mare, (1696-1725) raul Nistru, devenind astfel vecinul de rasarit al Moldovei. Ambitiosul vis al tarilor de a domina Stramtoarea Bosfor şi Constantinopolul situa Principatele Românesti în calea expansiunii rusesti. Imperiul Otoman, în încercarea de a-si apara vechile pozitii, a întrodus în Moldova (1711) şi Ţara Româneasca (1716) "regimul fanariot", care a durat până în 1921, şi sub care Sublima Poarta desemna în cele doua principate domnitori greci, recrutati din Fanar, un cartier al Istanbulului, care erau considerati drept credinciosi ai turcilor. Aceasta a fost epoca în care controlul politic otoman şi exploatarea economica a luat proportii, la fel ca şi coruptia; dar, s-au întrodus, de asemenea, şi cateva reforme sociale - cum este abolirea serbiei -, ca şi reforme administrative, de modernizare, după modelul european, din perioada iluminismului. Autonomia interna, desi limitata, a fost conservata la baza, în cele doua principate, care au continuat sa fie entitati distincte în Imperiul Otoman; aceasta situatie a fost recunoscuta în cateva tratate internaţionale (de ex. în cel de la Cuciuc Kainargi) (1784). Situate la granita celor trei mari imperii şi ravnite de toate trei, Ţara Româneasca şi Moldova au devenit, timp de mai bine de 150 de ani, nu numai teritorii de confruntare, dar chiar şi de batalie, pe care armatele imperiilor s-au întalnit.

Multi ani, Austria şi Rusia au luptat impotriva Imperiului Otoman (1710-1711, 1716-1718, 1735-1739, 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812, 1828-1829, 1853-1856): acele lupte au avut loc pe pamantul Romniei şi au fost însotite întotdeauna de ocupatie militara straina, care, adeseori, s-a mentinut mult timp după ce razboiul propriu-zis s-a terminat, astfel ca tarile românesti au îndurat nu numai devastarea şi pierderile irecuperabile, dar au trecut, de asemenea, şi prin dislocari de populaţie şi amputari de teritorii dureroase. De exemplu, Austria a anexat Oltenia temporar (1718-1793), precum şi Nordul Moldovei, numit Bucovina (1775-1918). După razboiul ruso-turc din 1806-1812, Rusia a anexat partea de rasarit a Moldovei, teritoriul dintre raurile Prut şi Nistru, numit mai tarziu Basarabia (1812-1918).


Renaşterea naţională

In sec. XVIII şi la începutul sec. XIX au avut loc uriase transformari economice şi sociale, structurile feudale erau profund erodate, începusera sa apara primele întreprinderi de tip capitalist şi , în acelaşi timp, produsele românesti întrau, putin cite putin, în circuitul oriental. Ideea naţionala, ca pretutindeni în Europa, avea sa devina visul înaltator al intelectualitatii şi elementul de baza în planurile de viitor, facute de politicieni. Unirea unei parti a creierului din Transilvania cu biserica catolica (greco-catolicii), realizata de casa de Habsburg între anii 1699-1701, a jucat un rol important în emanciparea românilor transilvaneni. Lupta lor pentru drepturi egale cu alte grupuri etnice (cu toate ca românii detineau peste 60% din populaţia principatului, ei erau înca considerati "tolerati" în propria lor ţara), a fost pornita de episcopul Inocentiu Micu-Klein şi continuata de grupul de intelectuali din cadrul miscarii "Scoala Ardeleana": Gheorghe Sincai, Petru Maior, Samuel Micu, Ion Budai Deleanu. Acesti carturari au dovedit latinitatea limbii române şi a poporului român, ba chiar mai mult faptul ca ei au avut o existenta neintrerupta ca populaţie autohtona. In virtutea acestei mosteniri, ei au pretins drepturi egale cu celelalte natiuni din Transilvania - ungurii, secuii şi sasii. Revendicarile românilor din Transilvania au fost supuse atentiei Curtii din Viena, într-o lunga petitie, numita Supplex Libellus Valachorum (1791), care însa n-a primti nici un raspuns. Problema Renasterii în Ţara Româneasca a fost exprimata în cadrul Revolutiei condusa de Tudor Vladimirescu (1821), care a izbucnit în acelaşi timp cu miscarea Greciei pentru libertate.


Tudor Vladimirescu,
conducătorul Revoluţiei Române de la 1821

Cu toate ca trupele otomane şi tariste au ocupat principatele dunarene în acelaşi an, sacrificiile facute de români au dus la abolirea regimului fanariot şi domnitorii pamanteni au fost din nou numiti pe tronurile din Moldova şi Ţara Româneasca. Tratatul de Pace din 1929, semnat la Adrianopole (astazi Edirne), a dus la încheierea conflictului ruso-turc din 828-829, care a dus în final la razboiul de eliberare naţionala purtat de Grecia. Acest tratat a slabit foarte mult suzeranitatea otomana şi a sporit protectoratul Rusiei. Acum, comertul era liber, cerealele românesti au început sa patrunda pe pietele europene. Sub Pavel Kiseleff, comandantul trupelor rusesti, care ocupa cele doua principate românesti (1828-1834) a fost întrodus un Regulament Organic în Ţara Româneasca (1831) şi Mildova (1832). Pana în 1859, aceste regulamente au servit ca legi fundamentale (constitutii) şi au contribuit la modernizarea şi omogenizarea structurilor sociale, economice, administrative şi politice, care începusera în decadele premergatoare. Prin urmare, în prima jumatate a sec. XIX, Principatele Românesti au început sa se distanteze de lumea otomana orientala şi sa isi spuna cuvantul în spatiul spiritual al Europei de Vest. Idei curente, atitudini din vest erau mai mult decat binevenite în societatea româneasca care suferea un proces ireversibil de modernizare. Acum, constiinta ca toti românii apartin aceleiasi natiuni era generalizata şi uniunea într-un singur stat independent a devenit idealul tuturor românilor.

Unirea şi independenta Vantul revoluţiei din 1848 a batut şi asupra principatelor românesti de asemenea. Ele au adus în mijlocul scenei politice o serie de intelectuali straluciti precum Ion Eliade Radulescu, Nicolae Balcescu, Mihail Kogalniceanu, Simion Barnutiu, Avram Iancu şi altii.


Nicolae Bălcescu,
unul din conducătorii Revoluţiei din 1848

În Moldova tulburările au fost înăbusite rapid dar în Ţara Româneasca revoluţionarii practic au condus ţara din iunie pâna în septembrie 1848. In Transilvania revoluţia s-a prelungit pina aproape la sfârsitul lui 1849. Acolo, liderii unguri au refuzat sa ia în consideratie revendicarile românilor şi ei au reusit sa anexeze Transilvania la Ungaria; asta a dus la separarea fortelor revoluţionare românesti şi unguresti. Guvernul ungar al lui Kossuth Laios a încercat sa înabuse lupta românilor, dar el s-a confruntat cu rezistenta armata a românilor în Apuseni sub conducerea lui Avram Iancu.


Avram Iancu,
conducatorul Revolutiei din 1848 în Transilvania

Cu toate ca interventia brutala a armatelor otomane, tariste şi habsburgice a fost încununata de succes în 1848-1849, valul de înoire în favoarea ideilor democratice s-a raspindit peste tot în urmatoarea decada.

Rusia a fost înfrânta în Razboiul din Crimeea (1853-1856) şi asta a pus sub semnul întrebarii din nou fragilil echilibru european. Datorita pozitiei lor strategice la gurile Dunarii, pe masura ce aceasta cale de navigatie era din ce în ce mai importanta pentru comunicatiile europene, la Congresul de pace de la Paris (februarie-martie 1856) s-a pus problema statutului Principatelor Dunarene. Valahia şi Moldova ramaneau înca sub suveranitate otomana, dar acum ele erau plasate sub tutela colectiva a celor sapte puteri care semnau Tratatul de pace de la Paris: aceste puteri au hotarit atunci sa fie convocate adunarile locale care sa hotarasca asupra viitoarei organizari a celor doua principate. Tratatul de la Paris stipula de asemenea: retrocedarea sudului Basarabiei la Moldova, teritoriu ce fusese anexat de Rusia în 1812 (judetele Cahul, Bolgrad, Ismail); navigatia libera pe Dunare: stabilirea unei comisii europene a Dunarii; statutul de neutralitate a Marii Negre. In 1857 au fost convocate Adunarile Ad-hoc la Bucureşti şi Iasi în baza prevederilor Congresului de Pace de la Paris din 1856: toate categoriile sociale participante la aceste adunari au hotarat în unanimitate sa uneasca cele doua principate într-un singur stat. Imparatul francez Napoleon al III-lea a sprijinit aceasta hotarare, Imperiul Otoman şi Austria au fost impotriva, astfel ca s-a convocat o noua conferinta a celor sapte puteri în Paris (Mai-august 1858): cu acea ocazie doar citeva din revendicarile românilor au fost acceptate. Dar, românii au ales în 5-17 ianuarie 1859, în Moldova, şi în 24 ianuarie-5 februarie 1859, în Ţara Româneasca, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, ca domnitor unic, realizand, de facto, unirea celor doua principate.


Alexandru Ioan Cuza (1859-1866),
Domnitorul Principatelor Unite

Statul naţional român, a luat în 24 ianuarie - 5 februarie 1862, numele de România şi si-a stabilit capitala la Bucureşti. Asistat de Mihail Kogalniceanu, cel mai apropiat consilier al sau, Alexandru Ioan Cuza a initiat un program de reforme care a contribuit la modernizarea societatii românesti şi a structurilor statale: Legea secularizarii averilor manastiresti - 1863, Legea reformei agrare, eliberand ţaranii de sarcina îndatoririlor feudale şi improprietarindu-i cu pamant (1864), Legea codului penal, Legea codului civil (1864), Legea educatiei, în principiul careia scoala primara devenea obligatorie şi gratuita (1864), înfiintarea universitatilor din Iasi (1860) şi din Bucureşti (1864).


Mihail Kogălniceanu (1817-1890),
părintele reformei, care a facut din România o ţară modernă

După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza (1866), Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, înrudit cu familia regala de Prusia, şi care a fost sprijinit de Napoleon al III-lea şi Bismark, a fost proclamat, în 10 mai 1866, după un pleibiscit, ca print conducator al României, sub numele de Carol I.


Carol I, primul rege al României

Noua Constitutie, inspirata după cea belgiana (din 1831), care a fost promulgata în 1866 şi s-a aflat în uz până în 1923, proclama România ca o monarhie constitutionala. In urmatorii 10 ani, lupta românilor de a-si dobandi independenta totala de stat a fost parte integranta din miscarile ce au avut loc, impreuna cu alte popoare din sud-estul Europei - sarbii, ungurii, muntenegrenii, bulgarii, albanezii - şi aveau ca scop sa taie ultimele lor legaturi cu Imperiul Otoman.

Intr-un cadru internaţional favorabil - în 1865 -, a izbucnit din nou criza orientala şi a început atunci, în 1877, razboiul ruso-turc. România şi -a declarat independenta de stat totala, în 9-21 mai 1877. Guvernul condus de Ion C. Bratianu, şi în care Mihail Kogalniceanu functiona ca ministru de externe, a hotarat ca, în cadrul cererii de asistenta a Rusiei, sa se uneasca cu fortele rusesti ce operau în Bulgaria. Armata româna, sub comanda directa a printului Carol I, a trecut Dunarea şi a participat la asediul Plevnei; rezultatul a fost încercuirea armatei otomane, condusa de Osman Pasa (10 decembrie 1877).


Atacul redutei Griviţa. Gravura a Razboiului de Independenta (1877-1878)

Independenţa României, ca şi independenţa Serbiei şi a Muntenegrului, precum şi unirea Dobrogei cu România, au fost recunoscute, în Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano (3 martie 1878). In urma insistentei marilor puteri, s-a tinut Congresul de Pace de la Berlin (iunie-iulie 1878), în cadrul caruia s-a recunoscut şi mentinut statutul pe care şi -l proclamase România cu un an mai înainte. S-a restabilit, de asemenea, după o lunga perioada de dominatie otomana, dreptul României asupra Dobrogei, care a fost realipita la România. Dar, în acelaşi timp, Rusia a violat conventia semnata în 4 aprilie 1877 şi a fortat România sa retrocedeze judetele Basarabiei de sud Kapul, Bolgrad şi Ismail.

Pe 14-26 martie, 1881, România s-a proclamat regat şi Carol I de Hohenzollern Sigmaringen a fost incoronat ca rege al României. După ce şi -a obtinut independenta, statul român a fost locul catre care şi -au indreptat ochii toti românii care traiau în teritoriile aflate inca sub ocupatie straina. Românii din Bucovina şi Basarabia se confruntau cu politica sistematica de asimilare în lumea germana, respectiv ruseasca. Imigratia strainilor era dirijata catre teritoriile lor. Enclavele românesti din Peninsula Balcanica aveau dificultati tot mai mari vizavi de politica de deznaţionalizare. La inceputul sec. XX, românii erau un popor cu peste 12 milioane de locuitori, dintre care aproape jumatate se aflau sub dominatie straina. In acelasi timp, în Transilvania, românii sufereau consecintele serioase ale acordului prin care statul ungar se restabilea, după mai mult de 3 secole de colaps, în care a fost creata dualitatea austro-ungara (1867).

Transilvania şi -a pierdut statutul autonom pe care l-a avut sub stapanirea austriaca şi a fost incorporata în Ungaria. Legislatia adoptata de guvernul de la Budapesta proclama existenta unei singure naţionalitati în Ungaria - aceea maghiara, destinata sa distruga din punct de vedere etno-cultural celelalte populaţii, fortandu-le sa devina ungare. Asta a supus populaţia româneasca, alaturi de alte grupuri etnice, la grele incercari. La acel moment, Partidul Naţional Român a jucat un rol important în impunerea identitatii naţionale a românilor; partidul a fost recunoscut în 1881 şi a fost promotorul în lupta de obtinere a recunoasterii drepturilor egale pentru natiunea româna, precum şi rezistenta ei impotriva proiectelor de deznaţionalizare.

In 1892, lupta naţionala a românilor a atins apogeul, în cadrul Miscarii Memorandistice. Memorandumul a fost conceput de liderii românilor din Transilvania, Ion Ratiu, Gheorghe Pop Basesti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu şi a fost trimis la Viena pentru a fi supus atentiei imparatului Franz Iosef I. El avertiza opinia publica europeana asupra revendicarilor românilor şi o punea în garda fata de intoleranta aratata de guvernul de la Budapesta, referitor la problema naţionala.

Perioada 1878-1914 a fost una de stabilitate şi progres pentru România. Politica s-a polarizat în jurul a doua partide mari - conservator (Lascar Catargiu, Petre Carp, Gheorghe Grigore Cantacuzino, Titu Maiorescu) şi liberal (Ion C. Bratianu, Dimitrie Sturza, Ion I. C. Bratianu). Ei au venit la putere alternativ şi asta a fost caracteristic pentru comportamentul politic al epocii. Politica expansionista a Rusiei a determinat România sa semneze, în 1883, în secret un tratat de alianta cu Austria, Ungaria, Germania şi Italia; tratatul a fost reinnoit periodic până la primul razboi mondial. După ce la inceput a ramas neutra, în primul razboi balcanic (1912-1913), România s-a alaturat Greciei, Serbiei, Muntenegrului şi Turciei impotriva Bulgariei, în cadrul celui de-al doilea razboi balcanic. Pacea de la Bucureşti (1913) a marcat sfarsitul conflictului şi ea prevedea ca sudul Dobrogei - Cadrilaterul (judetele Durostor şi Silistra) sa devina parte la România.

In august 1914, cand a izbucnit primul razboi mondial, România s-a declarat neutra. Doi ani mai tarziu, în 14-27 august 1916, ea s-a alaturat Aliatilor, care i-au promis sprijin pentru dobandirea unitatii sale naţionale. Guvernul condus de Ion I.C. Bratianu a declarat razboi Austro-Ungariei. Ion I.C. Bratianu, prim ministru al României După primul succes, armata româna a fost silita sa abandoneze o parte din ţara, inclusiv Bucureştiul, şi sa se retraga în Moldova, datorita ofensivei unite a armatelor din Transilvania, comandate de Generalul von Falkenheyn şi a celor din Bulgaria, comandate de Maresalul von Mackensen. In vara lui 1917, în marile batalii de la Marasesti, Marasti şi Oituz, românii au respins incercarea puterilor centrale de a se apara şi au scos România din razboi, ocupandu-si restul teritoriului.


Lupta de la Marasesti - gravura din primul razboi mondial

Situaţia însa s-a schimbat complet după Revoluţia din 1917 din Rusia şi pacea separata, încheiata de sovietici la Brest-Litovsk (3 martie 1918). Asta atragea după sine sfarsitul operatiunilor militare pe frontul de est. România a fost obligata sa urmeze pasii aliatei sale Rusia, deoarece pe frontul din Moldova trupele românesti se intercalau cu trupele rusesti şi era imposibil ca lupta sa continue intr-o zona a frontului, şi pacea sa se instaleze în alta zona a frontului. Rupandu-se de aliatii sai occidentali, România a fost obligata sa semneze Tratatul de Pace de la Bucureşti cu puterile centrale (24 aprilie-7 mai 1918). Procedura de ratificare n-a fost insa niciodata dusa la bun sfarsit, astfel ca din punct de vedere legal tratatul n-a fost niciodata operativ; de fapt, la sfarsitul lui octombrie 1918, România a denuntat tratatul şi a reintrat în razboi.

Dreptul popoarelor la autoguvernare a triumfat la sfarsitul primului razboi mondial, şi asta a servit cauzelor românilor care traiau în imperiile tarist şi austro-ungar. Colapsul sistemului tarist şi recunoasterea de catre guvernul sovietic al dreptului la autoguvernare permis românilor din Basarabia sa-si exprime prin vot în cadrul organului naţional reprezentativ - Parlamentul ţării, care s-a convocat la Chisinau, vointa lor de a se uni cu România (27 martie-9 aprilie 1918). Caderea monarhiei habsburgice în toamna lui 1918, a facut posibila, pentru natiunile aflate sub opresiunea austro-ungara, emanciparea acestora. La 15-28 noiembrie 1918, Consiliul Naţional din Bucovina a votat la Cernauti unirea acelei provincii cu România.


Palatul Metropolitan din Cernăuţi,
unde a fost votată unirea Bucovinei cu România (28 noiembrie 1918)

Adunarea naţionala din Transilvania, convocata la Alba Iulia în 18 noiembrie-1 decembrie 1918, a votat, în prezenţa a preste 100.000 de delegati, unirea Transilvaniei şi Banatului cu România. Astfel ca, în ianuarie 1918, cand s-a inaugurat la Paris conferinta de pace, unirea tuturor românilor intr-un singur stat era un fapt pe deplin realizat.

Tratatele de pace internaţionale din 1919-1920, semnate la Neuilly, Saint Germain, Trianon şi Paris, stabileau noile realitati europene şi sanctionau, de asemenea, unirea provinciilor care erau locuite de români intr-un singur stat (295.042 km.p, cu o populaţie de 15,5 milioane).

Votul universal a fost introdus (1918), reforma radicala a fost aplicata (1921), noua Constitutie a fost adoptata - una dintre cele mai democratice de pe continent - (1923) - şi toate aceste au creat un cadru general democratic şi au pavat drumul pentru o dezvoltare economica rapida (productia industriala s-a dublat intre 1923 şi 1938. Cu cele 7,2 milioane de barili de titei produs în 1937, România era cel de-al doilea producator european şi nr. 7 în lume. Venitul naţional pe cap de locuitor atingea 97 de dolari, în 1938, comparativ cu cel al Greciei de 76$, cel al Portugaliei de 81 $, cel al Cehoslovaciei de 141$ şi al Frantei de 246$.

In politica, erau mai multe partide aflate în competitie. Astfel ca Guvernul a fost controlat, de-a lungul anilor, de cateva dintre ele: Partidul Poporului (Alexandru Averescu), Partidul Naţional Liberal (Ion I.C. Bratianu, I.G. Duca, Gheorghe Tatarescu), Partidul Naţional Ţărănesc (Iuliu Maniu). Partidul Comunist Român, fondat în 1921, şi care avea un numar nesemnificativ de membri, a fost interzis, în 1924. Garda de Fier, o miscare extremista a aripii naţionaliste de dreapta, fondata de Corneliu Zelea Codreanu, în 1927, a fost, de asemenea, exilata. In 1930, Carol al II-lea s-a razgandit în legatura cu decizia sa anterioara de a renunta la tron şi l-a detronat pe fiul sau minor, Mihai (care devenise rege în 1927) şi a luat tronul. Opt ani mai tarziu el instaura propria sa dictatura (1938-1940).

Obiectivele politicii externe în perioada interbelica, cand Nicolae Titulescu a jucat un rol major, erau indreptate spre mentinerea status-quo-ului teritorial, prin crearea aliantelor regionale, sprijinind Liga natiunilor şi politica de securitate colectiva, la fel ca şi promovarea unei stranse cooperari cu democratiile vestice - Franta şi Anglia.


Nicolae Titulescu, ministrul afacerilor externe român,
suporterul securitatii colective în Europa

Impreuna cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, România a fondat Mica Antanta, în 1920-1921 şi a creat o noua organizatie de securitate regionala - Antanta Balcanica, impreuna cu Iugoslavia, Grecia şi Turcia, în 1934.

Pe masura ce nazismul crestea în Germania, aceasta impreuna cu Italia sprijinea pretentiile revizioniste ale statelor vecine României; politica de forta a avut succes pe continent şi acest lucru a fost marcat de Anschluss, Pactul de la Munchen (1938), de separare a Cehoslovaciei (1939). S-a produs o apropiere intre Uniunea Sovietica şi cel de-al treilei Reich; toate acestea au dus la izolarea internaţionala a României. Pactul Ribentropp-Molotov (23 august 1939), stipula intr-un protocol secret interesele sovietice în statele baltice, estul Poloniei, precum şi în Basarabia.

Cand a izbucnit cel de-al doilea razboi mondial, România şi -a declarat neutralitatea (6 septembrie 1939). Dar ea a sprijinit Polonia (facilitand tranzitul tezaurului Bancii Naţionale şi garantand azil presedintelui polonez şi guvernului). Infrangerile suferite de Franta şi Marea Britanie în 1940 au creat o situatie dramatica pentru România. Guvernul sovietic a aplicat capitolul 3 al protocolului secret din 23 august 1939 şi a fortat România, prin ultimatumul din 26 şi 28 iunie 1940, sa cedeze nu numai Basarabia, dar şi nordul Bucovinei şi teritoriul Hertei (ultimele doua nu au apartinut niciodata Rusiei). Sub tratatul de la Viena - de fapt, un dictat - (30 august 1940), Germania şi Italia i-au dat Ungariei nord-estul Transilvaniei, unde populaţia majoritara era româneasca. In urma discutiilor româno-bulgare de la Craiova, s-a semnat un tratat, în 7 septembrie 1940, prin care sudul Dobrogei (Cadrilaterul) revenea Bulgariei.


Harta României cu teritoriile pierdute în anii '40

Serioasa criza din vara lui 1940 a dus la abdicarea regelui Carol al II-lea, în favoarea fiului sau, Mihai I (6 septembrie 1940); în acelaşi timp, a dus la preluarea Guvernului de catre generalul Ion Antonescu (el a devenit maresal în octombrie 1941). Intr-un efort de a obtine sprijinul Germaniei şi Italiei, Ion Antonescu a antrenat la guvernare miscarea Garzii de Fier. Miscarea a incercat, intr-un act de rebeliune în 21-23 ianuarie 1941, sa ia intreaga conducere a guvernului, şi ca urmare ea a fost eliminata din politica.

Dorind sa recapete teritoriile pierdute în 1940, Ion Antonescu a participat, alaturi de Germania, în razboiul dus impotriva Uniunii Sovietice (1941-1944). Infrangerile suferite de puterile Axei au dus după 1942 la sporirea incercarilor facute de regimul Antonescu, precum şi de opozitia democratica (Iuliu Maniu, C.I.C. Bratianu) de a scoate România din Alianta cu Germania. Pe 23 august 1944, maresalul Ion Antonescu a fost arestat din ordinul regelui Mihai I. Noul guvern, format din militari şi tehnocrati, a declarat razboi Germaniei (24 august 1944) şi , astfel, România şi -a adus intregul ei potential economic şi militar în Alianta Natiunilor Unite, până la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial în Europa. In ciuda eforturilor umane şi economice, pe care România le facuse pentru cauza Natiunilor Unite timp de noua luni, Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), nega României statutul de co-beligerant şi o obliga sa plateasca o imensa despagubire de razboi; dar, Tratatul recunostea retrocedarea teritoriilor din nord-estul Transilvaniei la România, în timp ce Basarabia şi nordul Bucovinei ramaneau anexate la URSS.


Monumentul de la Moisei,
dedicat victimelor teroarei hortisto-ungare în România ocupata

Trupele sovietice stationau pe teritoriul României şi ţara a fost abandonata de puterile occidentale, astfel ca urmatorul stadiu a adus o evolutie similara acesteia, ca şi celorlalti sateliti ai imperiului sovietic. Intregul guvern a fost preluat prin forta de comunisti, partidele politice au fost interzise, iar membrii lor au fost persecutati şi arestati; regele Mihai I a fost fortat sa abdice şi în aceeasi zi a fost proclamata Republica Populara (30 decembrie 1947). S-a instaurat dictatura unui singur partid, bazata pe o supraveghere omnipotenta şi omniprezenta şi pe forta de represiune. Intreprinderile industriale, bancile şi mijloacele de transport au fost naţionalizate (1948), agricultura a fost colectivizata fortat (1949-1962). Intreaga economie s-a dezvoltat potrivit planurilor de cinci ani, obiectivul principal fiind industrializarea de tip stalinist. România a devenit membru fondator al CAER (1949) şi al Tratatului de la Varsovia (1955). La moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1965), liderul comunist al epocii de după razboi, conducerea partidului, care mai tarziu a fost identificata şi cu conducerea de stat, a fost monopolizata de catre Nicolae Ceauşescu. Intr-o scurta perioada, el a reusit sa concentreze în propriile maini (si ale celor ale clanului condus de sotia sa, Elena Ceauşescu), toate parghiile puterii partidului comunist şi cele ale sistemului de stat.

România s-a distantat de URSS (acest lucru a fost facut public în "Declaratia" din aprilie 1964; politica interna a fost mai putin rigida şi s-a inregistrat o oarecare deschidere în politica externa (România a fost singurul stat membru al Tratatului de la Varsovia, care nu a intervenit în Cehoslovacia, în 1968); toate acestea, ca şi capitalul politic construit pe o linie mai putin ortodoxa, erau folosite pentru a consolida propria pozitie a lui Ceauşescu, ca sa preia intreaga putere în cadrul partidului şi a statului.

Dictatura familiei Ceauşescu, una dintre cele mai absurde forme de guvernare totalitarista din Europa secolului XX, bazata pe cultul personalitatii care friza, de fapt, patologicul, a avut ca rezultat, printre altele, distorsiuni în economie, degradarea în viata socială şi morala, izolarea ţării în cadrul comunitatii internaţionale. Resursele ţării au fost abuziv folosite pentru construirea unor proiecte gigant absurde, nascocite de megalomania dictatorului. Asta a contribuit, de asemenea, la scaderea dramatica a nivelului de trai al populaţiei şi la adancirea crizei regimului.

In aceste conditii, izbucnirea revoltei stârnite la Timisoara în 16 decembrie 1989, a cuprins rapid toata ţara, şi în 22 decembrie dictatura a fost rasturnata, prin sacrificiul a peste 1000 de vieti.

Victoria revoluţiei a deschis drumul spre restabilirea democratiei, a sistemului politic pluralist, pentru intoarcerea la economia de piata şi reintegrarea ţării în spatiul economic, politic şi cultural european.