![[o]](/v2_files/img/icons/clock.png){kind=icon}
Comentarii (2)
Tipăreşte
Sus
Evenimentul Zilei:”În Moldova, Rusia promovează o politică colonială de tip clasic”
adăugat 03 septembrie 2009, 11:36, la Interviu / Reportaj
EXCLUSIV. În interviul acordat EVZ, istoricul basarabean Igor Caşu explică mecanismele propagandei de tip sovietic aplicate în Republica Moldova asupra trecutului, efoturile făcute de Rusia pentru a impune viziunea Moscovei despre cel de-Al Doilea Război Mondial şi denigrarea identităţii româneşti.Ruşii către basarabeni: \"Răbdaţi mizeria!\"
Ce mai înseamnă, pentru români, \"Al Doilea Război Mondial\"?
Cea mai mare parte a românilor din teritoriile noastre istorice se regăsesc în cordonul sanitar interbelic, o zonă considerată de occidentali extrem de importantă pentru a asigura interesele sale geostrategice în faţa Rusiei. O altă parte a românilor însă se află de cealaltă parte a cortinei, una mai permeabilă în comparaţie cu cea din timpul Războiului Rece, dar oricum cortină.
Rusia ţine morţiş la menţinerea acestui status quo şi îşi menţine influenţa în fostele teritorii ale României de la est de Prut. Manipulează elitele, le corupe, dar masele le lasă în voia soartei, cu alte cuvinte promovează o politică colonială de tip clasic, aşa cum a fost cazul britanicilor, de exemplu, în secolul al 19-lea (dar deosebită de politica colonială din perioada sovietică, când Moscova corupea din când în când şi populaţie de rând, dar totdeauna în tandem cu anumite politici represive, uneori mai dure, alteori mai puţin).
În ultimul timp masele nu mai acceptă această situaţie şi au cerut eliminarea acestor elite neruşinate şi hrăpăreţe care se scaldă în bogăţii şi le cer lor să rabde mizeria temporară până când va fi posibilă reluarea revoluţiei mondiale şi construcţia adevărată a comunismului (vezi PCRM).
În Republica Moldova, cum se scrie istoria celui de-al Doilea Război Mondial?
Al doilea conflict mondial este cunoscut în Republica Moldova mai mult prin intermediul filmelor artistice şi documentare decât a cărţilor de istorie, o moştenire a epocii sovietice şi a propagandei impresionante care a fost promovată la nivel cotidian. R. Moldova se află încă ancorată în spaţiul mediatic rusesc şi versiunea dominantă asupra celui de-al doilea război mondial este cea a Moscovei. Adică, Uniunea Sovietică a câştigat războiul, foştii săi inamici, în primul rând germanii, dar şi românii, sunt demonizaţi sau, în cel mai bun caz, ridiculizaţi. Occidentalii au avut o contribuţie minimală la victoria asupra Germaniei naziste şi a aliaţilor săi.
În ceea ce priveşte istoriografia propriu-zisă, ea nu are decât o influenţă redusă asupra formării percepţiei conflictului mondial din anii 1939-1945 asupra opiniei publice în sensul larg al cuvântului. Mainstream-ul istoriografic nu se supune puterii şi promovează concepţia istoricilor din România dominantă în anii 1990, potrivit căreia Antonescu este o personalitate tragică care a recuperat la 1941 Basarabia şi Nordul Bucovinei de la sovietici prin intermediul Germaniei lui Hitler şi chiar dacă în cele din urmă a eşuat, rămâne un erou.
Mai rar se întâmplă ca un istoric care se ocupă de război să privească critic personalitatea lui Antonescu şi să ia în discuţie politicile sale controversate, precum continuarea conflictului peste Nistru sau cele represive aplicate faţă de evreii basarabeni, bucovineni sau cei din Transnistria Mare, cea de la Bug la Nistru, precum şi faţă de romi. Este cazul mai ales a celora care îşi fac un doctorat în Occident şi care au fost studenţii
primei generaţii de basarabeni care au făcut studii în România. Reticenţa istoricilor mai în vârstă de a interpreta critic istoria românilor în anii războiului poate fi explicată, cel puţin parţial, prin legătura lor cu unii istorici din România care împărtăşesc o versiune extrem de naţionalistă şi tradiţionalistă a evenimentelor din prima jumătate a anilor 1940.
O altă categorie de istorici, puţin numeroasă, dar influentă din 2001 încoace, graţie accesului la mass-media guvernamentale, îndeosebi fiind vorba de o emisiune săptămânală la postul naţional de televiziune, perpetuează o percepţie sovietizantă a istoriei celui de-al doilea război mondial, de data această însă nu în numele poporului sovietic, dar a celui moldovenesc, ultimul fiind, se spune, la fel de internaţionalist ca şi cel dintâi. Este o versiune sovietizantă întradevăr, întrucât unele dintre tezele centrale de dinainte de 1989 se regăsesc în această naraţiune istorică.
Potrivit istoricilor (mai degrabă propagandiştilor) sovietizanţi, protocolul adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov nu ar fi existat şi este o invenţie a duşmanilor Rusiei, aşa cum stipula şi o broşură pe această temă publicată la Moscova în 1948 (!). Pentru ei, nu contează că o comisie specială condusă de Alexandr Iakovlev a Congresului al 2-lea al deputaţilor poporului din URSS din decembrie 1989 a confirmat existenţa protocolului secret şi a dat o apreciere politico-juridică acestuia.
„Mediocritatea Nicolae Ceauşescu\" şi „Marele Frate Rus\"
Ei ştiu ce fac, deoarece recunoaşterea acestui protocol secret contravine concepţiei lor centrale, potrivit căreia poporul Basarabiei a suferit amarnic pe timpul „stăpânirii românilor\" în interbelic şi aşteptau venirea „eliberatorilor\" din Est zi şi noapte, timp de 22 de ani la rând. Recunoaşterea existenţei acestui document, cu alte cuvinte, ar face praf unul dintre miturile centrale ale istoriografiei sovietice, anume că toate popoarele din cadrul URSS au intrat benevol în „marea familie frăţească a popoarelor sovietice\".
Unul dintre promotorii acestei concepţii este nimeni altcineva decât Victor Stepaniuc, ideologul de frunte al PCRM, care susţine în teza sa de doctorat, contestată de Asociaţia istoricilor de la Chişinău, că e nevoie de rescris (!) Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova care condamnă Pactul Ribbentrop-Molotov şi ocupaţia sovietică care i-a urmat.
Argumentul său este că astfel, prin condamnarea Pactului sovieto-german, se subminează independenţa statului „Republica Moldova\" şi, nici mai mult nici mai puţin, se alimentează şi încurajează spiritul iredentismului şi tendinţele separatiste.
Reprezintă războiul cel mai important eveniment din istoria modernă a României?
Nu numai istoria României din ultima jumătate de veac este o moştenire a celui de-Al Doilea Război Mondial. Toată Europa, toată lumea a fost marcată de acest conflict în modul cel mai profund cu putinţă.
Cea mai mare năpastă care se abate asupra României este regimul comunist adus de tancurile Armatei Roşii. Un regim care va distruge elitele intelectuale, politice şi economice ale României vechi, prin execuţii sumare, muncă forţată, lagăre de concentrare, numite eufemistic de reeducare, colectivizarea şi industrializarea forţată. Se va crea a societate atomizată, neputincioasă în faţa partidului-stat omniprezent şi omnipotent, poliţia politică persecutând cu brutalitate orice gândire liberă, inclusiv cea de inspiraţie marxistă, dacă nu coincidea cu dogma oficială.
Elita politică a României, iniţial foarte servilă faţă de stăpânii care au instalat-o la putere, se dovedeşte ulterior foarte abilă în a rezista imixtiunii fratelui mai mare de la Moscova, nu întotdeauna însă în favoarea poporului român, dacă ne amintim de refuzul lui Dej de a accepta destalinizarea decât foarte târziu şi care a fost mai puţin pronunţată decât în „patria proletariatului mondial\".
O mediocritate ca Nicolae Ceauşescu nu putea veni la putere în România decât în regimul comunist impus cu forţa poporului român de „Marele Frate Rus\", ca urmare a celui de-Al Doilea Război Mondial. Răspunsul meu deci este fără îndoială afirmativ.
Putem despărţi istoria celui de-Al Doilea Razboi Mondial de Holocaust?
Nu, precum nu putem aborda problema exterminării în masă a evreilor fără a pierde din vedere contextul, conjunctura în care s-a produs această dramă colectivă în istoria unei naţiuni (o abordare echilibrată în acest sens este propusă de Christopher Browning, 2004).
Mult timp, opinia publică din România şi încă mai mult timp în Republica Moldova, a fost reticentă în a accepta realitatea a ceea ce s-a întâmplat cu evreii români. Una dintre cele mai importante observaţii cu privire la acest subiect, mi se pare de ordin psihologic, aceea că românii abia au ieşit dintr-un regim în care s-au simţit victime în masă şi imediat după asta au aflat că ei, ca şi colectivitate, au fost torţionari în raport cu evreii. Or aceste lucruri sunt foarte complicate şi pentru acceptarea unor adevăruri este nevoie de timp.
Un alt motiv ar fi fost acela că termenul folosit pentru a desemna acest fenomen - Holocaustul - nu este potrivit, întrucât în România sau Transnistria nu au existat lagăre de exterminare prin gazare, precum cel de la Auschwitz. O altă cauză a unei atitudini rezervate în a accepta realitatea catastrofei evreieşti era aceea că „nu s-a întâmplat la noi\", ci „undeva dincolo de Nistru şi era pe timp de război şi evreii basarabeni şi bucovineni nu au fost tocmai cetăţeni loiali\", din contră au salutat venirea trupelor roşii de ocupaţie în vara lui 1940, „au umilit sau omorât funcţionarii români şi militarii noştri în retragere\" etc.
Prima chestiune a început să fie depăşită atunci când lumea de la noi a înţeles că e vorba de o denumire generică a unui fenomen larg, Holocaust nu luat în sens literal, de ardere, dar de politici represive luate împotriva evreilor români, în special acţiuni de exterminare. Ca şi în cazul fenomenului şi conceptului Gulag, de altfel, care nu se referă doar la lagărele de concentrare propriu-zise sau aşezările speciale ale celor strămutaţi forţat, dar la toate formele de represiune utilizate de regimul comunist: execuţii sumare, arestări, înfometare, deposedări de proprietăţi şi altele.
Altă chestiune, cu privire la rolul evreilor în perioada 1940-1941 în Basarabia ocupată de ruşi, este mai complexă. Pe de o parte, este adevărat că unii dintre evrei au primit cu braţele deschise venirea ocupantului sovietic, dar se uită că şi evreii au fost printre primii care au fost discriminaţi de puterea sovietelor, pierzând proprietăţi, fiind executaţi, arestaţi sau deportaţi în Siberia, deci devenind victime ale regimului bolşevic. În cele 4 volume ale Cărţii Memoriei, publicate la Chişinău între 1999 şi 2004, coordonator Elena Postică, găsim sute de familii evreieşti care au fost deportate de sovietici în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941.
Pornind de la aceste realităţi, istorici precum Radu Ioanid de la Muzeul Holocaustului de la Washington, D.C. au iniţiat cercetări care arată că numărul evreilor basarabeni căzuţi victime ale regimului antonescian trebuie reevaluat, întrucât, potrivit recensământului efectuat de autorităţile de la Bucureşti în 1941, numărul evreilor rămaşi era mai mic decât cel înregistrat de recensământul din 1930. Diferenţa se explică prin faptul că o parte a evreilor au fost represaţi de regimul sovietic, iar alţii s-au retras cu Armata Roşie în iunie-iulie 1941 în faţa armatelor germane şi române.
Această chestiune este foarte importantă, întrucât într-un timp dacă unii cercetători din România sau Republica Moldova, ridicau problema reevaluării numărului evreilor care au căzut victime ale regimului antonescian erau susceptibili de a fi învinuiţi de antisemitism, mai ales de către istorici-propagandişti aflaţi în slujba comuniştilor de la Chişinău, dar nu numai.
Or aceştia din urmă aveau o idee fixă, aceea de a supraestima amploarea acţiunilor represive promovate de guvernul antonescian în special faţă de evrei, dar şi alte minorităţi, având în vedere un scop politic la care mă voi referi pe scurt în continuare.
Demontarea identităţii româneşti
Dacă în dreapta Prutului s-a recunoscut responsabilitatea statului român în politicile de exterminare a evreilor (2004, în Franţa prin comparaţie - acest lucru s-a întâmplat în 1995), în Republica Moldova lucrurile sunt mai complicate.
La Chişinău din 2001 încoace, PCRM a promovat câţiva istorici care până atunci nu se remarcaseră cu nimic deosebit, şi i-a însărcinat să combată ideea despre caracterul românesc al majorităţii populaţiei Republica Moldova, să demonizeze identitatea românească în general, în special prin scoaterea în vileag a crimelor comise de regimul Antonescu, echivalat, fals, cu România, cu felul de a fi al românului.
În ultimă instanţă, aceste tentative au fost combătute, istorici anticomunişti de la Chişinău lansând ideea potrivit căreia chestiunea greşelilor administraţiei româneşti în Basarabia interbelică sau a crimelor regimului antonescian, inclusiv Holocaustul din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, trebuie privită separat de disputa identitară.
Cu alte cuvinte, cunoaşterea şi studierea Holocaustului din anii 1941-1944, din Basarabia, Nordul Bucovinei şi Transnistria, în România în general dacă acceptăm definiţia largă a Holocaustului, este nu numai o datorie a istoricilor basarabeni şi români în general, subsumabilă deontologiei lor profesionale, ci constituie şi obligaţia întregii naţiuni române de a-şi înfrunta paginile dureroase ale propriului trecut.
Este şi singurul mod onorabil şi viabil în care, între Prut şi Nistru, poate fi combătută propaganda etno-moldovenistă, anti-românească, anti-europeană în esenţă, a comuniştilor moldoveni şi a nomenclaturii de factură sovietică
Crezi că studenţii tăi, tinerii în general, sunt interesaţi de istoria mondială, sau, mai degrabă, de cea naţională? Cât de important este ca ei să cunoască trecutul?
Încerc să transmit studenţilor tot ce am acumulat mai bun din experienţa mea ca student la Chişinău, Iaşi şi Occident. După estimările mele, mai mulţi studenţi se interesează de istoria universală decât de cea naţională.
O explicaţie ar fi lipsa unor lucrări pe istoria României şi a Basarabiei, mai ales în ceea ce priveşte perioada modernă şi contemporană, dar probabil şi stilul adeseori destul emotiv al unor istorici care se ocupă de istoria românilor. Cred că acest handicap poate fi depăşit de istoricii de la noi prin contactul mai des cu mediul academic occidental şi elaborarea unui discurs comparatist, care să ne scoată din cadrul naţional restrâns atunci când vorbim de trecut.
Studenţii de la istorie sunt viitori lideri de opinie, prin ei, precum şi cei de la disciplinele conexe, vom putea schimba opinia societăţii în sensul îndepărtării de anumite practici reprobabile ale trecutului totalitar şi a construirii unui viitor mai bun, cu adevărat european. Cunoaşterea trecutului are, pe lângă caracterul său euristic per se, şi o importanţă imediată, în articularea unei sau altei opţiuni de vot.
Or nu este dificil să presupunem cu cine, cu ce partid votează un individ sau altul după de aflăm răspunsul la o simplă întrebare, cum ar fi de exemplu: ce părere ai faţă de Stalin? Ce crezi despre colapsul Uniunii Sovietice, a fost o „catastrofă a secolului\" sau o inevitabilitate istorică ? După ce vom afla opinia în cauză, vom şti aproape cu siguranţă în ce direcţie este ţintită privirea basarabeanul nostru, spre Vest sau spre Est?
#14530
Dupa demisia lui Voronin, care oscila intre Rusia si Occident, scrie intr-un comentariu plasat pe Lentacom.ru A.Dmitriev, liderul nationa-bolsevicilor din Sankt-Petersburg, "Rusia, ar trebui să recunoască independenţa Transnistriei. În plus, trebuie să devină independentă si Găgăuzia."
http://www.lentacom.ru/comments/11869.html .
http://www.lentacom.ru/comments/11869.html .
‹ înapoi la Ultimele Ştiri |
sus ▲
![[Valid RSS]](/v2_files/img/valid-rss.png "Validate my RSS feed"){kind=small}