Bocitoarele, reprezentând diverşi politicieni şi jurnalişti, care deplâng sau condamnă astăzi operaţiunea “Odyssey Dawn”, se comportă aidoma bărbatului dintr-un cunoscut film hollywoodian care refuză să-şi apere familia cu arma-n mână. Din laşitate sau dintr-un pacifism pueril, acesta ezită să tragă în atacatori. În consecinţă, nişte psihopaţi intră în casă, îl leagă pe el şi pe nevasta sa, le împuşcă fiul, iar apoi îi fac felul întregii familii.

Tremură degetul de pe trăgaci

Deloc întâmplător, preşedintele României, Traian Băsescu, declara duminică seara la TVR: “Suntem ca un trăgător care are o armă în mână şi îi tremură degetul pe trăgaci”. Totuşi, liderul de la Bucureşti a pus degetul pe rană. România, a precizat el, „a spus foarte clar că e solidară şi respectă fără niciun fel de comentariu Rezoluţia 1973 (n.r. – a Consiliului de Securitate al ONU), care prevede realizarea zonei de interdicţie aeriană în Libia în vederea protejării civililor. Consider fără nicio reţinere că un şef de stat care trage în propriul popor nu mai are niciun fel de legitimitate”.

Să nu ne ascundem după deget şi să spunem lucrurilor pe nume.  În nordul Africii, dincolo de Mediterană, e un mare şi sângeros  război. Astfel de evenimente nu sunt piese de teatru ca să stârnească aplauze. Orişice operaţiune militară e regretabilă, chit că are girul ONU. Dar nici motive să bocim, după cum fac unii, nu-s.

La 19 martie 2011 a fost aprobată Rezoluţia 1973 a Consiliului de Securitateal ONU, cu zece voturi pentru şi cinci abţineri, fiind prevăzută o zonă de excludere aeriană asupra Libiei. China şi Rusia s-au abţinut, iar apoi au înfierat acţiunile coaliţiei militare internaţionale.

După încheierea summit-ului de sâmbătă de la Paris, aproximativ 20 de aeronave franceze au fost implicate în acţiunile militare din Libia. De asemenea, nave americane şi un submarin britanic au lansat mai multe rachete Tomahawk spre artileria antiaeriană a lui Gaddafi. Cât de justificată este această operaţiune internaţională?

Un 7 aprilie libian

De peste 40 de ani, Gaddafi, un maniac obsedat de ideea dementă de a construi un socialism cu faţă arabă, şi-a transformat propria ţară într-un GULAG în versiune libiană. Statul este condus nu prin autorităţi publice alese legal, ci printr-un fel de mitinguri revoluţionare riguros regizate. Cine se supune are acces la studii gratuite şi la un loc de muncă, cine se opune dispare, pur şi simplu, fără proces judiciar. Liderul  „Jamahiriyei revoluţionare” desconsideră formalismul „democraţiei burgheze”.

Ca rezultat, la începutul anului a izbucnit o răzmeriţă care mai continuă. Încurajaţi de protestele din Egipt şi Tunisia, libienii au cerut înlăturarea de la putere a dictatorului. S-a răzvrătit o parte a armatei. „Liderul revoluţiei” a reacţionat violent, începând masacrarea protestatarilor. Potrivit unor estimări prealabile, au murit circa 6000 de persoane, iar ONU l-a condamnat pe Muammar al-Gaddafi pentru crime împotriva umanităţii.

Petrolul libian şi gazul rusesc

Să regreţi, în aceste condiţii, dezlănţuirea operaţiunii militare internaţionale, după cum fac ruşii sau chinezii, e culmea ipocriziei. Şi mai grav este faptul că unii lideri politici de la Chişinău n-au înţeles semnificaţia momentului şi au adoptat o poziţie de-a dreptul cinică faţă de „Odissey Dawn”. Marian Lupu, de exemplu, a declarat că îl interesează mai curând preţul la petrol decât ostilităţile din Libia.

Mihai Ghimpu a spus că el este acum, ca şi întotdeauna, pentru pace. Îmi vine să-l întreb ce fel de partid conduce liderul PL, de fapt? Unul liberal sau unul pacifist-utopist? Care pace, dle Ghimpu, cu 6 mii de ucişi? Această cifră, de altfel, în cazul în care liderul Jamahiriyei „restabileşte ordinea revoluţionară”, riscă să crească în progresie geometrică.

Dacă după evenimentele din 7 aprilie 2009 comunitatea internaţională ar fi reacţionat la fel ca domnul Lupu şi ar fi spus că o interesează doar preţul la gazul rusesc, şi nu Republica Moldova, la noi era prăpăd. La Chişinău şi astăzi ar fi condus cu mână de fier Voronin. Nu ar fi fost preşedinte, ce-i drept. Dar nici nu ar fi avut nevoie. Gaddafi nu deţine nicio funcţie oficială în stat, dar este tare de tot. Nu pot demisiona, zice el, pentru că „eu n-am posturi, sunt liderul revoluţiei”.

Şi preşedintele comunist de la Chişinău, cu sprijinul Rusiei, dacă tăcea Occidentul, ar fi convertit furia represaliilor de după 7 aprilie într-o „jamahiriye moldovenească”. Aceasta din urmă, de fapt, exista deja, numai că se numea „verticala puterii”, întrucât Voronin îl imita pe Putin, nu pe Gaddafi. Esenţele însă rămân aceleaşi. Singura diferenţă dintre liderul comunist de la Chişinău şi liderul Jamahiriyei de la Tripoli este că cel dintâi, spre deosebire de cel de-al doilea, s-a temut să scuipe pe poziţia comunităţii internaţionale şi n-a mers până la capăt.

Războiul e o pacoste, oricum ai da. Totuşi, spunea Ronald Reagan, în lumea asta sunt lucruri mai importante decât pacea.