Ei îşi vor trăi visul, nu perfect, ci suportabil, vor da nume de echipe, teorii şi laboratoare, vor îmbătrâni purtând costume la două rânduri de nasturi, veste de lână şi acele taioare care nu se demodează niciodată.

Ei sunt primii pe care România ar trebui să îi vrea, să îi protejeze, ca pe o specie pe cale de dispariţie, şi, fiindcă sunt cei mai buni, tot ei sunt primii pe care România îi va pierde. „Adevărul" le-a scris ieri numele. Nu e inutil să le reiau aici, căci palide sunt speranţele să le revedeţi (reauziţi) curând: Ioan Octav Drăgoi, Omer Cerrahoglu, Bach Hai Tran, Ştefan Cosmin Gramatovici, Radu Bumbăcea, Ştefan Adrian Ivanovici, Ana Maria Istrate, Tiron Tudor Giurgică, Silvia Scoarţă, Cătălina Jugrăvescu, Vlad Alexandru Gavrilă, Radu Ştefan Voroneanu, Andrei Purice, Alexandru Ion Barbu, Antonia Miruna Oprescu, Iozsef Kruk, Mihai Radu Popescu. Ei sunt medaliaţii cu aur produşi de sistemul de învăţământ românesc, ei, fluenţi în engleză şi idei, vor continua la Stanford, Harvard, Princeton şi Oxford, ei vor pleca la Institutul Tehnologic al statului Massachussets, ei vor reuşi - au fost deja aleşi. Ei se duc, fiindcă nu mai pot rămâne; România i-ar descuraja şi i-ar distruge.

Pătrundeţi cuvintele Mirunei Antonia Oprescu, elevă în clasa a XII-a la „Ovidius", în Constanţa: „Acolo mi-aş putea pune în aplicare toate ideile, aici mi s-ar spune că sunt proaste. M-am lovit deja de indiferenţa unor profesori la ce fac şi la ce vreau să fac". Citesc aceste cuvinte şi mă sperie gândul că ei vor pleca de aici cu amintiri despre moarte.

Se vor întoarce? Răspunsul e în ultimul raport al Competitivităţii Globale, care aşeza România lângă Zimbabwe la „capacitatea de a atrage şi a păstra talentele".

Talentele, care vor deveni elite în lumea lor, vor cuceri mediul academic occidental, nu pentru că sunt români, iar românii au un „ce" al lor, nativ şi superior în mod absolut - în istoria aceasta nu e nevoie de mituri.

Când mâine va veni, ei, copiii de acum, vor fi pregătiţi pentru că sunt inteligenţi şi muncitori. Ei îşi vor trăi visul, nu perfect, ci suportabil, vor da nume de echipe, teorii şi laboratoare, vor îmbătrâni purtând costume la două rânduri de nasturi, veste de lână şi acele taioare care nu se demodează niciodată; cu anii, li se va accentua miopia şi umerii li se vor apleca, încărcaţi de glorie. Şi, tot cu anii, România va fi tot mai în urmă, o umbră, o melancolie, o cicatrice, un regret, cum e întotdeauna trecutul.

România are nevoie de ei înainte de acest viitor previzibil. Are nevoie de ei aşa cum are nevoie o încăpere întunecată de o mână, o inimă, o minte care să aprindă lumina.

România trebuie să îşi aducă înapoi aurul, tezaurul minţilor strălucite împrăştiat prin lume, fără sentimentalisme patetice, ci cu proiecte rezonabile. Altfel se va afunda acolo, lângă Zimbabwe. E târziu, e o răscruce în timp şi alte drumuri nu sunt.