Oricât de explicată ar fi pentru opinia publică întâlnirea celor trei lideri politici din Germania, Franţa şi Federaţia Rusă, despre care se spune că este decisivă pentru viitorul Republicii Moldova, pentru români, fie de o parte sau de alta a Prutului, nu are de unde să fie favorabilă, măcar şi din considerentul că, la fel ca şi în alte vremuri, soarta ne este decisă fără de concursul nostru.

Or, ceea ce s-a întîmplat în aceste zile pe coasta normandă a Franţei, aminteşte teribil de mai multe întâlniri istorice ale marilor puteri, care au hăcuit lumea după cum le venea la socoteală. Se întâmpla un astfel de lucru în anul 1939, când Hitler şi Stalin s-au înţeles în secret să fie semnat Pactul Molotov-Ribbentrop, se întâmpla la fel în anul 1945, când la Conferinţa de la Ialta au fost sacrificate pentru mai multe decenii naţiunile din Europa de Est. Iar temerile ca istoria are, de regulă, obiceiul să se repete, chiar nu par a fi exagerate deloc în contextul întâlnirii celor trei lideri politici.

Mai întâi din cauză că, deşi ne priveşte direct, Germania şi-a limitat prezenţa în Republica Moldova doar prin ultimul ministru de externe al Republicii Democrate Germane, care ne-a sfătuit, negru pe alb, să semnăm tratatul de frontieră moldo-român "până la alegeri", deoarece unirea românilor "este mai degrabă de domeniul viselor, decât o chestiune de politici", spunând prin acestea mult mai multe decât a făcut-o o zi mai târziu Angela Merkel la Bucureşti. Iar acolo, la Bucureşti, "tratatul de frontieră moldo-român" s-a transformat de la o zi la alta în "acord tehnic", "acord de reglementare a traficului de la frontieră", precum precizează Traian Băsescu, şi deja e greu de crezut ce e la mijloc: o deliberată inducere în eroare a opiniei publice sau o bună intenţie a marilor puteri, în măsură să facă dreptate întro lume nedreaptă, construită la fel de politicieni.

Să admitem, însă, că de asupra la toate se ridică bunele intenţii ale marilor puteri (deşi principiile democratice nu admit noţiunea de popor mare sau popor mic): armata rusă pleacă, raioanele de est ale Republicii Moldova se integrează de-a valma cu cele din dreapta Nistrului în Uniunea Europeană, de subliniat, ca entitate distinctă, precum se recomandă insistent, faţă de naţiunea română.

Şi te surprinzi întrebându-te: ce rezolvă o astfel de bună intenţie, dacă dintre toate câte sunt rămâne optimă separarea brutală, cu tancuri staliniste, a unei naţiuni?

Mai mult decât atât, persitenţa separării naţiunii române se face cu deplina voie a celor, care la fel au mâncat din pâinea amară a despărţirii forţate, dar cărora, la fel din buna intenţie a altora, li s-a dat dreptul să-şi prefacă visul în realitate. De ce atunci pentru naţiunea română, precum declara ex-ministrul de externe al RDG, visul de a se uni nu ar avea dreptul la realitate? Şi dse ce doar când vine vorba despre acest drept al românilor, fiindcă oficial încă nimeni nu a avut curajul să-l ceară, toată lumea, inclusiv copărtaşii la această "trebuşoară" istorică sar ca arşi şi împing subiectul cât mai departe, tramsformând unirea românilor în sperietoare atât în Est, cât şi în Vest?

Şi cum, nişte ţări, care pretind că respectă drepturi şi libertăţi, merg cu bună ştiinţă la pecetluirea unui fapt déjà contestat la ananghie de aceleaşi mari puteri, dar de care nu se ţine cont în acest moment? Ce alta ar însemna insistenţa cu care este promovată ideea integrării Moldovei "unite" (fiindcă în ghilimele se pune acest cuvânt) în Uniunea Europeană, decât că românii ar trebui să-şi ia adio pentru totdeauna de la visul lor de unire?

Dar cum ar fi să se întâmple acest lucru, dacă nu în baza unor noi Pacte, care precum se arată, pot fi posibile şi azi? Or, misterul în care este învăluită această întâlnire, cu multe interese puse la bătaie, informaţiile foarte seci şi nebuloase despre ea, chiar au calitatea să pună pe gânduri şi să convingă că istoria ar putea să se repete, de astă dată, chiar în faţa ochilor noştri.

Să fie oare acestea nişte temeri exagerate? Ce dezamăgire ar fi, dar şi ce fericire, dacă respectivele temeri ar fi spulberate de aceiaşi lideri politici cu ochii lumii pe ei. Nu ar fi extrem de firească gândirea că dacă trăim întro Europă integraţionistă, cea care presupune apropierea între ţări şi popoare, să avem în vedere şi procesele de întregire din interiorul poporului român, la fel european, dar despărţit barbar în secolele trecute?

Părerea de rău e că la acest început de mileniu, pentru noi, românii, întrebarea rămâne una eminamente retorică şi parcă nu se potriveşte deloc unei Europe democratice.