70 de ani de la masacrarea românilor de la Fântâna Albă

Pe data de 1 aprilie, sub un soare moale ca de început de veac, la Mânăstirea Putna, s-a sfinţit o troiţă înălţată chiar lângă poarta sfântului lăcaş. Troiţa a fost ridicată prin preocuparea şi insistenţa lui Eugen Tomac, secretar de stat la Departamentul Românilor de Pretutindeni. A fost un prilej de evocare a celor 3000 de români ucişi de grănicerii sovietici la 1 aprilie 1941 fiindcă nu suportau regimul bolşevic şi voiau să treacă în ţara lor. Încă nu se cunoaşte numărul exact al morţilor şi, probabil, nu se va şti niciodată. Bucureştiul a ratat momentul 1991, când se putea ajunge mai uşor la arhivele sovietice de la Cernăuţi, Kiev şi Moscova. Istoricul Mircea Dogaru crede că numărul românilor ucişi în diverse locuri pentru trecerea frontierei dinspre nordul Bucovinei se ridică la 15.000.

Troiţa a fost sfinţită de Înalt Prea Sfinţitul Pimen al Sucevei, ajutat de arhimandritul Melchisedec, stareţul Mânăstirii Putna.

Pentru o imagine mai aproape de adevăr, am vorbit cu personalităţile momentului.

Vasile Hotnogu, primarul comunei Putna

"Este un prilej de aducere aminte a acelor peste 3000 de români care au vrut să se refugieze în România şi care au fost împuşcaţi. Aducem un omagiu pios acestor conaţionali de-ai noştri, care au vrut să rămână români. Putna, fiind Mecca României, fiind vizitată de multă lume, troiţa este mai binevenită aici, decât într-un loc inacesibil".

Un Katîni al românilor

Eugen Tomac, secretar de stat pentru românii de pretutindeni

Reporter: Ce le spunem românilor despre cea mai sinistră "păcăleală" din istoria lor?

Eugen Tomac: Românii, care au sfârşit tragic la 1 aprilie 1941, au vrut doar să rămână demni, să fie liberi. Mă încearcă un gând de spaimă şi de durere pentru că, în urmă cu 70 de ani, aproape 3000 de suflete, doar pentru că voiau să fie laolaltă cu românii, în ţara lor, au plătit această jertfă pentru demnitatea neamului românesc. Este obligaţia noastră morală să ne îndreptăm gândul şi spre ei. Cunoaştem foarte puţine lucruri despre masacrul de la Fântâna Albă. Mă bucur mult pentru că astăzi reuşim, în capitala sprituală a românităţii, să sfinţim această troiţă în memoria acestor români care şi-au dat viaţa pentru identitatea noastră. Mă bucur că aici, la Mânăstirea Putna, lângă Ştefan cel Mare, ne amintim de românii din nordul Bucovinei, care, fără voia lor şi fără să aibă vreo vină, la fel ca românii din Basarabia, sunt amintiţi pentru că avem sute de mii de morţi pe care trebuie să-i pomenim mai des.

Am fost în această dimineaţă la Fântâna Albă. Am dorit să aprindem o lumânare şi să fim la faţa locului pentru a marca acest moment şi în acea vale a plângerii. În acest moment, la Fântâna Albă, românii din nordul Bucovinei sfinţesc o capelă în memoria românilor omorâţi acolo. Mă bucur că reuşim să comemorăm concomitent la Fântâna Albă şi la Mânăstirea Putna să aducem un omagiu acestor români despre care s-a vorbit şi se ştie foarte puţin. Este de datoria noastră să recuperăm această memorie de care am fost lipsiţi ani de zile. Fântâna Albă trebuie să devină pentru români un reper de demnitate naţională.

Dumnezeu să-i odihnească!

Reporter: Să zicem că Fântâna Albă este un Katîni al românilor? Sigur, în cazul nostru, este vorba de un masacru printre civili nevinovaţi.

Eugen Tomac: Acolo erau militari. Aici a fost un masacru teribil fiindcă erau femei, bărbaţi, copii, bătrâni nevinovaţi. Erau oameni care doreau doar să scape de ciuma roşie. Românii ridicaseră deja o troiţă la Fântâna Albă după 1991.

Reporter: Fântâna Albă a fost doar un episod din multele evenimente tragice de-atunci. De aceea, v-am întrebat dacă nu cumva ar putea fi – simbolic vorbind – un Katîni al românilor. Vecinii ucraineni au schiţat vreo atitudine faţă de comemorarea românilor ucişi?

Eugen Tomac: Au participat liderii comunităţii româneşti din Cernăuţi, deputatul Ion Popescu din Rada Supremă de la Kiev, preoţi din regiune. Nu au venit oficiali ucraineni.

Reporter: Ce ajutor acordă autorităţile ucrainene pentru a stabili adevărul despre românii masacraţi în anii 1940-1941 şi după 1944? Se poate coopera cu arhivele lor pentru a ajunge la o evaluare cât de cât mai apropiată de adevăr a evenimentelor?

Eugen Tomac: Noi am făcut un pas important. Am dat un semnal important în interiorul ţării. Acasă cunoaştem foarte puţine despre Fântâna Albă. Îi vom solicita pe istorici să vină cu propuneri pentru ca documentele referitoare la acest masacru să fie făcute publice. Vrem să ştim cu exactitate cine a ordonat acest masacru, cine a pus în aplicare, cine a executat peste 3000 de suflete nevinovate.

Reporter: Ce proiecte mai are Departamentul Românilor de Pretutindeni privind destinul conaţionalilor noştri pentru continuitatea lor în spaţiul de etnogeneză? Mă refer la românii cei mai încercaţi din Transcarpatia, din nordul Bucovinei, Transnistria, sudul Basarabiei.

Eugen Tomac: Important este pentru noi că am desţelenit uşor această problematică. Astăzi avem o viziune unitară asupra acestei chestiuni. Parlamentul, Guvernul au acum o abordare comună pentru a putea recupera memoria acestor tragedii care marchează destinul naţiunii noastre. Ceea ce este important este să ne precizăm priorităţile. Departamentul pe care-l coordonez acum şi-a propus drept obiectiv punerea în evidenţă a acestor evenimente din trecut şi care fac parte din istoria noastră. Iar pe baza mărturiilor, vom putea interveni şi să susţinem comunitatea românească. Acei oameni nu aveau nicio vină că s-au născut în România. Autorităţile sovietice au practicat epurările în masă, iar acest lucru nu trebuie uitat. Nu trebuie să căutăm vinovaţi printre conducătorii statelor actuale, pe teritoriul cărora locuiesc românii noştri. Masacrarea lor a fost un fapt premeditat.

Reporter: Un efort minim din partea autorităţilor române ar fi să se scrie adevărul măcar în actele identitate ale bătrânilor care s-au născut pe acele teritorii înainte de război. Pentru aceşti bătrâni – şi au rămas puţini – ar fi o reparaţie morală minimă. Să nu se scrie că omul e născut în Ucraina, care nu exista ca stat înainte de 1930 acolo sau în Republica Moldova, care nu apăruse în 1943. De 20 de ani, nu s-a întreprins nimic pentru aceşti oameni. Ce se poate face aici?

Eugen Tomac: Cred că acest subiect merită dezbătut şi nu văd o problemă să se menţioneze doar localitatea care se afla în componenţa statului român.

Reporter: Este simplu: născut în România, la Hotin, în 1935. Era o realitate istorică. Există acorduri bilaterale, multilaterale, care nu permit să se scrie adevărul în actele de idetitate?

Eugen Tomac: E un subiect care trebuie analizat pe larg şi luată o decizie în acest sens.

Arhimandritul Melchisedec (Velnic), stareţul Mănăstirii Putna

Reporter: Părinte Stareţ, ce semnificaţie are pomenirea martirilor de la Fântâna Albă pentru dumneavoastră, pentru Putna, care înseamnnă tutela noastră spirituală a românilor?

Arhimandritul Melchisedec: E o datorie de conştiinţă să-i pomenim pe cei trecuţi la cele veşnice, oameni care au fost împuşcaţi de către bolşevici. A merge în fiecare an la Fântâna Albă este greu. Ne desparte o frontieră şi e complicat să trecem toţi acolo. E bine să fim şi acolo, dar e bine să avem şi aici un monument şi noi am întâmpinat acest lucru cu taotă bucuria, pentru ca atunci când venim la Putna, la mormântul lui Ştefan, la cel care şi-a iubit neamul, ţara, credinţa, să putem pune o lumânare, să aprindem o candelă şi pentru aceia care au fost deportaţi sau împuşcaţi fiindcă erau români, şi-au iubit ţara şi au vrut să fie liberi, în spaţiul pe care Dumnezeu a hărăzit ca noi să trăim. Ei bine, românii noştri din nordul Bucovinei şi din Basarabia, toţi cei care au fost deportaţi, schingiuiţi, omorâţi, erau în spaţiul lor, în care au trăit de veacuri. Iar dacă acum istoria a rânduit ca să fie altfel, noi trebuie să ne aducem aminte de ei şi să aprindem permanent o candelă, o lumânare în memoria lor".

Şi sfântul părinte de la Putna este neobosit şi în această privinţă. L-a sfătuit pe tânărul Eugen Tomac să insiste pentru refacerea monumentului de la Colomeea, care a fost distrus şi aruncat în Prut de către militarii sovietici. Arhimandritul Melchisedec a atras atenţia că mormintele mitropoliţilor români de la Cernăuţi au fost vandalizate, iar oasele lor aruncate...

Viorel Badea, senator PSD

"Martirii ne-au adus la un loc şi ne-au spus ce avem de făcut. Colegul nostru Tudor Panţîru are o iniţiativă legislativă pentru a comemora sfânta lor jertfă. Eugen Tomac s-a străduit foarte mult ca să înalţe aici o troiţă, în jurul căreia ne adunăm cu toţii. Doi basarabeni care i-au adus aici pe nord-bucovineni..."

Tudor Panţîru, deputat PSD

“Masacrul de la 1 aprilie 1941 este doar unul din multele acte criminale, comise de sovietici împotriva populaţiei româneşti din teritoriile ocupate. Obiectivul strategic al  regimului sovietic a fost diluarea elementului românesc şi transformarea teritoriilor româneşti ocupate într-un spaţiu rusesc. Rezultatele acestei politici sunt mai mult decât evidente. La 1940, românii formau 80% din populaţia nordului Bucovinei. Astăzi, abia dacă mai există 20%. Altfel spus, românii au fost supuşi unui adevărat genocid de eliminare fizică şi de sugrumare a identităţii lor naţionale. A fost alterată nu doar componenţa etnică a teritoriului. S-a reuşit chiar crearea – în mare parte – a aşa-zisului “popor moldovenesc”, distinct de naţiunea română. Astfel de elemente tragice nu pot fi date uitării. Un popor care uită asemenea tragedii din istoria sa naţională îşi riscă viitorul, identitatea naţională.

Am considerat că actul de comemorare a martirajului românilor din teritoriile ocupate de sovietici să poarte un caracter oficial, consfinţit prin lege. Am promovat astfel o iniţiativă legislativă privind institutirea la 1 aprilie a zilei naţionale de cinstire a memoriei românilor martiri de la Fântâna Albă şi din alte zone, victime ale deportărilor în masă din nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi din întreaga Basarabie. Propunerea legislativă ar fi trebuit să fie lege astăzi, dar, din păcate, este tergiversată în Parlament. Senatul a respins-o fără emoţii. Sperăm că o vom putea promova prin Camera Deputaţilor care este cameră decizională. Avem nevoie de adevăr şi vom lupta pentru el”.


Daniel Oneşciuc,
născut în 1932, la Cernăuţi

Reporter: Unde eraţi la 1 aprilie 1941?

Daniel Oneşciuc: La Cernăuţi. Am auzit de la vecini că românii de la Fântâna Albă şi din alte sate au vrut să treacă în România fiindcă nu mai puteau suporta regimul sovietic. Au luat cu ei drapelul tricolor, unii pe cai, alţii pe jos, cu prapuri, cu icoane, dar şi cu un steag alb şi au plecat spre frontiera impusă de sovietici. Voiau să treacă în România. Ruşii au deschis focul cu mitralierele şi au omorât mii de oameni. Cei care au fugit au fost arestaţi şi duşi în Siberia. Cu tot cu familii, indiferent de vârstă. Copiii orfani au fost duşi mai întâi la internatul rusesc din Cernăuţi.
Răniţii au fost înmormântaţi de vii.

Reporter: Când aţi plecat spre România?

Daniel Oneşciuc: Eu am plecat din Cernăuţi pe 25 martie 1944, la ora 16, în ziua de Bunavestire. Am urcat cu părinţii pe o motorizată germană în ultimele clipe fiindcă se apropiau ruşii. Tata ştia bine germană şi nemţii ne-au luat. Am lăsat cratiţa cu mâncare neatinsă. Am mers până la Bacău. Acolo ne-am despărţit de germani. Am ajuns la Strehaia unde am stat până în 1945. De-acolo, am ajuns la Câmpulung-Moldovenesc. Am terminat acolo 8 clase la Liceul de construcţii civile şi edilitare şi am plecat la Bucureşti. Acolo am intrat la Facultatea de Construcţii Civile şi Industriale.

Reporter: Ce demersuri aţi făcut ca să obţineţi despăgubiri pentru ceea ce aţi lăsat ucrainenilor la Cernăuţi ?

Daniel Oneşciuc: Am pregătit un dosar pe care l-am depus în 2003, la Prefectura Municipiului Bucureşti. Totul, conform Legii 290 din anul 2000. Nu am primit niciun fel de răspuns. Am fost şi în audienţă şi mi-au zis că nu au făcut evaluările, că nu există bani. Aromânii din Cadrilater au primit ajutoare fiindcă s-a făcut o lege specială pentru ei mai înainte. Ulterior, s-a revenit ca să fie despăgubiţi şi cei din nordul Bucovinei, din Ţinutul Herţa şi din Basarabia. Legea 290 cuprinde şi articole din legea care-i privea pe aromâni.

Am pierdut la Cernăuţi un atelier mare de tâmplărie, cu opt maşini aduse din Germania în 1937. Acolo tata făcea uşi, ferestre, mobilă şi tot felul de tâmplărie pentru lucrările lui, ca să nu comande la alţii. Tata avea 26 de hectare de pământ şi trei case lângă Cernăuţi. Am mai avut o moară ţărănească, cu piatră, pentru grâu şi porumb. Măcina zilnic 5000-6000 de kilograme.

Pe fiica mea nu o interesează această avere. A fost la Cernăuţi, unde a ţinut o conferinţă la universitate, la invitaţia profesorului Bostan. S-a dus şi nepotul meu ca să vadă oraşul lui bunicu..."

"Două zile a tremurat ţărna deasupra gropilor"

Bătrânul Oneşciuc îşi aminteşte cu nostalgie de Cernăuţi, al doilea oraş românesc după Bucureşti, în perioada interbelică. Acolo, studenţii încă se mai duelau cu săbiile "la sală" dacă o fată era insultată. Defilau pe străzi şi executau şarje de cavalerie cu săbiile, iar jandarmeria română închidea ochii. Orice vânzătoare de magazin trebuia să ştie cel puţin patru limbi: germană, română, poloneză şi ucraineană sau ruteană. Altfel nu era angajată. Universitatea din Cernăuţi avea un mare prestigiu. Aici veneau studenţi tocmai de la Cluj, de la Criova sau de la Bucureşti.

Sovieticii au invadat nordul Bucovinei, Herţa şi Basarabia pe 26 iunie 1940, după ultimatumul Kremlinului adresat României. Nu şi-au respectat nici propriile condiţii şi au pătruns în aceste teritorii cu o zi înainte, luându-i prin surprindere pe localnici.
Mai era puţin şi ruşii ar fi luat până şi Mânăstirea Putna. S-a opus un soldat anonim, indignat şi uluit că armata românilor era nevoită să fugă, fără să tragă măcar un cartuş. "Domnule maior, domnule maior! Se vede Putna! Ce facem?" Era supremul ordin al conştiinţei colective, pe care guvernanţii de la Bucureşti ezitaseră să-l dea. Şi atunci, ca printr-o minune, Valeriu Carp, comandantul Batalionului 3 din regimentul 16 Infanterie, a ordonat militarilor lui să opună rezistenţă. "De aici nu ne mai retragem! Peste Putna nu se trece! Mergeţi la unităţi, organizaţi-vă poziţii de apărare şi, dacă ruşii mai înaintează un pas, din ordinul meu şi pe a mea răspundere, deschideţi focul!" După război, la cererea sovieticilor, Valeriu Carp a fost împuşcat drept criminal de război...

Reamintim însă că, imediat după ultimatumul sovietic, au început deportările şi atunci românii îngroziţi căutau să scape din această încercuire.

Ilie Ionaşcu din Igeşti mi-a povestit cum a reuşit să treacă frontiera în iulie 1940, într-un grup de români: "Era un evreu, unul Leiba, care era călăuza noastră. M-am dus la el şi mi-a spus că trebuie să aduc un sac cu mâţe. Când ne-am apropiat de Fântâna Albă, un copil de ţâţă a început să plângă. Îngrozit că ne dă de gol pe toţi, tatăl i-a pus mâna la gură şi nu şi-a dat seama când l-a sufocat. În preajma frontierei, s-au auzit câinii. Ne-au simţit. Atunci Leiba mi-a şoptit să dau drumul mâţelor şi câinii au avut după cine alerga. Ruşii au deschis focul în direcţia în care fugeau câinii, iar noi am trecut prin cealaltă parte. Când am ajuns în România, au îngropat copilul la rădăcina unui fag bătrân..."

Din iunie 1940 până în iunie 1941, au avut loc numeroase incidente de frontieră. Unii reuşeau să treacă, alţii erau lichidaţi. Pentru "a rezolva" problema definitiv, agenţii NKVD au răspândit zvonul că Moscova acceptă plecarea ordonată a românilor peste noua frontieră. Atunci, s-au ridicat românii din Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Tărăşeni, Suceveni, Bănila, Poiana Mare, Boian, Igeşti, Cireş, Adâncata (azi Hliboca), Volcineţ, Crasna, Ciudei, Sinăuţii Vechi, Bahrineşti şi din alte sate. Cu bătrâni şi copii, au plecat paşnic spre graniţă. Unii pe cai, cei mai mulţi pe jos. În frunte, mergeau preoţii şi învăţătorii. Purtau în faţă tricolorul,  icoane, prapuri, şi cruci de cetină. Aveau şi un steag alb, pentru ca lumea să vadă că acţiunea lor e paşnică. Aproape de Fântâna Albă, la vreo trei kilometri de frontieră, grănicerii sovietici au deschis foc încrucişat. I-au mitraliat timp de jumătate de ceas. Apoi, au sărit pe cai şi i-au alergat pe cei care au scăpat cu fuga şi i-au spintecat cu săbiile. Morţii au fost aruncaţi în mai multe gropi comune de la Fântâna Albă şi de la Ostriţa. Peste ei au fost azvârliţi şi răniţii - muribunzi sau vii, aduşi târâş de cai până la cele 5 gropi comune, care fuseseră deja pregătite. Deasupra s-a tras pământ cu buldozerul. "Două zile a tremurat ţărna deasupra gropilor", mi-a povestit o bătrână din Ostriţa în anul 1991, când am fost prima dată la Fântâna Albă. Iată imaginea Holocaustului românilor, tragedie încă nerecunoscută.