Anecdotele interbelice rămân o sursă inepuizabilă pentru o cât de mică înţelegere a firii românilor. 

Şi asta pentru că anii interbelici reprezintă o scurtă perioadă de relativă stabilitate şi nimeni nu poate evita întrebarea unde ar fi ajuns românii dacă istoria nu s-ar fi prăvălit peste ei în mod catastrofal. Pe de altă parte, poate că nu ar fi fost o prăvălire catastrofală dacă lumea românească ar fi fost altfel aşezată.

Se povesteşte că Take Ionescu a fost un strălucitor om politic, care ştia să vorbească în aşa fel încât să mulţumească orice solicitant. Într-unul din ministeriatele sale, Take Ionescu se trezeşte în birou cu un vechi amic politic care dorea să îi fie rezolvată o petiţie. Take Ionescu îl primeşte zâmbind, îl invită să ia loc, îl tratează cu o cafea după care citeşte cu grijă petiţia. Zâmbind în continuare, se ridică de la birou şi declară petiţia ca inadmisibilă după care începe imediat să-l laude pe petiţionar din toate puterile, îi reproşează că nu au ţinut legătura, îl ia de braţ şi îl conduce către uşă promiţându-i tot sprijinul în viitor. Petiţionarul se trezeşte în anticameră, cu plângerea nerezolvată în mână - dar se simte bine, a fost tratat ca un mare domn de către marele ministru Take Ionescu. Şi aşa, cu problema nerezolvată, iese din minister radiind de bucurie şi lăudându-l peste tot pe Tăkiţă gură de aur, ce om minunat şi ministru de succes.

Nu după multă vreme, Take Ionescu este înlocuit de morocănosul şi ursuzul Vintilă Brătianu. Petiţionarul insistent revine cu jalba sa nerezolvată, iar Vintilă Brătianu îl primeşte stând în picioare, tocmai pentru a nu-l invita să ia loc. Îi întinde mâna – nu ca să i-o strângă – ci pentru a lua petiţia pe care o parcurge în fugă şi îşi dă seama că cererile din ea nu sunt tocmai în regulă. După ce se încruntă peste ochelari la petentul insistent, Vintilă Brătianu mormăie că aşa ceva nu este posibil, nu ar trebui să se întâmple – dar aprobă cererea şi o parafează cu semnătura sa de ministru. Petentul iese apoi din birou înfuriat, înjurându-l în gura mare pe Vintilă Brătianu, cel care îi rezolvase problema.

Astfel de scene au loc zilnic şi în prezent în mai toate anticamerele ministeriale populate de români. La aproape o sută de ani de când s-au petrecut cele istorisite mai sus, aceleaşi fapte se repetă aproape identic, la Bucureşti sau Chişinău, Timişoara sau Bălţi. Românii sunt păcăliţi de vorbele frumoase şi se înghesuie să-l voteze pe politicianul care ştie să îi mintă cel mai frumos. Cel care într-adevăr face ceva şi preferă să spună lucrurilor pe nume este aproape imediat înjurat. Rolurile lui Take Ionescu şi Vintilă Brătianu din anecdota interbelică pot fi jucate de politicieni în viaţă de la Chişinău şi Bucureşti. Aproape orice fel de combinaţie este posibilă, figurile care se perindă pe la televiziuni le văd jucând cu succes aceste roluri. Şi nici în perioada comunistă lucrurile nu au fost foarte diferite. În ultima sută de ani, românii încă nu au reuşit să înveţe să facă diferenţa dintre fapte şi vorbe – astfel că istoria poate arunca în orice moment asupra noastră o nouă catastrofă.