Poet de geniu şi ziarist de excepţie, Mihai Eminescu a fost un adevărat cetăţean al epocii sale, participînd plenar la viaţa poporului român, fiind preocupat mereu de destinul şi viitorul lui, luptînd pentru drepturile sale, analizînd într-un mod critic societatea contemporană, partidele politice şi liderii acestora, conducătorii României din acea perioadă. Scrierile lui politice au contribuit enorm la fundamentarea teoretică şi filozofică a patriotismului românesc.
Dînd dovadă de probitate şi o înaltă conştiinţă profesională, gînditor şi pedagog al neamului său, cel mai mare pe care l-a dat secolul al XIX-lea culturii române, jurnalistul şi patriotul total Mihai Eminescu a fost un teoretician genial al problemelor societăţii româneşti. Teribil de incomod pentru cercurile politice româneşti devastate de oportunism şi îmbogăţire personală, el a apărat cu toată puterea cuvîntului unitatea şi integritatea poporului român.
…Eminescu este una dintre grinzile de susţinere a neamului. El nu este o simplă cărămidă, nu-i o simplă ţiglă sau o simplă fereastră, e grinda de bază, aceea care păstrează neamul întreg. Avem un punct comun: Eminescu. În Eminescu ne întîlnim toţi. Asta este o chestiune aproape fără egal. Nici nu ştiu dacă mai au alte popoare acest noroc şi această “condamnare” divină, să se poată regăsi într-un nume… Eminescu este poetul naţional printr-un legitimism de ordin divin. Acolo, noi nu putem umbla. Cine umblă acolo moare, în sens moral sau estetic. Eu mă rezum să spun doar atît: Eminescu este cifrul secret al naţiei. (Ultimul interviu pe care maestrul Adrian Păunescu l-a oferit ziarului “Ring”.)
Mihail Eminescu va scrie providenţialulul articol “Basarabia, numele şi întinderea ei”, publicat în “Timpul” din 3 Martie 1878 în care va declara răspicat: “A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti”, subliniind că “Numele Basarab şi Basarabia există cu mult înaintea vremii în care acest pămînt devenise românesc: acest nume singur este o istorie întreagă”. Iată cum va condamna marele patriot: “Ţarul nu avea niciun drept pe care şi-ar fi putut întemeia această cerere atunci cînd a luat teritoriul dintre Nistru pînă la Prut”.
Astăzi, ca şi atunci în perioada vieţii sale, articolul lui Eminescu este de mare actualitate şi este unul acuzator la adresa imperialismului rusesc ce a călcat în picioare dreptul Basarabiei la autodeterminare şi integritate teritorială. Eminescu va constata “Nici atunci, după cum nici astăzi, nu vom avea însă dreptul de a ceda, ori a consimţi la cedare, întocmai cum nu am consimţit la cedarea Bucovinei ori la cedarea Basarabiei, ci, ca popor slab dar hotărît, ne-am rezervat dreptul de a respinge orişicînd învinovăţirea, că înşine am stat la tîrguială asupra vetrei strămoşilor noştri. Dacă nu am putut păstra întreaga moşie rămasă de la părinţii noştri, ne-am păstrat şi voim să ne păstrăm conştiinţa întăritoare, că ne-am făcut datoria şi că din vina noastră, nu cu învoirea noastră a fost ştirbită”.
Cine a scris mai convingător decît Eminescu despre lupta României împotriva panslavismului: “…Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigure graniţele, ci pentru ca sã înainteze cu ele şi nu voieşte să înainteze decît spre a putea stăpîni cît mai multe suflete, făcînd în aşa fel ca din Basarabia să poată înrîuri asupra Moldovei şi asupra întregului popor românesc…”
Mihai Eminescu a iubit cu adevărat Basarabia, a apărat-o cu toată forţa geniului său.
Mihai Eminescu este pentru poporul român părintele românismului, iată de ce principiile lui trebuie urmate şi consfinţite într-un jurămînt dat de ziariştii români de pretutindeni. Este de datoria noastră sfîntă să luptăm pentru binele şi eternitatea poporului român:
Jur pe Cel de Sus să respect legile Naţiunii Române, jur să slujesc cu credinţă Poporul Român, să acţionez cu fermitate pentru bunăstarea şi fericirea întregului neam românesc;
să lupt pentru adevăr şi dreptate, să semnalez injustiţia şi abuzul de orice fel, să oglindesc problemele societăţii în ansamblul şi diversitatea lor;
să fiu tolerant, un spirit deschis, fără de care nu există societate democratică, să respect drepturile omului şi viaţa privată a persoanei;
să cinstesc preaînţelepţii dascăli care m-au învăţat arta de jurnalist, felul de a privi lumea şi a o înfăţişa, desfăşurarea, cunoaşterea şi explicarea evenimentelor, stilul jurnalistic, filozofia nuanţelor măreţei limbi române, acea limbă cultivată şi îngrijită, dar şi ştiinţa şi arta gîndirii;
să transmit generaţiilor viitoare dragostea de ţară, de adevăr, măiestria profesională de jurnalist;
să-mi dedic întreaga activitate profesională, toate cunoştinţele şi erudiţia spre folosul şi prosperitatea cititorilor mei, ferindu-i de violenţă sau de gîndurile noastre rele, judecăţile, cuvintele negative;
nu voi da ascultare eventualului patron şi nu voi implanta în mintea cititorilor sentimentul de ură, dezinformare, de manipulare a populaţiei, voi apăra libertatea presei, a patra putere în stat… capabilă să cenzureze abuzurile celor care se îmbată de putere şi de lux… îndrumînd jurnaliştii mai tineri pe calea dreptăţii;
voi duce o viaţă de om cinstit şi iubitor de dreptate în deplină transparenţă în faţa societăţii;
nu voi lua apărarea celor nelegiuiţi, lăsînd această activitate pe seama avocaţilor;
în orice casă va intra ziarul sau televiziunea la care voi activa, voi căuta să ofer informaţii obiective şi voi păstra confidenţialitatea ca jurnalist de investigaţie în cercetări şi anchetări, aşa precum îmi cere onoarea şi datoria mea sfîntă profesională;
să mă bucur de renume şi respect din partea tuturor oamenilor, dacă voi respecta acest jurămînt, însă dacă-l voi trăda, să fiu acoperit de ruşine şi de condamnarea concetăţenilor şi urmaşilor mei;
jur, aşadar, pe Cel de Sus… şi pe strămoşii noştri să respect cu sfinţenie acest JURĂMÎNT.

EMINESCU, JURNALIST POLITIC

Activitatea de jurnalist politic a lui Mihai Eminescu s-a desfăşurat în principal, timp de şase ani (1887-1883), la cotidianul Timpul, organul oficial al Partidului Conservator, unde în 1880 şi 1881 a fost redactor şef. Convingerile sale erau în acord cu cele ale conservatorilor şi în special cu ale fracţiunii junimiste, condusă de P.P. Carp şi Titu Maiorescu. Totuşi, în articolele sale şi-a exprimat părerile proprii, care nu corespundeau întotdeauna liniei oficiale a partidului, ceea ce a provocat proteste şi nemulţumiri din partea unor conservatori. Datorită implicării sale afective în evenimentele politice şi datorită conştinciozităţii sale în îndeplinirea obligaţiilor de redactor, oboseala şi dezamăgirile acumulate în cei şase ani au avut o contribuţie importantă la declanşarea crizei depresive din iunie 1883.
Perioada istorică în care Eminescu şi-a desfăşurat activitatea este cea a Războiului de Independenă şi a măsurilor luate pentru recunoaşterea de către puterile europene a independenţei şi a proclamării regatului. Multe dintre părerile pe care le-a exprimat Eminescu despre aceste evenimente şi despre protagoniştii lor nu corespund cu opiniile consacrate ale istoricilor.
Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o practice din cauza schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator. Până atunci el fusese revizor şcolar în judeţele Iaşi şi Vaslui, funcţie obţinută cu sprijinul ministrului conservator al învăţământului, Titu Maiorescu. Imediat după preluarea conducerii ministerului de către liberalul Chiţu, Eminescu a fost demis din funcţia de revizor şcolar şi a lucrat ca redactor la Curierul de Iaşi, publicaţie aflată atunci în proprietatea unui grup de Junimea|junimişti. La iniţiativa lui Maiorescu şi Slavici, Eminescu a fost angajat în octombrie 1877 ca redactor la cotidianul Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii şase ani.
Deşi a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care să-şi câştige pur şi simplu existenţa. Articolele pe care le scria au constituit o ocazie de a face cititorilor educaţie politică, aşa cum îşi propusese.
„„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România şi dintr-o parte şi dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata şi deplina înţelegere a instituţiilor noastre de azi ne trebuie o generaţiune ce-avem de-a o creşte de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ţine ca la el însuşi.” ”
De la începutul studenţiei sale Eminescu s-a preocupat să înţeleagă societatea românească şi să caute soluţii la problemele ei. Aşa cum afirma într-o scrisoare către Maiorescu din 5 februarie 1874, în timpul studiilor sale filosofice el a fost interesat mai mult de filozofia dreptului, a statului şi a istoriei, unde sistemul lui Schopenhauer „mi se părea prea puţin elaborat”. Mai mult chiar, credea că a găsit soluţia acestor probleme, soluţie care avea şi utilitate practică.
„„Interesul practic pentru patria noastră ar consta, cred, în înlăturarea teoretică a oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine, care nu sunt altceva decât organizaţii specifice ale societăţii omeneşti în lupta pentru existenţă, care pot fi preluate în principiile lor generale, dar a căror cazuistică trebuie să rezulte în mod empiric din relaţiile dintre popor şi ţară. Nu mă pot pronunţa acum mai pe larg asupra acestui subiect, el mi-a ocupat însă cea mai mare parte din cugetarea proprie şi din studii.”
Aşadar, el şi-a folosit cea mai mare parte a timpului pentru completarea sistemului filozofic al lui Schopenhauer şi pentru fundamentarea teoretică a soluţiei la una dintre problemele esenţiale ale societăţii româneşti din acel timp, aceea pe care junimiştii au denumit-o a „formelor fără fond”. În felul acesta Eminescu şi-a elaborat principiile de care s-a folosit apoi în activitatea de ziarist.
George Călinescu a analizat lecturile lui Eminescu şi a constatat că: „este poate cel dintâi gânditor politic român care să-şi sprijine doctrina pe economie”. George Călinescu|Călinescu afirmă că Eminescu avea „noţiuni integrale de istoria problemelor şi doctrinelor filozofice” şi că era „apt să priceapă şi să mânuiască abstracţii oricât de înalte” . Concluzia lui G. Călinescu este că Eminescu nu urmărea construirea unui „sistem filozofic oficial”, ci că îşi folosea cunoştinţele filozofice „pentru folosul spiritual propriu, sau pentru alcătuirea unei podele pe care să se înalţe o politică şi o etică”. Concepţia lui politică corespundea principiilor politice ale Partidul Conservator (1880-1918)|conservatorilor, şi mai ales ale junimiştilor, care erau de formaţie germană.
Scopul lui Eminescu era să acţioneze ca un „chirurg” care elimină „putrejunea bubei noastre naţionale” astfel încât societatea să poată să-şi însănătoşească „corpul statului”. El se simţea obligat să lovească în nulităţile politice, pentru ca ele să ştie „că nu se pot amesteca nepedepsite în lucruri ce nici sunt în stare să le priceapă”. De aceea nu e de mirare că Eminescu a fost acuzat că folosea un limbaj exagerat, chiar injurios. În apărarea sa el răspundea că foloseşte „pentru orice idee expresia cea mai exactă posibilă” şi numai dacă ar dori să glumească „am putea să spunem lucrurile mai cu încunjur”. Dar pentru că „lucrurile la noi nu se petrec cu încunjur” ele trebuiau spuse direct, nu folosind eufemisme.
„„Suntem noi oare de vină dacă adevărul curat, spus neted, e deja o injurie? Ne propunem câteodată a fi foarte urbani – ce folos? Adevărul simplu, descoperirea simplă a neştiinţei şi a mărginirii multora din partidul la putere este deja o atingere. Cauza e simplă. Nu sunt oamenii la locul lor, nu sunt ceea ce reprezintă. Compararea între ceea ce sunt într-adevăr, nimica toată, şi ceea ce reprezintă, demnităţi înalte ale statului, excitează deja râsul şi ironia cititorilor, încât o vină din partea noastră, o intenţie de a ponegri, nu există defel.”
El considera că era o datorie „a le spune ticăloşilor că ticăloşi sunt”. E adevărat că pornind de la un astfel de principiu, datorită firii sale foarte impulsive (vezi Eminescu văzut de Caragiale), se întâmpla, aşa cum recunoaşte chiar el, ca uneori să exagereze: „În acest vălmăşag avem cel puţin meritul de a voi să spunem adevărul, câteodată concedem că într-o formă prea crudă.”

Principii politice

O comparaţie între principiile liberale şi cele conservatoare, aşa cum le concepea Eminescu, găsim în articolul din 1 aprilie 1882. El considera că liberalii priveau statul într-o „manieră mecanică”, ca pe un mecanism „cu resorturi moarte a cărui activitate şi repaos se regulează după legile staticii şi ale dinamicii”. De aceea ei nu respectau tradiţiile, pe care le considerau nişte prejudecăţi, şi credeau că pot să inventeze după bunul lor plac legi noi sau să importe legi „traduse de pe texte străine, supte din deget”. Pentru liberali scopul economiei politice era producţia, ceea ce făcea ca omul să fie redus „la rolul unui şurub de maşină”. Prin această abordare simplistă se ajungea ca statul să fie privit ca „un mijloc de-a face avere, de-a-şi câştiga nume, de-a ajunge la ranguri şi la demnităţi”.
„„Orice idee a priori, răsărită în creierii strâmţi a unui om curios, orice paradox e bun numai să aibă puterea de-a aprinde imaginaţia mulţimii şi de-a o duce pe calea aceea care n-o conduce pe ea spre bun trai, spre muncă şi adevăr, ci care poate ridica o pătură nouă de oameni în sus, o pătură turbure, despre care să nu ştii bine nici ce voieşte, nici ce tradiţii are, nici dacă e capabilă a conduce un stat ori nu.””
Dimpotrivă, pentru conservatori statul nu era „opera unor intenţiuni premeditate, ci un produs organic al naturii, gingaş ca toate produsele de soiul acesta; afacerea noastră e de-a cunoaşte proprietăţile lui naturale şi nu de-a-i dicta noi legi, ci a ne adapta legilor cari-i sunt înnăscute”. În această abordare „obiectul îngrijirii publice e omul care produce, nu lucrul căruia-i dă fiinţă” şi se urmăreşte ca „toate aptitudinile fizice şi morale ale omului să se dezvolte prin o muncă inteligentă şi combinată, nu ca să degenereze şi să se închircească în favorul uneia singure”.
„„Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care adesea urmăreşte o idee pe când ţese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţarea legilor şi obiceielor străine. Deci, din acest punct de vedere, arta de-a guverna e ştiinţa de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare în care se află şi a-l face să meargă liniştit şi cu mai mare siguranţă pe calea pe care-a apucat.””
O astfel de societate trebuie să se bazeze pe muncă pentru că „materia vieţii de stat e munca, scopul muncii bunul trai, averea” şi cel mai mare rău e sărăcia. De aceea oamenii trebuie să fie convinşi că situaţia lor materială şi socială depinde în primul rând de muncă. „Oricând trebuie să existe putinţa pentru om de a urca prin muncă şi merit în ierarhia socială, care n-ar trebui să fie decât o ierarhie a muncii.”
Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naţionalităţii şi întărirea statului naţional:
„„ … toate dispoziţiile câte ating viaţa juridică şi economică a naţiei trebuie să rezulte înainte de toate din suprema lege a conservării naţionalităţii şi a ţării, cu orice mijloc şi pe orice cale, chiar dacă şi mijlocul şi calea n-ar fi conforme cu civilizaţia şi umanitarismul care azi formează masca şi pretextul sub care apusul se luptă cu toate civilizaţiile rămase îndărăt sau eterogene.”
De aceea o politică eficientă putea fi realizată numai ţinând seama „de calităţile şi defectele rasei noastre, de predispoziţiile ei psihologice”. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să constrângă cetăţenii de altă etnie să devină români sau să-i excludă din viaţa publică. Ceea ce îşi dorea era ca interesul naţional să fie dominant, nu exclusiv. „Dar ceea ce credem, întemeiaţi pe vorbele bătrânului Matei Basarab e că ţara este, în linia întâia, elemental naţional şi că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determine soarta şi caracterul acestui stat.”
Eminescu afirma că misiunea noastră ca „ popor latin de confesie ortodoxă” este de a face legătura dintre Occident şi Orient. Pentru a reuşi în această misiune trebuia să ducem o politică defensivă de echilibrare a influenţelor marilor puteri cu care ne învecinam. De aceea neutralitatea era considerată de Eminescu principiul fundamental al politicii noastre externe.

Cadrul politic

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea viaţa politică în Europa era dominată de aşa-numita „chestiune orientală”, care consta în împărţirea între marile puteri a teritoriilor eliberate ca urmare a prăbuşirii Imperiului Otoman. Direct implicate în acest proces erau Rusia şi Austro-Ungaria. Rusia sprijinea atât politic, cât şi militar mişcările de eliberare ale slavilor din Peninsula Balcanică. Austria încerca să obţină dominaţia economică în regiune şi să-şi extindă teritoriul prin manevre diplomatice. Anglia susţinea Imperiul Otoman, iar restul marilor puteri europene (Germania, Franţa, Italia) încercau să joace un rol cât mai important în redistribuirea puterii.
Criza care a dus la izbucnirea războiului ruso-turc a început la 9 iulie 1875 prin răscoala antiotomană din Bosnia şi Herţegovina. În România, guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu a iniţiat demersuri diplomatice pentru obţinerea neutralităţii şi a independenţei. Dar Carol I intenţiona să obţină independenţa pe calea armelor, astfel încât la 31 martie 1876 guvernul conservator a fost obligat să demisioneze pentru a fi înlocuit de un guvern liberal condus de I.C. Brătianu, care agreea soluţia domnitorului. Între timp Serbia şi Muntenegru au declarat război Imperiului Otoman. Pentru a putea interveni în conflict Rusia a angajat negocieri secrete cu Austro-Ungaria, care în schimbul ocupării Bosniei şi Herţegovinei a consimţit să rămână neutră. De asemenea, a fost de acord ca Rusia să ocupe sudul Basarabiei (judeele Cahul, Bolgrad şi Ismail) ce fusese redat Moldovei în urma Războiului Crimeii din 1856.
Ca urmare a înelegerilor de la Livadia din 29 septembrie 1876 cu ţarul Alexandru II, la 4 aprilie 1877 s-a semnat Convenţia politică româno-rusă prin care guvernul român a acceptat trecerea trupelor ţariste pe teritoriul românesc la sudul Dunării, iar cel ţarist s-a angajat să garanteze integritatea şi suveranitatea României. Parlamentul român a votat intrarea României în război şi la 9 mai 1877 a proclamat independenţa. Iniţial Rusia a refuzat colaborarea militară oferită de români, dar ca urmare a înfrângerii suferite la Plevna ea a fost nevoită să ceară ajutor. Trupele române şi ruseşti conduse de Domnitorul Carol au cucerit reduta Griviţa, cetatea Rahova, redutele de la Opanez, au obţinut capitularea armatei turce de la Plevna şi au ocupat Smârdanul. Armistiţiul ruso-româno-turc s-a semnat la 19 ianuarie 1878.
Neţinând cont de garanţiile date în convenţia semnată cu România, Rusia şi-a exprimat oficial pretenţiile ei asupra sudului Basarabiei în ianuarie 1878. Opinia publică română era revoltată de posibilitatea pierderii celor trei judeţe şi în parlament s-au votat moţiuni de protest, iar primul-ministru a declarat că nu va accepta niciodată această pierdere teritorială. Guvernul a fost acuzat că a intrat în război de partea Rusiei fără să ceară garanţii suplimentare, pe lângă cele din convenţia iniţială. În legătură cu această acuzaţie, Carol I mărturisea într-o scrisoare către împăratul Germaniei că i se păruse mai „cavaleresc a intra în acţiune fără condiţii şi a nu mă folosi de momentul când norocul era defavorabil armatelor ruse, ca să mă dedau la un asemenea târg”.
Condiţiile finale de pace s-au stabilit la Congresul de la Berlin din 1878, unde România a participat numai cu titlu consultativ. Aici s-a hotărât recunoaşterea independenţei României cu condiţia ca sudul Basarabiei să fie cedat Rusiei şi ca drepturile politice şi civile să nu fie condiţionate de apartenenţa religioasă. În compensaţie se recunoaştea dreptul României asupra Dobrogei. Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independenţă, a proclamării independenţei, a satisfacerii condiţiilor impuse de Congresul de la Berlin pentru recunoaşterea independenţei şi proclamarea regatului. Acestea au fost de altfel principalele teme ale articolelor sale pe care le vom urmări în continuare.

Războiul de independenţă

La începutul Războiului de Independenţă Eminescu a susţinut prin scrierile sale efortul militar al ţării. Din decembrie 1877 el a început să critice vehement felul în care guvernul I.C. Brătianu s-a angajat şi a participat la război. Acuzaţia cea mai gravă pe care o aducea Eminescu era faptul că în iulie 1877 guvernul a aprobat intrarea în război de partea Rusiei fără să ceară nici o garanţie în scris. Înainte să se facă publică intenţia Rusiei de a anexa sudul Basarabiei, Eminescu scria:
„„Intrară în război, fapt care se putea foarte bine aproba şi sprijini, dar intrară cu o armată nepregătită cu nimic, graţie ineptei şi culpabilei lor administraţii, şi fără nici o convenţie stipulând şi marginea sacrificiilor şi întinderea beneficiilor pentru români, mulţumită închinatei lor diplomaţii. Întrebaţi de presa conservatoare dacă au vreun tratat cu împărăţia alăturea de care luptau, ei răspunseră cu cutezanţă că acea împărăţie nu putea să trateze cu un stat care este încă vasal şi, adăugând la această umilă mărturisire linguşiri făţărnice pentru puternicul suveran ce ocupa România şi Turcia cu cinci sute de mii de oameni, adăugau că ei nu fac insultă generosului ţar a-i cere zapis, etc.”
După vizita la Bucureşti a generalului Ignatiev, când s-au dezvăluit intenţiile Rusiei de a anexa sudul Basarabiei, Eminescu a desfăşurat o febrilă acţiune de informare a cititorilor despre drepturile noastre istorice. Între 3 şi 14 martie 1878 a publicat un amplu studiu pe această temă. În acelaşi timp el a început să bănuiască că guvernul român ştia mai demult despre pretenţiile Rusiei. Felul în care s-au desfăşurat tratativele cu ruşii au fost dezvăluite la 30 septembrie 1878, când Kogălniceanu a declarat în faţa Camerei Deputaţilor că principele Gorceacov îl anunţase de intenţia Rusiei de a face un schimb de teritorii încă în iunie 1877. şi cu toate acestea România a intrat în război peste două luni fără a cere garantarea graniţelor.

„„Înainte de toate nu mai e nici o îndoială cum că guvernul a lucrat întotdeauna fără ştirea şi consimţământul prealabil al Parlamentului.

Acest guvern anihilat – precum îi zice d. Kogălniceanu – ştia în iunie anul trecut (1877 n.n.) că ruşii vor cere îndărăt Basarabia, o ştia din gura a chiar principelui Gorceacov, precum a mărturisit-o ministrul nostru de externe şi cu toate acestea a trecut Dunărea cu armata, fără a semna cu ruşii cel mai mic act internaţional, lucru nemaipomenit de când lumea. Tot acest guvern anihilat a dat Basarabia, a primit Dobrogea şi a declarat că se supune dispoziţiilor Tratatului din Berlin, convocând post festa Parlamentul, ca să-i dea un bil de indemnitate (vot de încredere n.n.).”
Indignarea lui Eminescu creşte şi mai mult când în câteva scrisori primite la redacţie se dezvăluie implicarea directorului din Ministerul de Interne, Simeon Mihălescu, în asigurarea carelor de rechiziţie de la ţăranii români pentru transporturile armatei ruse. Pentru că intendenţa armatei ruse nu reuşise să obţină de la guvernul român aceste rechiziţii, ruşii au cedat contractul de transport antreprenorului Warszawski, care a obţinut prin mită rechiziţionarea carelor în condiţii oneroase pentru ţărani.
„„Mânaţi de cnutul cazacului, pe un frig de crăpau lemnele şi pietrele, cetăţenii liberi ai României mergeau siliţi cu carele lor la Gabrova, la Târnova, la Selvi, la Biela, şi s-au întors cu palmele, alţii cu vitele bolnave, pentru a întinde epizootia asupra ţării întregi; astăzi ţăranii au ajuns aşa încât trei-patru case trebuie să puie mână de la mână ca să înjghebe un plug, 5-6 ani cată să treacă până ce vom avea alte instrumente vii de muncă, iar până atunci munca întreagă a naţiei va fi paralizată - şi toate acestea pentru ce? Pentru ca un om sau doi să se îmbogăţească din vânzarea aceasta de viaţă şi de muncă omenească, pentru ca criminali de rând să trăiască în lux şi desfătări, pe când soldaţii noştri mureau de goliciune şi foame pe câmpiile ninse ale Bulgariei, pe când ţăranii noştri lăsau care şi boi întroienite în drum şi-şi luau lumea în cap.”
În urma unui „simalacru de anchetă”, după aprecierea lui Eminescu, o comisie a Senatului l-a disculpat pe Simeon Mihălescu de orice vină. Acesta, într-un discurs în faţa Senatului, a recunoscut că s-au produs abuzuri cu ocazia rechiziţiilor despre care declara că el „a ridicat numai un mic colţ al vălului care acoperă această scabroasă cestiune”. În urma tuturor acestor dezvăluiri Eminescu acuza guvernul liberal că a încercat să ascundă opiniei publice eşecurile politicii sale şi să arunce răspunderea asupra Parlamentului sau a regelui.

Basarabia şi Dobrogea

După încheierea Congresului de la Berlin, cea mai urgentă măsură ce i s-a impus României în schimbul recunoaşterii independenţei a fost cedarea sudului Basarabiei. Guvernul liberal a vrut să trateze această pierdere de terirorii ca pe o simplă rectificare a limitelor statului astfel încât nu considera că era nevoie de o adunare constituantă pentru a o aproba. Eminescu, pe baza articolului 2 din Constituţie, care proclama inalienabilitatea teritoriului României, considera că Parlamentul ales în cu totul alte condiţii nu avea dreptul să hotărască în această privinţă.
„„Sofisma este atât de învederată şi de pipăită încât un copil o poate duce ad absurdum. Căci într-adevăr, dacă cesiunea a trei judeţe întregi nu-i decât o schimbare de limite, atunci şi cesiunea a 10, 15, 20 de judeţe nu-i decât o schimbare de limite, ergo rectificându-se şi schimbându-se mereu limite prin Camere ordinare, am putea ajunge să vedem rectificat teritoriul României la circumscripţiunea Fefeleiului.”
Cu toate acestea, în septembrie 1878 Parlamentul „autorizează” guvernul de a retrage autorităţile civile şi militare din Basarabia şi de a lua în posesiune Dobrogea. Eminescu comenta dezbaterile parlamentare în felul următor:
„„Întocmai ca meşterii de discursuri funebre, care caută a se străluci şi folosi ei înşişi pe cadavrul abia coborât în groapă, haita netrebnică ce compune majoritatea radicalilor din Dealul Mitropoliei, cu Misail şi Pseudo-Ureche în frunte, caută, în discursuri stupide sau şarlataneşti, să se apoteozeze pe sine plângând Basarabia, pentru a cărei retrocedare însă, la urma urmelor se proclamă competenţi.”
În octombrie 1878, după evacuarea sudului Basarabiei, Rusia recunoştea independenţa României. Cu această ocazie Eminescu descrie ceea ce îi aştepta pe românii din teritoriile cedate Imperiului ţarist.
„„Sub forma monarhiei absolute domneşte cel mai mare arbitrariu administrativ; se rusifică cu sila tot ce nu e moscovit; biserica a devenit o poliţie a conştiinţei care închide în temniţi mii de oameni de altă religie; pentru o vorbă liberă sau un şir liber tribunalele dictează pedepse neomenoase, condamnă la munca silnică în minele de plumb fete în vârstă aproape copilărească şi băietani de pe băncile şcolii, pentru nimicuri, pentru credinţe care au trebuit să se nască ca idealuri nerealizabile în întunericul acelor internate în care semicultura şi pospăiala e un mijloc pentru o mai adâncă barbarie decât aceea a unui popor primitiv.”
Ca urmare a acestor critici, redactorul şef al Timpului, I.A. Cantacuzino, i-a cerut lui Maiorescu să intervină pe lângă Eminescu să nu transforme ziarul oficial al conservatorilor în „organul personal al antipatiilor sale”. Pentru că Eminescu nu a ţinut cont de aceste recomandări, Cantacuzino ameninţa că îşi va impune o „separaţie” faţă de poet.
Dobrogea a intrat oficial în componenţa României la 8 octombrie 1878. Într-o serie de articole Eminescu a susţinut dreptul nostru istoric asupra Dobrogei. El arăta că în timpul popoarelor migratoare „Dobrogea şi ţările române se considerau ca aparţinând împărăţiei bizantine”. Mircea cel Bătrân a ocupat Dobrogea de la tătari pentru ca apoi să fie ocupată de turci până în 1878. Eminescu considera că preluarea Dobrogei ar trebui să se facă cu „consimţământul populaţiei”, care erau „adevăraţii proprietari” ai ţinutului, organizându-se un plebiscit. El mai atragea atenţia guvernului să nu trateze această problemă ca pe o compensaţie a cedării Basarabiei.
„„Organul ministerului de externe vorbeşte de compensaţii suficiente. Noi am zis de la început că nu există compensaţii pentru Basarabia, precum nu există niciodată vreo plată pentru o palmă măcar din pământul patriei. Acestea sunt lucruri sfinte, care se pierd şi se câştigă prin împrejurări istorice, dar nici se vând, nici se cumpără, nici se schimbă.”
În privinţa organizării viitoare Eminescu a propus ca Dobrogea să fie tratată ca o „provincie deosebită, respectându-se legile, datinile, individualitatea lor locală”.

Chestiunea izraelită

Articolul 7 din Constituţie prevedea că „numai străinii de rit creştin vor putea obţine naturalizarea”. Congresul de la Berlin a cerut înlăturarea acestei restricţii în schimbul recunoaşterii independenţei României. După rezolvarea problemei Basarabiei şi Dobrogei, societatea românească a fost intens preocupată de modificarea Constituţiei în sensul cerut de Congresul de la Berlin şi Eminescu a luat parte activă la aceste dezbateri.
Eminescu era împotriva acordării în masă a cetăţeniei române evreilor. El îşi motiva atitudinea prin realităţile sociale şi economice ale vremii şi declara că nu era stăpânit de ură faţă de evrei.
„„Marile fenomene sociale se întâmplă, după a noastră părere, într-o ordine cauzală tot atât de necesară ca şi evenimentele elementare, şi dacă nu putem zice că avem ură în contra ploii, chiar când cade prea multă, sau contra ninsorii, tot astfel nu ură putem simţi pentru un eveniment atât de elementar ca imigraţiunea în mase a unui element etnic care-a contractat anume apucături economice ce nu ne convin sub persecuţiile altor popoare.”
Eminescu se referea la faptul că în ţările de unde au emigrat, evreii au fost împiedicaţi să practice meşteşugurile şi au fost astfel constrânşi să se ocupe cu negoţul şi specula. El afirma că imigrarea evreilor în număr mare, mai ales în Moldova, s-a datorat încercării lor de a se sustrage obligaţiei de a efectua serviciul militar în ţările de origine, posibilităţii de a profita de regimul consular din România care le asigura o „poziţie privilegiată faţă de populaţia autohtonă a ţării” şi mai ales neputinţei principatelor române de se apăra de această invazie.
Influenţa nefastă a evreilor asupra societăţii româneşti s-a datorat, după părerea lui Eminescu, faptului că ei s-au manifestat ca o structură străină şi duşmănoasă „întrebuinţând în locul cuţitului şi pistolului băuturi falsificate cu otrăvuri”.
„„Solidari între ei, înţelegându-se şi contractând într-o limbă neînţeleasă pentru poporul nostru, judecându-şi conflictele înaintea rabinilor, au format o naţie în naţie, un stat în stat şi un stat duşman existenţei noastre, având în vedere ruina şi pierderea populaţiunilor noastre. Aceste lucruri nu se pot tăgădui. Tarifa de preţuri a tuturor obiectelor de consumaţiune se stabilea şi se stabileşte încă în sinagoge; obiectele de primă necesitate se vând astăzi în Moldova cu preţuri mai urcate creştinilor, cu mai scăzute evreilor.”
În susţinerea afirmaţiilor sale Eminescu se folosea de statisticile populaţiei rurale, care avea tendinţa să crească în judeţele în care nu erau evrei, pe când acolo unde erau mulţi evrei natalitatea în rândul românilor era mai mică decât mortalitatea. Tot de statistică s-a folosit în studiul pe care îl publică între 24 mai şi 21 iunie 1879 pentru a arăta efectele pe care le avea cămătăria practicată de evrei şi modul în care erau afectate industria şi comerţul localnicilor. Concepţia lui Eminescu era destul de răspândită în Europa acelei vremi, aşa cum arată studiile pe care le-a preluat privind situaţia evreilor în Austro-Ungaria , Franţa sau Germania
În faţa acestei realităţi Eminescu nu se gândea la aplicarea unor măsuri violente împotriva evreilor. Soluţia pe care o propunea era bazată pe armonizarea intereselor populaţiei evreieşti cu cea majoritatră, într-o formă constructivă.

„„Izraeliţii, în numărul în care sunt astăzi, constituie o putere de a cărei acţiune cată neapărat să se ţină seamă. A face să nu existe această putere nu stă în facultatea omului de stat, precum nu poate cineva desfiinţa Dâmboviţa ori Ialomiţa; cestiunea nu poate fi decât a o face în adevăr folositoare.

Precum un râu de munte îneacă nefiind supus voinţei determinante a omului, pe când cu albia regulată el poartă vase şi devine un izvor de înavuţire pentru câmpiile ce le petrece, astfel şi un element etnic care ar lăsa curs liber numai instinctelor sale ar fi periculos, pe când abătut în albia unei munci liniştite şi productive ar deveni folositor patriei lui adoptive şi, cu vremea, ar ţine poate la pământul ei sfânt tot cu atâta tragere de inimă ca şi urmaşii acelor războinici păstori cu puternice şi încăpătoare cranii cu care Radu şi Dragoş au cuprins câmpiile Modovei şi ale Ţării Româneşti.”
În urma alegerilor din mai 1879, liberalii au obţinut majoritatea în Adunarea Constituantă pentru revizuirea articolului 7 din Constituţie, dar nu dispuneau de 2/3 din voturi pentru a-şi putea impune soluţia. În esenţă ei preconizau acordarea cetăţeniei române tuturor evreilor născuţi în ţară care nu s-au bucurat niciodată de protecţie străină. Eminescu a criticat intenţia liberalilor de a acorda drepturi civile depline unui număr atât de mare de evrei pentru că aceşteia urmăreau „să poată cumpăra moşiile statului şi cele particulare, să puie mâna în oraşe şi sate pe orice negoţ şi orice industrie, c-un cuvânt să aibă toate drepturile civile ale românului, fără a avea neplăcuta datorie de-a servi în armată”. I.C. Brătianu a insistat în dezbaterile parlamentare pentru împământenirea în masă a evreilor „ameninţând pe deputaţi cu primejdie din partea Europei”, ceea ce l-a făcut pe Eminescu să tragă concluzia că Brătianu făcuse promisiuni anterioare în acest sens Alianţei izraelite. În octombrie 1879 s-a adoptat soluţia conservatoare care fusese susţinută de Eminescu în articolele sale, prin care împământenirea era individuală, naturalizarea în bloc acordându-se numai evreilor care participaseră la războiul de independenţă.

Chestiunea Dunării şi proclamarea regatului

Aşa cum recunoaşterea independenţei a fost obţinută prin concesii economice şi politice, la fel şi recunoaşterea proclamării regatului a fost obţinută după complicate tratative legate de statutul Dunării. Chestiunea Dunării a apărut după Războiul Crimeii când, la Congresul de pace de la Paris din 1856, s-a proclamat libera navigaţie pe Dunăre şi s-a hotărât formarea unei Comisii permanente a statelor riverane Dunării. Din cauza pretenţiilor Imperiului Habsburgic de a avea deplina supremaţie pe întregul curs al fluviului a putut fi înfiinţată doar Comisia Europeană provizorie alcătuită din reprezentanţii celor şapte puteri semnatare ale tratatului care avea sarcina de a face navigabile gurile Dunării de la Isaccea la Marea Neagră. După Congresul de la Berlin, în vara anului 1880, delegaţii Austro-Ungariei şi Germaniei au prezentat Comisiei Europene provizorii un anteproiect pentru regimul navigaţiei pe Dunărea de Jos (între Porţile de Fier şi Galaţi), care prevedea crearea unei Comisii Mixte compusă din câte un delegat al fiecărui stat riveran şi unul al Austro-Ungariei cu funcţia de preşedinte permanent şi dispunând de vot preponderent, deşi ea nu era stat riveran la Dunărea de Jos. Această Comisie Mixtă avea prerogative care încălcau flagrant suveranitatea statelor membre.
În cursul anului 1880 guvernul liberal condus de I.C. Brătianu a dus negocieri secrete cu Austro-Ungaria pentru ca în schimbul acceptării Comisiei Mixte sub preşedenţia Austriei să obţină recunoaşterea viitoarei proclamări a regatului. În acest scop în martie 1880 I.C. Brătianu a făcut o vizită oficială la Viena şi Berlin iar ministrul de externe, V. Boerescu, a recunoscut ulterior că la 26 februarie şi 1 martie 1880 a trimis reprezentanţilor României din străinătate o circulară confidenţială conţinând condiţiile în care guvernul român ar fi fost de acord cu înfiinţarea Comisiei Mixte sub preşedenţia Austriei. În mai 1881, primul ministru în funcţie, Dumitru Brătianu, constata că deşi nu se luase nici un angajament scris, totuşi, în urma convorbirilor avute pe baza acestor circulare, toate puterile europene au rămas cu convingerea că România era gata să accepte condiţiile austriece. De altfel peste un an, în 1882, Mihail Kogălniceanu afirma că „ministerul din Viena păstrează scrisori autografe ale d-lui Boerescu prin care acesta acceptă Comisia Mixtă”, scrisori pe care nu le publică, pentru că „nepublicate îi rapoartă mai mult decât publicate”.
La 14 martie 1881 parlamentul a aprobat transformarea României în regat. Eminescu considera că această iniţiativă nu era decât „o tichie de mărgăritar” sau „o nouă poreclă a ţării noastre” Fără ca să fie la curent cu înţelegerile secrete făcute cu austriecii, în 5 martie el a preluat în Timpul un articol dintr-un ziar austriac, Deutsche Zeitung, care rezuma punctul de vedere austriac faţă de proclamarea regatului român. În articol se afirma că dacă celelalte mari puteri nu aveau nici o obiecţie, Austria în schimb era mai rezervată pentru că ridicarea la rang de rege a principelui Carol ar trezi „în micii potentaţi ai Orientului ambiţii noi şi dorinţe noi”. De aceea, pentru a fi de acord cu proclamarea regatului, Austria aştepta o compensaţie şi anume acceptarea anteproiectului austriac cu privire la Comisia Mixtă a Dunării de Jos.
La 10 mai 1881 s-a organizat sărbătorirea proclamării regatului. Cu această ocazie Eminescu a publicat în Timpul poezia Scrisoarea III şi un articol politic în care analiza situaţia ţării în ajunul serbării de încoronare. Mai întâi constata că din 1859 ţara a sărăcit, populaţia a scăzut datorită demoralizării şi mizeriei, meşteşugurile autohtone au dispărut şi în oraşe au prosperat străinii. Astfel, succesele formale cu care se împăunau guvernanţii nu dovedeau decât nepăsarea lor faţă de soarta ţăranilor, singura clasă productivă a societăţii.
La începutul lunii aprilie 1881, înaintea serbării de la 10 mai, în mod surprinzător, I.C. Brătianu a înaintat regelui demisia guvernului, învocând motive de sănătate. Criza a fost rezolvată la 10 aprilie când s-a format un guvern condus de Dumitru Brătianu, fratele fostului prim-ministru. Aşa cum a rezultat din desfăşurarea evenimentelor de după 10 mai 1881, motivul demisiei lui I.C. Brătianu a fost încercarea de a scăpa de consecinţele acţiunilor întreprinse de guvernul său în chestiunea Dunării prin trecerea răspunderii asupra noului guvern. Văzând că Dumitru Brătianu nu voia să semneze înţelegerile de înfiinţare a Comisiei Mixte, I.C. Brătianu s-a întors în fruntea guvernului. Ca o compensaţie pentru demiterea sa atât de rapidă, Dumitru Brătianu a fost ales preşedinte al Adunării deputaţilor. În articolul din 12 iunie Eminescu reproducea cuvântarea „pe cât de duioasă, pe atât de naivă” pe care noul ales a ţinut-o în faţa deputaţilor. [Dumitru Brătianu se considera nedreptăţit că a fost schimbat din funcţia de prim-ministru, nefiind lăsat să facă „nici bine, nici rău”. El recunoaştea cu o candoare dezarmantă că ştia lucruri atât de grave încât dacă le-ar fi spus ar fi pus în primejdie guvernarea liberală. De aceea nu a participat la şedinţa parlamentului în care a fost demis, de teamă ca la furie să nu se poată abţine. ţinând cont că singura problemă litigioasă discutată în timpul scurtei sale guvernării a fost chestiunea Dunării, este evident că informaţiile pe care le ascundea priveau această problemă.
Sub presiunea opiniei publice, guvernul liberal a dat impresia că-şi schimbă atitudinea faţă de Comisia Mixtă şi în toamna anului 1881, cu ocazia mesajului regal la deschiderea lucrărilor Parlamentului a afirmat că nu va consimţi ca „navigaţia de la Porţile de Fier la Galaţi să rămână sub acţiunea preponderentă a unei singure puteri”. Din cauza formei polemice a acestei afirmaţii, Austro-Ungaria a suspendat relaţiile diplomatice cu România. În discursul de răspuns la mesajul tronului, I.C. Brătianu a încercat să justifice afirmaţiile provocatoare spunând că au fost greşit înţelese. Deoarece Austria nu a fost mulţumită de răspuns, guvernul a trebuit să-şi ceară scuze explicite ceea ce i-a prilejuit lui Eminescu următoarele comentarii:
„„Propter vitam vivendi perdere causas, a pierde, pentru a-şi păstra o viaţă nemernică, tot ce dă valoare existenţei omeneţti, iată formula după care se poartă partidul roşu. Precum, pentru popularitate, au riscat un şir de fraze viteze la adresa Austriei, tot astfel pentru a rămânea la putere se târăsc azi lingând mâna pe care voiau s-o muşte şi, loviţi de această mână, siliţi a buigui cea mai umilitoare din toate scuzele, maltrataţi ca nişte adevăraţi valeţi, ce expresie găsesc d-nia lor pentru a însemna acest act de înjosire? «O neînţelegere – zice Românul - o gratuită presupunere».”
Concluzia lui Eminescu cu privire la modul în care s-au desfăşurat negocierile privind Dunărea de Jos era că guvernul liberal a acţionat neprofesionist lăsând să-i scape momentele favorabile pentru că a dat puterea de decizie „pe mâna a diferiţi copii mari care se joacă de-a diplomaţia şi care de câte ori fac, fără s-o ştie poate, afacerile străinilor, se cred cumplit de fini”.
În aprilie 1882 reprezentantul Franţei în Comisia Europeană a prezentat un proiect de compromis bazat pe anteproiectul austriac. Cu mici modificări această propunere a fost acceptată de cele şapte mari puteri europene la Conferinţa de la Londra din 1883. Guvernele de la Bucureşti şi Sofia au refuzat să ia în considerare prevederile tratatului care nu a putut fi aplicat în practică. Conflictul s-a aplanat în octombrie 1883 la încheierea alianţei secrete româno-austro-ungare prin care se instituiau relaţii economice preferenţiale cu Austro-Ungaria şi Germania.

Monarhia

Eminescu credea că monarhul trebuia să fie regulatorul vieţii sociale care poate armoniza interesele diferitelor clase. El a analizat felul în care Carol I îşi îndeplinea îndatoririle constituţionale într-un articol prin care răspundea acuzaţiilor din ziarul Presa că dădea lecţii de constituţionalism M. Sale Domnitorul. El amintea că prerogativele domnitorului erau potrivit Constituţiei să numească şi să revoce miniştri, să sancţioneze şi să promulge legile, să dizolve camerele parlamentare şi să-i trimită în judecată pe miniştri. Prin aceste prerogative domnitorul putea să menţină „echilibrul între guvern şi guvernaţi” astfel încât voinţa corpului electoral să nu fie deformată. Prin prerogativa de a dizolva Parlamentul domnitorul putea să consulte electoratul dacă mai avea încredere în guvern. Dacă în acest raport direct dintre domnitor şi naţiune interveneau miniştrii prin acte de corupţie şi violenţă, atunci tronul era obligat să intervină. Domnitorul ar mai fi fost obligat să nu aprobe schimbarea miniştrilor fără o motivaţie serioasă şi să nu permită implicarea politică în administraţie şi justiţie. În final Eminescu făcea un „apel direct” către domnitor să îşi îndeplinească toate prerogativele care îi reveneau.
Abuzurile din viaţa politică nesancţionate de Carol I erau pentru Eminescu o mare dezamăgire faţă de aşteptările pe care le avea din partea unui monarh constituţional.
„„Dar sub o monarhie occidentală, de la care aşteptam îndreptarea, sanificarea moravurilor politice, introducerea unei discuţii limpenzi, obiective şi lipsite de patimă a chestiunilor de interes public, sub o domnie occidentală să le vedem toate acestea petrecându-se cu un cinism fără asemănare pe pământ, fără asemănare în republicile Americii de Sud chiar, o spunem drept, nu ne-am fi aşteptat.”
Din cauza acestei lipse de reacţie Eminescu îl numea pe domnitor „Carol Îngăduitorul”. Eminescu credea că explicaţia comportării acestuia se află în încercarea lui Carol I de a potoli pretenţiile liberalilor prin satifacerea poftelor lor.
„„În faţa unei ţări sărace, plină de un proletariat nesăţios care şi-a creat o organizaţie numai bună pentru a urca repede şi fără control treptele sociale, în faţa plebei permanente, de la care nu se cere nici ştiinţă, nici merit, în faţa acestui abis, cu un cuvânt, Carol Îngăduitorul are satisfacerea de a vedea rupându-se unul câte unul toţi ghimpii ce erau îndreptaţi odinioară în contra tronului, [...] toate, toate se frâng prin decrete de punere în slujbă.”
În felul acesta Carol I consolida dinastia şi viitorul ţării ca expresie geografică şi politică, dar nu „viitorul poporului care locuieşte în această ţară”. şi cea mai nocivă influenţă asupra societăţii era exemplul care se dădea tinerei generaţii care vedea nulităţile susţinute politic ducând o viaţa pe care un om cinstit nu şi-o putea permite.
De obicei Eminescu se abţinea să critice direct monarhia, dar uneori nemulţumirea sa izbucnea chiar şi în articolele din Timpul. Totuşi, părerea lui sinceră despre Carol I o aflăm din textele rămase nepublicate.
„„Îngăduitorul? Îngăduitor, da, de câte ori voim să ne sfâşiem noi între noi, îngăduitor de câte ori devenim oameni fără caracter şi fără conştiinţă, îngăduitor cu mişelia şi felonia, neîngăduitor însă cu orice caracter de om adevărat, neîngăduitor cu orice talent adevărat, cu orice superioritate. Neîngăduitor când ar fi vorba de măsuri contra evreilor sau altor străini. Condamnând la ocnă pe un nebun ca Pietraru, dar iertând pe evreii care cu sânge rece sfâşie o biată muiere bătrână care privea la înmormântarea unui rabin, îngăduitor cu Arion, cu Boteanu, cu hoţii de bani publici, neîngăduitor cu proletariatul agricol, care ar comite crime de mizerie, ***. Un păienjeniş întreg de graţii domneşti s-au făcut faţă cu orice faliment fraudulos, cu orice escrocherie ar comite un străin, dar dacă un român va comite o crimă, îi putrezesc oasele în temniţă.”

Alte subiecte politice

Eminescu s-a ocupat în articolele sale de toate problemele societăţii româneşti, nu numai de marile evenimente politice şi sociale legate de Războiul de Independenţă: răscumpărarea căilor ferate, noua constituţie şi legea electorală, bugetul, înfiinţarea Băncii Naţionale, dările, inamovibilitatea magistraţilor, politica externă, etc. Câteva dintre ele sunt amintite foarte pe scurt în continuare.

O preocupare continuă a lui Eminescu a fost situaţia românilor din afara graniţelor, şi în primul rând a celor din Ardeal. De altfel, chiar primele articole publicate când era student la Viena conţineau o critică a dualismului austro-ungar care permitea dominaţia austriecilor şi maghiarilor asupra celorlalte naţiuni din Imperiul Austro-Ungar. Pentru aceste articole Eminescu a fost anchetat de către autorităţile ungare. Soluţia pe care o propunea ca student era aceeaşi pe care o considera valabilă şi peste zece ani, când era redactor la Timpul, „o descentralizare bazată pe coordonarea naţionalităţilor în grupuri administrative autonome”.
Eminescu credea că urmarea politicii de maghiarizare a fost trezirea sentimentului naţional al românilor ardeleni: „Sigur e că siluirea deşteaptă o rezistenţă înzecită şi că trezirea naţionalităţilor datează din momentul încercării de a le deznaţionaliza”. În plus el se mira cum puteau să creadă maghiarii că vor reuşi în câţiva ani „ceea ce n-au putut face cultura bizantină sau cucerirea otomană”. Pe de altă parte, şi românii erau vinovaţi pentru situaţia în care ajunseseră pentru că s-au lăsat subjugaţi fără să reacţioneze.

„„În genere toate virtuţile omului corespund cu defecte tot atât de pronunţate. Natura blândă şi lesne guvernabilă a poporului nostru are, drept corelat rău, lipsa de putere de reacţiune; dovadă e că nişte oameni curioţi ca fraţii maghiari îşi pot face de cap în patria comună de sub coroana lui Sf. Ştefan.

Noi într-adevăr nu împărtăţim tonul plângător al câtorva organe de peste Carpaţi. Având în faţă un adversar, există două probabilităţi: sau te poţi scăpa de el sau nu. Dacă poţi fă-o; dacă nu, nu te mai plânge, ci rabdă bărbăteşte. Plângerile tale îl încurajează.”

Altă preocupare importantă pentru Eminescu era şcoala românească. Ca fost revizor şcolar, el cunoştea în amănunt situaţia învăţământului. Părerea lui era că şcoala trebuie în primul rând să formeze caracterul, rămânând pentru treptele superioare să transmită cunoştinţe pozitive de specialitate.
„„Ar fi de prisos a discuta teza că omul e în esenţa lui o fiinţă eminamente ideală. Ceea ce face un om de bună voie, sub impulsul naturii sale morale, nu seamănă nicicând cu ceea ce face silit, numai pentru plată sau numai pentru câştig. Se vede dar câtă importanţă are educaţia care tocmai îl deprinde a face de bună voie, fără speranţă de plată sau teamă de pedeapsă, ceea ce e bun, drept, adevărat. Învăţătura numai ca atare nu are a face cu creşterea. Învăţând pe de rost numirile tuturor oraşelor de pe pământ şi toate formulele chimice, toate numele speciilor de plante şi de animale, această masă de cunoştinţe, oricât de nouă ar fi pentru o inteligenţă, n-o fac nici mai iubitoare de adevăr, nici îndemânatică de a judeca şi de a distinge drept de strâmb. Învăţătura consistă în mulţimea celor ştiute, cultura în multilateralitatea cunoştinţelor, creşterea nu consistă nici într-una, nici într-alta. Ea consistă în influenţa continuă pe care o au lucrurile învăţate asupra caracterului şi în disciplinarea inteligenţei. Când aceste două lipsesc, oricât de multe şi-ar fi aproriat capul în mod mecanic, omul simte în sine un gol moral, care din toate e cel mai insuportabil şi care conduce mintea nedisciplinată la cele mai triste abateri.”

În epocă problema ţărănească era intens discutată şi se căutau soluţii de către întreaga clasă politică. La baza concepţiei lui Eminescu despre această problemă stătea ideea că ţărănimea era singura clasă pozitivă a societăţii româneşti, pe munca ei sprijinindu-se toate instituţiile înfiinţate de la Unirea din 1859. Părerea lui era că starea proastă a ţăranilor se datora abuzurilor administraţiei.
„„Aşa, viciul organic al lipsei unei administraţii instruite, echitabile şi binevoitoare, a creat starea actuală de lucruri şi a fost izvorul abuzurilor. Ar fi de dorit deci ca să nu se atribuie rezultatele de azi unei cauze factice şi neadevărate, ci să se raporteze la cauza lor adevărată, la declasarea generală, la lipsa unei administraţii oneste şi capabile. Dacă o lege generală este posibilă în această materie, ca să îmbunătăţească starea actuală şi să nu aducă o perturbaţie îngrozitoare în economia ţării ea va trebui să sancţioneze principiile legilor din trecut şi să nu vizeze la nici un sistem nou. Reforma ar consta aşadar mai cu seamă din măsuri care ar zădărnici posibilitatea abuzurilor.”
Cea mai importantă măsură care trebuia luată era ca funcţionarii să nu mai fie aleşi conform „interesului electoral”, ci ţinând cont de capacitatea, experienţa şi integritatea lor.

În multe dintre articolele sale Eminescu a comentat lucrările parlamentare pe care le considera „o farsă constituţională”. După ce parlamentarii îşi pierdeau timpul cu discursuri politice de faţadă, la sfârşitul sesiunii parlamentare ajungeau ca într-o singură şedinţă, de la ora 9 seara şi până la ora 2 după miezul-nopţii, să voteze bugetul statului, bugetul armatei, legea responsabilităţii ministeriale, rezilierea contractului monopolului tutunului, etc.
„„Camera ajunsese o prăvălie în care fiecare panglicar cu mâncărime de limbă scotea câte o panglică de un ceas şi jumătate de lungă, aceasta nu pentru a lumina pe cineva sau a lămuri chestiunea, ci pentru a poza în această atitudine înaintea ţării alegătoare. Verzi şi uscate, vrute şi nevrute, poveşti scrise pe apă, proorociri despre lucruri trecute, c-un cuvânt negustorie grea ca fulgul pe apă, iată zilnica ocupaţie a Camerei luni întregi dupăolaltă.
Şi acum, când e la adică, când s-ar fi căzut ca bugetul să fie de mult discutat şi votat, articolele bugetului zboară şi sfârâie unul după altul ca spiţele de la roată sau de la vârtelniţă; vicepreşedintele somnoros, Camera somnoroasă, raportorul somnoros petrec ca prin vis condei după condei fără ca cineva să mai deschidă gura. Toată grija Camerei nu mai e bugetul să fie corect, bine chibzuit, neîncărcat, ci să se mântuie odată comedia; răspunderea ministerului (guvernului n.n.) să fie acoperită prin votul unei Camere neresponsabile … ş-atunci toate vor fi bune.”
Şi toate acestea se întâmplau datorită abuzurilor comise cu ocazia alegerilor: „furtul de bilete din urne, violarea secretului voturilor şi scrierea lor sub controlul agenţilor admnistrativi, bătăile şi încercările de ucidere”.

Cronologia activităţii jurnalistice

7 ianuarie 1870 – Publică în Albina din Pesta articolul O scriere critică, un răspuns în numele studenţimii române din Viena la atacurile lui D. Petrino împotriva lui Aron Pumnul.
18 ianuarie 1870 – Publică în Familia din Oradea articolul Repertoriul nostru teatral.
5, 10, 22 şi 29 aprilie 1870 – publică în Federaţiunea din Pesta articolele Să facem un congres, În unire e tăria şi Echilibrul împotriva dualismului austro-ungar.
13 iunie 1876 – Devine redactor la ziarul Curierul de Iaşi.
27 octombrie 1877 – Eminescu devine redactor la ziarul conservator Timpul din Bucureşti.
11, 13, 14, 18, 21, 23 decembrie 1877 – Publică în Timpul studiul Icoane vechi şi icoane nouă în care îşi prezintă tezele social-politice.
3, 4, 7, 8, 10, 11 martie 1878 – Publică în Timpul studiul Basarabia legat de cererea Rusiei de a i se ceda acest teritoriu.
15 martie 1878 – Scrisoare a lui P.P. Carp prin care se desolidarizează de Timpul pentru orientarea sa politică.
19 octombrie 1878 – I.A. Cantacuzino, redactorul şef al Timpului, îi cere lui Maiorescu să intervină pe lângă Eminescu să nu transforme ziarul în tribună a propriilor opinii politice.
24 mai, 12, 13, 21 iunie 1879 – Publică în Timpul studiul Cestiunea evreiască.
17 iulie 1879 – Maiorescu adresează Timpului o scrisoare în care cere redacţiei să facă cunoscut că nu participă la redactarea ziarului şi nu-şi asumă răspunderea pentru articolele publicate.
3 februarie 1880 – Se constituie Partidul Conservator sub conducerea lui Manolache Costache Epureanu şi Theodor Rosetti. Acesta din urmă preia Timpul şi-l desemnează pe Eminescu redactor şef. Cei doi îi lasă libertate deplină în conducerea ziarului.
17, 19, 22, 24 februarie 1880 – Publică în Timpul Studii asupra situaţiei în care dezvoltă Programul politic al Partidului Conservator.
10 mai 1881 – La sărbătorirea proclamării regatului Eminescu publică în Timpul Scrisoarea III.
16, 17, 18, 19, 23 iulie, 3, 4 august 1881 – Publică în Timpul studiul Creditul mobiliar.
1 ianuarie 1882 – Conducerea Timpului este preluată de Grigore Păucescu iar Eminescu rămâne redactor pentru partea politică cu însărcinarea să scrie trei articole pe săptămână şi fără obigaţia de a fi prezent zilnic la redacţie.
13, 15, 27 mai, 10, 17 iunie 1882 – Publică în Timpul studiul Românii din Ungaria.
16 februarie 1883 – Adresează lui Lascăr Catargi o scrisoare de protest împotriva colaborării la Timpul a lui N. Bassarabescu care semnase câteva articole injurioase la adresa lui Maiorescu.
noiembrie 1888 – Scrie câteva articole în România liberă, organ de presă al grupării junimiste din Partidul Conservator.
4 decembrie 1888 – Acceptă conducerea revistei Fântâna Blanduziei şi în primul număr scrie articolul program şi apoi publică alte câteva articole.