Faptul că există o mişcare în rândul comunităţii aromâne de separare faţă de români nu mai este de mult timp un secret pentru nimeni. La fel cum nu este niciun secret că aromânii sunt parte integrantă a poporului român, iar graiul aromân este unul dintre cele patru dialecte ale limbii române, poziţie asumată inclusiv de Academia Română. „Aromânii sunt o parte integrantă a poporului român, iar limba lor este română, caracterizare dată de oamenii de ştiinţă români şi străini, din Evul Mediu şi până astăzi. Acestea sunt date istorice imposibil de schimbat, căci limba, argumentul de bază, pune în evidenţă acest lucru. Unitatea limbii române vorbite la nordul şi la sudul Dunării este atât de concludentă, încât se poate spune nu numai că aromâna (ca şi meglenoromâna şi istroromâna) şi dacoromâna sunt asemănătoare, ci că sunt chiar identice în trăsăturile lor fundamentale, constituite de-a lungul secolelor (cu unele excepţii în vocabular, cel mai sensibil la schimbări, în contactele cu alte limbi)“, se arată în poziţia Academiei Române faţă de aceste tendinţe de formare a unei noi etnii independente.

Promotorul acestor idei şi vârful de lance al acestei „neo-etnii“ este nimeni altul decât deputatul PDL Costică Canacheu, un om cu o pregătire şcolară medie, emanat în timpul tumultuoaselor evenimente din ‘89. Încă de la începuturile sale carieristice în arta politicii, acesta s-a făcut remarcat îndeosebi prin interesul său faţă de „domeniile apărării şi a ordinii publice“, dar şi prin legi de reformare a serviciilor secrete. În ciuda acestor preocupări în ale apărării integrităţii şi suveranităţii ţării din considerente politice, dar şi financiare, Canacheu s-a transformat subit într-un suporter înfocat al ideii de etnie aromână separată de poporul român. Fie că este vorba de oportunism politic odată cu câştigarea unui loc pe viaţă ca parlamentar în cazul în care această manevră va reuşi, fie că este vorba despre o sumă cu circa şase zerouri în ceea ce priveşte fondurile alocate acestei noi etnii, acesta ar putea fi momentul de vanitate maximă pentru Canacheu, care s-ar erija astfel într-un soi de Mesia al aromânilor. Acestea par a fi  câteva explicaţii referitoare la metamorfozarea lui Canacheu, provenit dintr-o familie de buni români, într-un om care pare să facă inversul activităţilor sale începute în anii ‘90.

Protestul bunicului împotriva grecizării

Ziarul „Curentul“ a reuşit să intre în posesia unor documente de arhivă care relevă dorinţa bunicului acestui deputat, manifestată în anul 1921, de a fi ajutat de statul român împotriva „grecizării“ regiunii Meglen de la graniţa Macedoniei cu Grecia. Într-o petiţie intitulată „Doleanţele românilor din Meglenie“, Constantin Canacheu scria următoarele: „Românii din Meglenie sunt persecutaţi mai mult decât ceilalţi români din Veria şi Pind etc. (localităţi din nord-vestul Greciei - n.r.) aceasta prin faptul că Meglenia vine la graniţă şi deci grecii au hotărât să o grecizeze repede. Cele ce spun grecii că Megleniţii sunt persecutaţi prin faptul că colaborează cu bulgarii aceste sunt pretexte şi neadevăruri. Dacă s’ar face o anchetă româno-elenă s’ar constata adevărul, dar noi n’am fost protejaţi de nimeni şi grecii ne învinovăţesc de toate“. Acesta mai povesteşte în epistola sa către Bucureşti că grecii îi persecutau pe români sub pretextul pedepsirii comitagiilor bulgari. Acesta mai propunea o rotaţie a primarilor şi consilierilor, care să fie pe rând şi „greci şi români în comunele mixte“. Scrisoarea era adresată Excelenţei Sale, Preşedintele Societăţii Macedo Române.

Rugăminţi pentru şcoli şi biserici

Bunicul lui Canacheu mai vorbeşte şi despre condiţiile speciale în care numai cu autorizaţie de la greci mai puteau funcţiona şcolile şi bisericile româneşti. „Şcoalele şi bisericile noastre să nu mai fie irevocabil redeschise fără autorizaţie specială, care de doi ani nu sosesc la faţa locului“, mai scrie Constantin Canacheu, care spune într-o anexă a acestei petiţii că este „ultimul apostol (a se citi dascăl - n.r.) tremis de grupele precedente pentru şcoale, biserici şi supuşenie“. Epistola dascălului Constantin Canacheu care cere ajutor neîntârziat pentru românii din „Meglenia“ a fost transmisă către cabinetele „ministrului român de Externe, cel de Interne, al Justiţiei, Infrastructurii publice, primul ministru general Averescu, mitropolitul primat, prefectului poliţiei capitalei, D-l Valaori şi la ministrul Palatului Regal“, înregistrată cu data de 10 septembrie 1921.

De asemenea, liderii Societăţii de Cultură a românilor Macedo-Megleniţi, Hristu Juffu (preşedinte) şi P. Meghea (secretar), au trimis imediat o altă petiţie în care cereau autorităţilor de la Bucureşti să dea crezare spuselor lui Constantin Canacheu, „unul dintre primii dascăli ai acestei regiuni şi care întotdeauna a luptat şi luptă pentru cauza românizmului - care mai ales în timpurile de faţă, este în mare primejdie şi poate chiar pe punctul de a fi desfiinţat“. Cei doi mai cer ministrului să intervină pentru cele peste „30.000 de suflete“ care se aflau atunci sub stăpânire grecească. În finalul acestei noi scrisori, cei doi scriu că „pentru sângele vărsat nu cerem altceva decât dreptate: mai puţină persecuţie şi să se dea posibilitatea să se cultive în limba strămoşească, deoarece Domnule Ministru, credem că şi interesul Statului român este ca aceşti români să existe“. De la astfel de precursori demni, în ziua de astăzi Costică Canacheu ne explică tot mai des, într-un plan bine pus la cale pe termen mediu şi lung, că aromânii sunt altceva decât românii, toate pentru o mână de arginţi.