De Ziua Independenţei, Limba Noastră şi nu numai…

…De vreo patru ani învăţ germana. Zi de zi, aproape ca o blestemată. Nu la cursuri de germană, ci deja acasă, la televizor, radio şi oriunde as fi. Citind articole, ştiri, ascultând frânturi de discuţii în transport, încerc să memorez sute şi sute de cuvinte şi expresii, după care mi le scriu frumuşel (sau nu prea) în caiete, carneţele, şerveţele, hârtii la nimereală. Apoi mi le scot pe toate din mape şi… învăţ cele scrise. Pe de rost. Am 35 de ani, doua facultăţi în spate, patru limbi vorbite, la serviciu vorbesc engleza - în principiu, n-ar mai fi nevoie de germană -, iar eu visez idealistic la momentul când voi vorbi Hochdeutsch (germana elevată). Şi am s-o vorbesc, cu orice preţ…

Povestesc toate acestea cu un singur scop. Bazându-mă pe experienţa mea germană, astăzi pot afirma cu certitudine: nu e adevărat că alolingvii din R. Moldova NU POT învăţa româna. Singurul răspuns drept este: NU VOR!

…În Germania, ca şi în R. Moldova, există minorităţi naţionale. Cea mai mare este constituită de etnicii turci, aceştia ajungând în Bundesrepublik pe la începutul anilor ’60 pentru a ajuta la refacerea economiei germane. Din prima generaţie de emigranţi turci vorbesc mai bine germana bărbaţii, iar turcoaicele o vorbesc fie puţin, fie deloc, în virtutea statutului lor de femei casnice. Copiii născuţi din prima şi a doua generaţie de emigranţi vorbesc însă germana la nivel de limbă maternă, deşi în familie continuă, în mod firesc, să comunice în turcă. Aşadar, pana şi turcii ştiu limba lui Goethe…

Spre deosebire de turci, rusolingvii din Germania dau dovada de o dorinţă mai mică de integrare în societatea de aici. De regulă, rusoaicele sunt cele care vorbesc germana, bărbaţii ruşi simţindu-se oarecum pierduţi în noua patrie, lăsând femeile să facă muncile cele mai grele. Totuşi, un lucru este evident: atunci când au nevoie de un „job”, rusolingvii din Germania ajung să vorbească nemţeşte într-un timp record. O spun în cunoştinţă de cauză: după trei-patru ani trăiţi aici, emigranţii rusofoni vorbesc mai bine germana decât vecinii mei din Chişinău româna, deşi trăiesc în Moldova toata viaţa.

Între lipsa de motivare şi „hatârul lingvistic”

De ce în R. Moldova aceştia refuză să înveţe limba oficială şi cine este de vină? La modul foarte sincer, cred că o mare parte din vină o purtam şi noi, băştinaşii. Spun asta iarăşi având ca model Germania. Dacă am fi nemţi, le-am crea alolingvilor noştri astfel de condiţii, în urma cărora ei, literalmente, nu ar avea ce manca, dacă nu vorbesc limba oficială. Să vedeţi ce repede ar învăţa-o! Din păcate, nu le putem ordona patronilor să angajeze doar pe cei care cunosc şi româna. Însă fiecare dintre noi ar putea întreprinde câte ceva.

De exemplu, atunci când intrăm în discuţie cu cineva şi vedem că este rus sau că vorbeşte prost româneşte, să nu trecem automat la limba rusă, ci să vorbim în continuare româneşte ori să-l lăsăm pe om să vorbească aşa puţin cum poate, motivându-l astfel să ne înveţe şi să ne vorbească limba. În plus, doar exersând o limba poţi ajunge s-o vorbeşti fluent. Dacă toţi nemţii întâlniţi de mine în Germania ar fi vorbit cu mine englezeşte, româneşte sau ruseşte, nu mai insistam eu cu germana... La ce bun, dacă şi aşa toţi îmi fac hatârul… lingvistic?!. Aşa procedează nemţii, englezii, americanii, francezii atunci când sunt la ei acasă. De ce nu am proceda şi noi la fel?!. Atunci când suntem serviţi de un chelner sau de o vânzătoare vorbitori de rusă, haideţi să-i spunem pe un ton foarte amabil: „Aici este R. Moldova, nu Rusia. Eu ştiu să vorbesc ruseşte, dar problema e ca dvs. nu ştiţi să vorbiţi româneşte. De asta voi prefera să vorbesc româna, pentru a vă ajuta s-o învăţaţi…”.

Ajungând aici, îmi amintesc de bunul meu prieten Frank Klusmeyer care, împreună cu familia lui, au devenit pentru mine un fel de familie adoptivă. Atunci când i-am cunoscut, vorbeam foarte-foarte-foarte rău germana. Pe silabe chiar… Frank ştie engleza şi mi-ar fi putut sări în ajutor, într-un fel, ca să nu gânguresc precum un copil. El însă m-a atenâionat - mai în glumă, mai în serios, dar şi plin de demnitate: „Hier ist Deutschland. Hier muss man Deutsch sprechen!” (Aici e Germania. Aici trebuie să vorbeşti germana!). Şi punctum! Şi ascultă în continuare, răbdător, toate terminaţiile mele greşite în germană şi toate întorsăturile de frază tipic romaneşti care, sunt convinsă, îi zgârie teribil urechea lui de neamţ. Dar în felul acesta el mă lasă şi mă motivează să învăţ, iar germana mea devine, pe zi ce trece, tot mai bună şi mai buna. Aşa procedează toţi nemţii care intră în contact cu emigranţii.

Neamţul se respectă, în Germania el e stăpân, este ţara lui şi pretinde, în mod legitim, să-i vorbeşti limba. Poate că aici se şi ascunde problema noastră - poate că noi, pur şi simplu, nu ne simţim stăpâni la noi acasă? Eu cred că ar trebui să începem prin a ne respecta pe noi înşine, prin a fi mândri de cultura şi de limba noastră. Atunci vor ajunge să simtă asta şi ruşii noştri. În R. Moldova trebuie să se vorbească limba lui Eminescu! Şi punctum!