Cercetătorii fenomenului istoric contemporan din spaţiul pruto-nistrean,  istoricii atât din Republica Moldova cât şi din România, au fost de acord în a  remarca, că imediat după anul 1944 în regiunea nou încorporată de URSS, a început un val de masive  deportări, deportări care au avut motivaţii politice. Sociologii români consideră că au fost motivaţii identitare, şi  afirmă că a avut loc o „acţiune  sistematică a ocupantului sovietic pentru a extermina purtătorii cei mai competenţi ai conştiinţei româneşti.”

Imediat după deportările efectuate,  în anii 1949-1956, odată cu industrializarea,  a avut loc primul val de venire a specialiştilor sovietici în RSSM, purtători ai valorilor identitare slave. Procesul de sovietizare al spaţiului dintre Prut şi Nistru a avut succes atât datorită subtilelor politici migraționiste cât şi investiţiilor masive întru dezvoltarea în acest spaţiu a infrastructurii sociale şi economice. Leonid Ilici Brejnev, care şi-a început cariera politică în Moldova Sovietică, acordat o deosebită  importanţă  acestei zone. 

Amplasarea unor importante complexe militar-industriale în Chişinău şi în Tiraspol sunt urmări fireşti ale simpatiei  pe care Brejnev a acordat-o Moldovei,  dar şi a faptului că tot aici au fost amplasate importante unităţi militare sovietice. Pentru dezvoltarea complexului militar sovietic în această regiune au fost dislocate importante resurse financiare şi umane. O semnificativă  parte a întreprinderilor  militare care au funcţionat  în municipiul Chişinău au beneficiat atât de paza, cât şi de atenţia serviciului sovietic  de inteligenţă.  Este absolut logic să presupunem că în perioada anilor 1964 - 1984, numărul colaboratorilor KGB în RSSM a fost unul ridicat, iar o parte semnificativă a acestora au preferat,  ca după ieşirea la pensie, să prindă rădăcini la Chişinău sau Tiraspol.

Importanţa acordată de Brejnev către RSSM, a făcut ca spre deosebire de alte republici sovietice, nivelul de trai să fie unul ridicat.  Industrializarea regiuni transnistrene a atras un nou val de specialişti sovietici care s-au stabilit în Moldova Sovietică. Etnicii autohtonii, au început rapid să adopte modul de viaţă  sovietic şi chiar să îşi rusifice numele de familie. Gestul aducea paşi rapizi pe scara ierarhiei sociale. Inteligenţa moldavă  a dat tonul ideologizării sovietice, fiind frecvente  cazurile  în care familii de intelectuali moldoveni au acordat, de bunăvoie, numele fruntaşilor PCUS,  propriilor copii.

Generalul român, Ion Stănescu, fost preşedinte al Consiliului Securităţii Statului, în perioada 1968-1972, afirma în cadrul unui interviu acordat jurnalistului Victor Roncea, că până în anul 1963 pe teritoriul statului român activau aproximativ 200 de colaboratori ai KGB sau GRU.  Generalul român arată că procesul de dekaghebizare a instituţiilor inteligente ale statului român a început în anul 1968 şi s-a încheiat abia în anii 90. 

Stănescu a fost promotorul organizări unei unităţi de luptă împotriva serviciilor inteligente ale ţărilor din lagărul socialist care aveau interese în România. Dacă securitatea  românească până în anul 1963 funcţiona ca un serviciu extern al NKVD-ului, sarcinile fiind transmise de Ana Pauker sau Vasile Luca, membrii ai CC ai PCRM a RPR,  generalul Stănescu, afirmă că, după crearea acestei unităţi, securitatea română a putut anihila o serie de activităţi îndreptate împotriva României.

Această tematică, a persistenţei unor posibile cadre sau agenţi ai fostelor organe de informare a URSS, în nou creatul  Minister al Securităţii din Republica Moldova, şi care să fi contribuit la escaladarea conflictului politic, nu a fost analizată în spaţiul public al Republicii Moldova. La fel cum nu a fost analizat rolul populaţiei alogene  venite în RSSM la construirea mentalităţi comune sovietice. Analiza provocărilor soft security la adresa Republicii Moldova este cu atât mai importantă, cu cât teritoriul Republicii Moldova este victima unui conflict îngheţat, fenomenul separatist capătă o permanenţă, iar regiunea transnistreană reprezentînd pentru ţările limitrofe o sursă de insecuritate.

Lungul drum al dekaghebizării instituţiilor inteligente ale statului român, ne face să credem în pertinenţa observaţiei celui de al doilea preşedinte al Republicii Moldova, Petru Lucinschi, referitoare la faptul că odată cu implementarea de către legislativul de la Chişinău a unei legi a lustraţiei, aceasta ar lăsa societatea moldovenească fără intelectualitate. Observaţia conţine în sine şi ideea că sistemul inteligent sovietic a penetrat profund inteligenţia moldavă, posibil, provocând comportamentul politic ambiguu al cărui martori am fost cu toţii.

În momentul în care se observă o concentrare a provocărilor de securitate la adresa Republicii Moldova, absenţa unei Concepţii de Securitate Naţională, care să fie adoptată cu o largă majoritate de voturi, devine curioasă.  Iar absenţa continuității implementării  Planului de Acţiuni Individuale Republica Moldova – NATO,  Plan care a fost adoptat de către guvernul precedent, devine îngrijorătoare.

Speranţa pentru depăşirea crizei de insecuritate în care se află Moldova se îndreaptă atât înspre societatea civilă, care prin actori ca Iurie Pîntea sau Nicolae Chirtoacă, au posibilitatea de analiză a proceselor  dar şi înspre sistemul de securitate al statului care, deşi departe de frământările politice are posibilitate, pârghii dar şi discreta pricepere de a sensibiliza factorii de decizie din ţară întru găsirea acelui numitor comun care ar face posibil reducerea factorilor de risc la adresa noastră a tuturor. Factori care, aşa cum s-a şi demonstrat, pot fi atât de uşor declanşaţi.