![[o]](/v2_files/img/icons/clock.png){kind=icon}
Comentarii (0)
Tipăreşte
Sus
Matei Vişniec: "La Paris, Europa de Răsărit apare ca un fel de spaţiu fără magie, cel puţin la nivel literar"
adăugat 03 mai 2009, 22:00, la Interviu / Reportaj
Venit în România pentru a-şi lansa cel mai recent roman, "Sindromul de panică în Oraşul Luminilor", apărut de curând la Editura Polirom, Matei Vişniec a povestit pentru cotidianul.ro despre sertarele romanului, despre şansele literaturii române la export şi, trecând de la mărturisiri despre Parisul lui de suflet, a ajuns şi la rana deschisă care e Republica Moldova. Matei Vişniec îşi lansează romanul luni, 4 mai, la Librăria Cărtureşti MŢR, la ora 18.00.În cât timp aţi conceput şi aţi scris "Sindromul de panică în Oraşul Luminilor" şi de unde acest titlu alarmant?
Îmi doream de mai multă vreme să mai scriu un roman în româneşte. Ultimul îl scrisesem în iarna anului 1982/1983… Aveam o mulţime de note şi de idei, dar îmi lipsea… timpul sau mai bine zis o anumită disciplină. Am citit pe vremuri, pe vremea când eram student, o dată o frază atribuită lui Marin Preda, care mi-a rămas mereu în minte: un romancier, s-ar părea că ar fi spus el, are nevoie înainte de toate de "oase bune", altfel spus de o bună structură osoasă a corpului astfel încât să poată rămâne aşezat timp de ore şi ore la masa de scris.
Acest "supliciu" fizic, de a fi capabil să rămână lipit de scaun şi aplecat asupra mesei timp de ore şi ore, este prima condiţie a romanicerului… Ceva e adevărat în această frază, ea este de fapt o metaforă care vrea să spună că un roman nu poate fi scris fără o enormă disciplină interioară şi de lucru şi fără o anume continuitate. În ce priveşte "Sindromul de panică…", l-am scris în şase luni, cu o disciplină de fier. Am început pe 1 ianuarie 2008 şi l-am terminat şase luni mai târziu, la început de iulie. Apoi au urmat corectările, reluările, completările etc. Am scris această carte deci extrem de repede, pentru că mi-am propus şi un alt exerciţiu spiritual cu acest roman: acela de a mă bucura eu însumi şi de a mă amuza eu însumi scriindu-l.
În ce priveşte titlul, l-am căutat îndelung, la sfârşit, în interiorul cărţii… Şi l-am găsit după multe încercări. Un titlu e ca o perlă rară, trebuie să te scufunzi în apă, să cauţi, să revii la suprafaţă, să deschizi o primă scoică, să vezi dacă este vreo perlă în interior, dacă nu te scufunzi din nou în corpul textului (al piesei, al romanului) şi cauţi, cauţi până când titlul se impune de la sine cu metafora pe care o conţine. Al meu este cam explicit, dar acest lucru nu mă deranjează…
Aţi mixat în acest roman atât de mult autobiografia cu ficţiunea, autoironia cu tonul serios, că în cele din urmă distincţia e aproape neoperabilă. Ce efect ţintiţi cu această formulă?
De la bun început am vrut să abordez tema fantasmelor culturale. Deci nu a fantasmelor erotice (despre care s-au scris munţi de cărţi), nu a fantasmelor politice, nu a fantasmelor profesionale… De fapt, trăiesc de peste 20 de ani într-un oraş, Parisul, care este prin excelenţă unul al fantasmelor. Oricine vine la Paris pentru prima dată are deja în minte "un plan al priorităţilor emoţionale": unii se duc întâi şi întâi la Turnul Eiffel, alţii la catedrala Notre-Dame, alţii se duc înainte de toate pe urmele impresioniştilor în Montmartre, alţii fug întâi la Luvru… Cine nu a fantasmat asupra Parisului? Fiecare are în minte un Paris al său, populat de personaje literare şi artistice. Când un iubitor al literaturii şi al artelor trece prin Montparnasse, el se gândeşte aproape instinctiv la Sartre, Modigliani etc., îi vede aproape pe toţi aceşti artişti, ca pe nişte fantome, pe terasele cafenelelor… Eu însumi am umblat ani şi ani de zile prin Paris obsedat de aceste "fantome", de toate aceste personaje devenite mitologice…
În plus, turistul cultural la Paris mai dă din când în când şi peste tot felul de tăbliţe lipite de tot felul de faţade din care află că acolo ar fi locuit timp de câţiva ani Hemingway, că dincolo ar fi locuit Lenin şi aşa mai departe. Parisul este populat de fantome după cum creierul nostru este populat de fantasme culturale. Se întâmplă deseori însă ca oamenii să ajungă la Paris şi să rămână… dezamăgiţi. Realitatea oraşului nu se suprapune peste realitatea fantasmatică.
Cartierul Montparnasse nu mai colcăie de artişti, a devenit unul turistic… Acum, ca să poţi întâlni artişti trebuie să te duci mai degrabă în comunele învecinate cu Parisul, la Montreuil, unde chiriile sunt mai ieftine şi unde pictorii, sculptorii, fotografii, companiile de teatru îşi pot închiria foste spaţii industriale pentru a-şi face ateliere. Numai că omul care ajunge la Paris nu ştie nimic despre Montreuil, el vrea să regăsească atmosfera de altădată în Montmartre sau în Montparnasse… Fantasmele nostre culturale sunt deci în continuu decalaj cu realitatea, iată unul dintre punctele de plecare ale romanului, care este chiar un punct de plecare autobiografic… În rest, ar însemna să mint spunând că am căutat efecte deosebite amestecând autobiografia cu ficţiunea. Procedeul este vechi de când lumea, am recurs şi eu la el, pentru că mi-a conferit o mare libertate de mişcare între lumea interioară şi cea exterioară.
Cât de legat vă simţiţi de România şi ce schimbări observaţi de fiecare dată când vă întoarceţi în ţară?
După cum vedeţi, rămân în mod fundamental legat de România din moment ce scriu roman în româneşte (ca să nu mai spun că în fiecare zi realizez emisiuni în limba română la RFI, în redacţia de la Paris, unde lucrez de prin 1991 ca ziarist). Sunt fundamental legat de limba română, este singura limbă în care simt emoţia poeziei… şi limba în care am scris timp de 20 de ani poezie. Când mă întorc în România, ceea ce mă uluieşte cel mai mult este această senzaţie că nimic nu se schimbă, dar că totul se schimbă. Greu de explicat. La Bucureşti mă pot plimba ore în şir pe străzi unde nu s-a schimbat nimic. Dacă deschid televizorul, descopăr însă că totul s-a schimbat, că inclusiv limba română se modifică, evoluează… Zilele pe care le petrec în România, câte o săptămână la fiecare două sau trei luni, sunt de stupefacţie continuă. Sentimentul extraordinar pe care îl pot avea într-o librărie văzând că se publică enorm de multe cărţi interesante poate fi contrariat imediat de o anumită vulgaritate în viaţa cotidiană…
Care sunt locurile din Paris în care vă simţiţi cel mai bine?
La Paris locuiesc, de mai bine de 13 ani, în arondismentul al XIII-lea, care are un farmec nebun. De altfel, locurile pe care le evoc în roman, precum cafeneaua Saint-Médard, nu sunt departe de locuinţa mea. Arondismentul meu are farmec, pentru că este încă un cartier popular. În restaurante vin să ia masa oamenii din cartier, turiştii sunt încă în minoritate… La zece minute cu pasul dau de Sena şi mă pot plimba pe malul ei, în special spre noua Bibliotecă Naţională "François Mitterrand", care este un ansamblu arhitectural suprarealist, scos parcă din coşmarurile lui Chirico. Mă mai plimb, deseori, pe o mică colină, La Butte aux Cailles, unde au mai rămas nişte rânduri de case şi străzi în pantă pavate cu piatră de caldarâm. Când mă plimb prin acest mic perimetru am impresia uneori că sunt pe Dealul Spirii, la Bucureşti, înainte de demolări, înainte de 1977… În orice caz, un român la Paris, prin ceea ce vede şi prin ceea ce simte, nu este niciodată departe de România.
Cum se vede de la Paris viaţa culturală din România? Care credeţi că sunt domeniile care pot sta la acelaşi nivel cu ce se întâmplă în Occident şi unde se simte cel mai tare aerul provincial?
Ah, dacă am şti să-i primim ceva mai bine pe străini la noi în România, atunci şi cultura română şi viaţa culturală din România s-ar "vedea" mai bine de la Paris. Dacă hotelurile nu ar fi atât de scumpe la Bucureşti, dacă n-ar exista acest reflex al taximetristului de a-l jupui pe străin, precum şi reflexul similar al unor chelneri… Ce vreau să spun este că de fiecare dată când am venit cu prieteni francezi în România ei rămân îndrăgostiţi de această ţară, în ciuda numeroaselor peripeţii de ordin… tehnic. Dacă am reuşi să nu ne vulgarizăm total, să nu ne mercantilizăm total, să nu ne pierdem total simţul ospitalităţii, să nu ne orientalizăm total… Ce bine ar fi şi pentru cultura română! Pentru că, iată, despre România se vorbeşte ceva mai mult şi mai frumos în ultimii ani… Ar trebui să le mulţumim în primul rând cineaştilor noştri care au obţinut premii importante la Cannes…, dar şi multor regizori, directori de teatru şi organizatori de festivaluri care au atras mulţi străini în România… Nu există nici un domeniu în care România să nu poată fi competitivă, atunci când voinţa politică se asociază cu talentaţii creatori români. În ultimii ani, Institutul Cultural Român a funcţionat ca o veritabilă agenţie de promovare a culturii româneşti în străinătate, iar efectele s-au simţit imediat… Mai rămâne ca această misiune să fie sprijinită în continuare, mai rămâne ca alte iniţiative de acest gen să poată lua naştere. România are puţine lucruri de trimis la export, dar ar putea exporta cultură şi ar putea crea pe teritoriul ei o formă de turism cultural.
Există în mediul literar românesc o veche problemă a traducerii şi promovării literaturii române în Occident. Ce credeţi că ar priza francezii din literatura noastră de azi?
Orice carte bună scrisă în România are, în principiu, şansa de a deveni o revelaţie la Paris şi, eventual, de la Paris, în alte mari capitale ale lumii. Numai că astăzi "jocul" editorial s-a complicat foarte mult. Franţa a fost întotdeauna o ţară generoasă şi curioasă. Să nu uităm că romanul sud-american a "explodat" pe plan internaţional întrucât francezii s-au interesat de el... Publicul francez citeşte în continuare mult, citeşte autori americani şi sud-americani, ruşi şi japonezi, italieni şi arabi...
Niciodată însă, de când sunt în Franţa, nu am detectat vreo fascinaţie deosebită pe care să o fi produs în Franţa, din punct de vedere literar, Balcanii şi estul Europei. Europa Centrală, da, le vorbeşte francezilor prin ruinele culturale ale fostului Imperiu Austro-Ungar. Rusia da, îi fascinează încă profund pe francezi, este uluitor câte titluri se traduc din rusă... Dar restul Europei de Răsărit nu provoacă nici o fascinaţie ca spaţiu cultural (aşa cum Rusia este un spaţiu, cum America Latină este un spaţiu, cum Africa este un spaţiu...) Reuşitele individuale (Kadare, Kundera) nu au atras după ele un entuziasm deosebit pentru spaţiul de unde veneau scriitorii respectivi. Este ciudat de constatat acest lucru, dar Europa de Răsărit apare ca un fel de spaţiu fără magie, cel puţin la nivel literar...
Căderea comunismului nu a provocat nici ea un interes special pentru culturile din fostele ţări comuniste, ca şi cum totul ar fi fost deja alterat de comunism în respectivele ţări... Iar acum putem vorbi în Occident de o industrie literară care are reguli de competiţie teribile. Multe edituri importante publică zeci de scriitori doar pentru ca aceştia să nu fie luaţi de edituri concurente. Când anual apar, în Franţa de exemplu, câte opt sute de romane noi, fiecare editură îşi concentrează maşina publicitară pe doar patru sau cinci scriitori... A deveni astăzi un scriitor internaţional este o chestiune de subtilă strategie de marketing editorial...
Sunt voci care reproşează regizorilor români că încă recurg la prea multă metaforă şi exces de simboluri în loc să facă montări angajate social sau politic. Dumneavoastră cum vă situaţi în această polemică?
Eu, personal, cred că este loc pentru toată lumea şi pentru toate formele de demers artistic. În plus, deseori, prefer să văd un spectacol emoţionant pe un subiect care nu este actual decât un spectacol didactic pe o temă de actualitate. Există, oare, un autor mai angajat social decât Shakespeare? Un regizor angajat este cineva care reuşeşte să vorbească într-un mod interesant despre probleme vechi decât lumea: dragostea, moartea, suferinţa, trădarea, impostura...
Cum vedeţi situaţia din Republica Moldova şi cum comentaţi situaţia României în raport cu protestele din Chişinău care au urmat după alegeri?
Republica Moldova este un fel de rană deschisă în spaţiul latinităţii, un suflet care şi-a pierdut ieşirea la mare şi la adevăr. Dacă marea i-a fost luată de istorie, minciuna şi-o creează singură, începând cu numele limbii pe care o vorbeşte. Am cunoscut în Occident oameni care au aflat de existenţa Republicii Moldova după ce au văzut spectacole prezentate de Teatrul "Eugen Ionescu" în diferite festivaluri internaţionale... Am fost surprins însă, după recenta dramă postelectorală de la Chişinău, să constat că presa occidentală a acordat o mare atenţie Moldovei, ceea ce constituie, în sine, un mesaj, e ca şi cum li s-ar spune şefilor de la Chişinău "suntem cu ochii pe voi".
În legătura cu ceea ce ar putea face România pentru Moldova după sutele de ocazii pierdute de a face cu adevărat ceva important... poate că ar trebui să ne întoarcem la marile gesturi cu semnificaţie culturală. În fiecare an, în Europa, există un oraş care devine capitală culturală a Europei. Ar trebui poate ca în fiecare an un alt oraş în care se vorbeşte limba română să devină capitală culturală a României, iar operaţiunea să fie începută cu oraşul Chişinău.
Ce relaţie aveţi cu scriitorii optzecişti, foştii dumneavoastră colegi de cenaclu? Cum vă raportaţi azi la concepţiile despre scris pe care le împărtăşeaţi atunci?
Îi admir în continuare pe colegii mei de generaţie pentru ce au scris şi ce au realizat. Îi admir opera lui Cărtărescu, citesc în continuare cu plăcere proza lui Groşan şi poemele lui Florin Iaru, le citesc, altora, articolele din presă... Nimic fundamental nu s-a schimbat, în ce mă priveşte, la nivelul concepţiei despre scris-morală-viaţă faţă de anii când frecventam cenaclul de luni şi scriam poeme cu speranţa că ele vor schimba faţa lumii. De altfel, timpul a trecut teribil de repede, căderea comunismului a provocat o accelerare incredibilă a ritmului şi nici nu-mi vine să cred astăzi că au trecut 30 de ani ca fulgerul de la faimoasele şi fantasticele şedinţe de cenaclu ţinute în jurul lui Nicolae Manolescu. Optzeciştii au fost mai toţi nişte idealişti (altfel ar fi luat imediat puterea, ceea ce nu s-a întâmplat, dovadă că am dreptate). Şi poate că e mai frumos aşa, nu zic că e mai bine, zic că e mai frumos.
Vă gândiţi să scrieţi în continuare proză sau rămâneţi la teatru?
Proză, teatru, poezie... Nu ştiu. Eu nu am fost de fapt niciodată un om de teatru (nu am fost niciodată actor, nu am fost niciodată regizor), eu am fost pur şi simplu un scriitor care s-a exprimat multă vreme mai bine în genul literar numit teatru. Îmi pot permite acum luxul de a spune, poate, că am devenit scriitor. Este ceea ce mi-am dorit dintotdeauna, să fiu recunoscut de semenii mei în calitate de scriitor. Iar pentru mine un scriitor este în primul rând cineva care are darul de a-i surprinde pe ceilalţi prin ceea ce scrie. Ce contează genul în aceste condiţii?
‹ înapoi la Ultimele Ştiri |
sus ▲
![[Valid RSS]](/v2_files/img/valid-rss.png "Validate my RSS feed"){kind=small}