Cetăţeanul oraşului Timişoara Ioan Banu s-a născut la 6 ianuarie 1939 în satul Bahmut, judeţul Lăpuşna, în prezent, raionul Călăraşi, fiind băiatul cel mare al Mariei şi al lui Afanasie Banu, care mai aveau un fiu, Adrian, născut în 1942. Numele eroului meu, vă daţi seama, vine de la Sfântul Ioan Botezătorul care se prăznuieşte pe stil nou la 7 ianuarie, iar pe stil vechi – la 20 ianuarie. La vârsta de 5 ani, micul Ioan a plecat pentru totdeauna din casa părintească, luând cu el cele mai frumoase amintiri despre raiul de la Bahmut.

Refugiul peste Prut

Ajuns la vârsta onorabilă de 72 de ani, Ioan Banu nu are derapaje de memorie. Ţine bine minte tot ce s-a petrecut cu el din fragedă pruncie până în prezent. Stă vie în memorie acea dimineaţă de iunie, când părinţii îl ascultau încremeniţi la difuzor pe regele Carol al II-lea care a spus: „Dragi basarabeni, nu este altă salvare decât să părăsiţi Basarabia, luând cele necesare. Veniţi toţi în România, numai cei săraci rămân pe loc…” (cei săraci nu erau ridicaţi în Siberia).

Disperaţi, Maria şi Afanasie Banu au adunat repede de prin casă şi gospodărie atât cât a încăput într-o căruţă, şi-au luat copiii – unul în braţe şi altul de mână – şi au pornit pe jos spre Prut, păşind alături de caii înhămaţi la căruţă. Drumul de la Bahmut până în localitatea în care s-au stabilit cu traiul – comuna Ineu, judeţul Arad, în prezent, oraşul Ineu – a fost destul de anevoios.

Capul familiei n-a reuşit să se aşeze pe trai că a trebuit să plece la război. Zilele treceau greu. De pe front, nicio ştire. Tot ce trăia micul Ioan în refugiu era comparat cu zilele fericite, rămase la Bahmut, cu amintirea despre bunelul, în care a crezut cum nu crede în nimeni pe lumea asta. Umbra lui era peste tot.

În 1946, familia s-a mutat în comuna Alios, judeţul Timiş. De la tata nicio veste. „Mama a încercat în fel şi chip, a bătut pe la uşile demnitarilor. A fost şi pe la vrăjitoare. N-a putut afla absolut nimic despre el”, povesteşte Ioan Banu.

Am făcut 22 de ani de şcoală

Povestea vieţii sale, Ioan Banu, mi-o dezghioacă în Catedrala Mitropolitană din Timişoara unde ne-a ajutat Dumnezeu să ne întâlnim: „Istoria mea este foarte ciudată. Ca să fugim de pericolul sovieto-stalinist, să scăpăm de Siberia unde au fost duşi refugiaţii care au mai avut un pic de avere, am fost nevoiţi să ne schimbăm identitatea. Am devenit peste noapte cetăţeni români cu acte în regulă, născuţi în cele două judeţe ale Bulgariei. Am deţinut aceste acte false până în 1990 – an în care am obţinut certificatul de naştere în original din Bahmut.

Încurcate sunt iţele şi cu şcoala. Mamei îi era foarte greu cu doi copii. Un frate de-al ei m-a luat la el, la Bacău. Acolo m-a dat la  şcoală în baza actelor bune, mama nu ştia de treaba asta. După opt clase, a trebuit să vin înapoi la ai mei. Mama, care declarase autorităţilor că stau la un unchi la Bacău, când a aflat că am fost înregistrat la şcoală în baza actelor adevărate, s-a speriat. A început să strige la mine şi la unchiul: «Ce aţi făcut? Vreţi să mă băgaţi la puşcărie? Cum să spun că eşti dispărut, Ionică, dacă toată lumea te cunoaşte?».

Până la urmă, mama nu m-a mai lăsat să mă duc la unchiul. Acesta m-a dat dispărut, căci trebuia să plătească cheltuielile pentru şcolarizare. Astfel, şcoala pe care o făcusem la el a fost nulă. Am şters toată pregătirea mea şcolară de opt ani şi m-am dus aşa mare cum eram la o şcoală din Timişoara unde am susţinut un examen de alfabetizare. Mă prefăceam că nu cunosc literele, le scriam una mai înaltă, alta mai joasă.

O făceam pe niznaiul ca să pot trece puntea. Şi aşa am început să fac, pas cu pas, şcoală ba serală, ba fără frecvenţă. Astfel, mi s-au adunat una peste cealaltă 22 de ani de şcoală de stat şi nici măcar trei luni de şcoală de dans la arta populară. Am muncit de la vârsta de 14 ani în industrie, adunând 52 de ani de muncă.

Am lucrat prima dată ca muncitor, dar tot timpul am învăţat, mi-am completat studiile şi, în cele din urmă, am fost maistru principal. Toţi anii i-am lucrat în Timişoara”.

De la identitatea falsă la cea adevărată

Amintirea paradisului de la Bahmut l-a umplut mereu de har, l-a ajutat să fie o fire veselă, să-şi întemeieze o familie. Dar atât  soţia cu care au mâncat un pud de sare, cât şi cei doi fii n-au ştiut despre adevărata lui origine până în 1990, când s-a întors după 46 de ani să vadă casa în care s-a născut şi a crescut până la vârsta de 5 ani. Basarabeanul cu două indentităţi povesteşte: „Ajuns la casa părintească, vorbeam pe două voci: eu spuneam că sunt cetăţean român născut în Bulgaria, şi mătuşa Sonea, unica ce mai este în viaţă din cei şapte fraţi şi surori ale tatălui spunea că sunt născut acolo.

La un moment dat, nevasta a zis: «Chiar nu înţeleg nimic! Am impresia că soţul meu derapează puţin cu memoria». Şi atunci, n-am avut încotro şi i-am spus soţiei: «Dragă nevastă, iată că am ajuns la ora adevărului». I-am spus toată întâmplarea. Mătuşa ne privea cu ochii cuprinşi de mirare.

Eu, o fire veselă, după aceea, am devenit un tip apatic, încreţit la frunte, tot timpul îngândurat. S-a produs o schimbare extraordinară în comportament. Întors la Timişoara, le-am spus şi fiilor adevărul. În ce priveşte certificatul de naştere în original, din Bahmut, m-am judecat doi ani şi jumătate până când mi-am redobândit adevărata identitate.”

„Să nu spui că nu eşti copilul Miluţei”

„Cum a fost prima reîntâlnire cu locurile natale după atâţia ani?”, l-am întrebat. „Nu pot să redau prin cuvinte starea de spirit care m-a cuprins chiar cum am ajuns la staţia de autobuze din Călăraşi. Cum stăteam de vorbă cu o verişoară de-a mea care este medic la Călăraşi, un cetăţean a trecut în grabă drumul, m-a apucat de mână şi mi-a zis: «Să nu spui că nu eşti copilul Miluţei!»”. Pe mama o dezmierda satul Miluţa. Dar eu cum încercam să ascund adevărul de soţia mea, am zis: «Nu! Nu!». Iar omul la mine: «Nu se poate! Eşti leit Miluţa».

Şi atunci, ne-am retras mai într-o parte şi am recunoscut că sunt Ioan al Miluţei. Tot atunci am aflat cum s-a prăpădit în război tata.

Omul mi-a spus că tatăl meu a murit sub ochii lui, la Albiţa, Leuşeni. Erau toţi ostaşii cu raniţele desfăcute pe pământ, mâncau când s-a dat alarma aeriană. Soldaţii s-au ridicat şi s-au împrăştiat ca potârnichile, iar tata, mai curajos, mai îngăduitor, a zis: «Las’că n-or mai da chiar peste noi». Şi chiar peste el au dat şi peste alţi camarazi care nu s-au ascuns. Consăteanul meu îmi povestea: «Vedeam cum din aer coboară în jos loaze, iarbă, capete de oameni, picioare şi mâini». Omul acela mi-a zis să mă duc acolo să aprind o lumânare, să pun o cruce. Dar încă nu am fost. Dacă mă mai ţine Dumnezeu sănătos, am să o fac şi pe asta”.

„Bunelul a fost sfânt”

Mă întorc o clipă spre chipul Mântuitorului şi zic în gând: „Întăreşte-ne, Doamne, cu harul Sfântului Tău Duh, să îndepărtăm de la noi toate păcatele, să aruncăm din inimile noastre, din gând, din cuvânt şi din fapte povara fărădelegilor!”. Apoi îl întreb pe Ioan Banu, memoria căruia nu închide rănile: „Care a fost primul lucru pe care l-aţi făcut când aţi ajuns  acasă?”. „După ce am examinat fiecare colţişor din curte şi casă, am mers la cimitir la mormântul bunelului.

Pentru mine, bunelul a fost sfânt. Mi-a spus cele mai frumoase poveşti şi m-a purtat peste tot cu el ca să văd cum se face un scaun, o masă, cum se sapă o grădină, cum se culeg strugurii etc. Şi ce credeţi că am găsit scris pe crucea lui: «Decedat la peste 100 de ani». Deci nu s-a ştiut vârsta lui adevărată. Întorcându-mă la Timişoara, din certificatul de căsătorie al mamei, am extras prin diferenţă vârsta lui. Se pare că o fi avut 107 ani când a decedat.

Dumnezeu să-l odihnească în pace… V-am redat doar un mic sâmbure din istoria vieţii mele. Aş putea să stau de vorbă cu dvs. nu zile, ci săptămâni întregi şi tot nu mi-aş potoli dorul de draga şi dulcea mea Basarabie, de satul meu, Bahmut, pe care îl port în suflet ca pe o icoană.”