Eu acum 2 ani eram mândru. Mă mândream de tinerii de aceeași vârstă cu mine. Strigam la megafon și rugam pe toată lumea să vină în PMAN și să nu mai devasteze, dar mă bucuram că se devastează. Îmi era milă de polițiștii și copiii cu bastoane și căști pe cap, în care se aruncau pietre, dar în sufetul meu îmi ziceam că ei merită să fie bătuți.

Când am venit în fața Președinției, la 10 dimineața, mi s-a făcut piele de găină. Mulți ani de frustrări, de ură, de necaz - i-am revăzut în fața ochilor mei și-mi ziceam că se va încheia. Eu mă gândeam că o să punem corturi din PMAN până în fața Președinției, o să cântam melodii patriotice și vom protesta pașnic până Voronin va demisiona. Vom protesta până la Paște și după el. Vom rezista! Eu mi-am vopsit tricolorul pe obraz și nu am făcut-o pentru că eram agent român. Ci pentru că roșul, galbenul și albastrul sunt culorile drapelului țării mele. Am întâlnit și am vorbit cu mii de tineri despre care nu mă gândeam că există în Moldova. Erau tineri la fel ca mine, care gândeau și simțeau ca mine. Eram mândru de ei. Nu mă simțeam singur. Mă îmbrățișam cu ei, cântam cu ei, scandam cu ei.

Nu am aruncat nicio piatră, dar acum, gândindu-mă la ce a fost, poate ar fi meritat să arunc una. Nu în Președinție, nu în Parlament, nici măcar în polițiști. O piatră merita să arunc în altcineva…

Eu începând cu seara zilei de 7 aprilie am scris pe blog. Am scris continuu, nu cu conturi anonime, și fără să șterg măcar vreun cuvânt sau vreo postare de acolo. Am scris multe în acea fierbințeala, unele adevărate, altele mai puțin, altele total neadevărate. Eu însă credeam în ceea ce scriu și eram sigur că acele lucruri îi vor ajuta pe mulți. Pe unii i-a ajutat, pe alții nu, iar pe alții i-a derutat.

Au trecut exact 2 ani de atunci. Și azi, amintindu-mi de ce a fost, mi s-a făcut piele de găină nu odată. Am discutat cu tineri care au mers pe jos 10 kilometri pentru a ajunge în PMAN. Au făcut-o cântând și strigând ”Libertate!” și ”Jos Comuniștii!”. Am discutat cu oameni care au venit de prin localități, de la Cahul și Bălți, care-au ajuns în centru pe la înserate și care n-au strigat bine ”Jos Comuniștii!” că s-au și trezit în penitenciarul de la Ismail. Apoi au fost bătuți până la leșin, udați cu apă rece și puși să înghită calendarele cu Filat. Ei aveau calendare cu Filat pentru că au făcut campanie pentru el, au votat pentru el și au mâncat bătaie pentru el. Ei au înghițit calendarele cu Filat, doar pentru că și-au dorit ”Libertate!”. Ei au rămas cu rinichii și ficatul distruși pentru că purtau în buzunare calendarele cu Filat. Și-au dorit libertate și-au primit moarte, sau bătaie soră cu moartea. Și astăzi sunt bolnavi, umblă prin spitale și judecătorii. Își căută dreptatea!

Ei mi-au zis că nu i-ar mai durea rinichii atât de tare dacă măcar 10% din ceea pentru ce au protestat s-ar fi realizat. Dar văzând ce se întâmplă astăzi, după 2 ani, rinichii îi dor și mai tare.

Chiar acum îl văd pe Ghimpu, la microfoanele de la Parlament, făcând glume pe seama reporterițelor. Mai devreme, l-am văzut pe Filat, mai arogant ca niciodată, ajuns ditamai Prim-ministrul între timp. Următorul reportaj va fi cu Lupu, cel ce la 7 aprilie 2009 mă acuza pe mine (tine) ”că ca caracter și ca conținut” am făcut o lovitură de stat. Ieri Voronin a făcut conferință de presă. Nu un interviu din pușcărie, ci conferință de presă, la care glumea cu reporterițele și mă acuza pe mine (tine) că am fost plătit să distrug Președinția și Parlamentul. Aseară, la Moldova 1, l-am văzut pe Zubco, alături de el era și Roibu, era chiar și Tănase. Erau veseli toți, vorbeau despre cât de bine și cu câtă ardoare își fac treaba.

Botnari, comisarul, e tot timpul între cure de ”însănătoșire” în străinătate și castelul din Chișinău. Papuc merge și el des prin Antalya. De Gumeniță nu mai știm nimic de luni bune, iar Ruslan Saachian, cel ce ștergea sângele de lângă Arcul de Triumf, în dimineața zilei de 8 aprilie, este avansat în funcție.  

Da, iată-l și pe Lupu vorbind la microfon. Vorbește de speculă politică și adevăr. De carul pus înaintea boilor și de cercetare amănunțită.

Sunt gata să pariez că peste un an ne vom aminti și mai puțin de 7 aprilie și vor vorbi și mai puțini politicieni despre asta. Iar cei ce vor vorbi, în continuare vor trăncăni despre provocatori care au deturnat protestul, despre justiție, care trebuie așteptată să-și spună cuvântul, despre prezumții de nevinovăție și multe altele.

Între timp, ei vor fi în continuare Prim-miniștri, miniștri, deputați, Președinți de stat, de parlament. Vor face turul televiziunilor și se vor lăudă…

Unde ar fi fost însă Filat, Ghimpu, Tănase, Godea, Șalaru, dacă nu exista 7 aprilie? Aveau să țipe precum niște pui slăbănogi pe la microfoanele Parlamentului și să se plângă că Președintele Zinaida Greceanîi nu respectă legea, că Premierul Dodon va duce Moldova la sapă de lemn și că Ministrul de Interne Papuc îi terorizează. Președintele Parlamentului. Vladimir Voronin, s-ar fi amuzat un pic, iar apoi le-ar fi închis microfonul.

7 aprilie 2009 le-a dat Puterea. Iar ei ne-au dat batjocură și minciună.