Recenta iniţiativă legislativă a deputatului Victor Socaciu de la Bucureşti privind obligativitatea dublării audio a filmelor străine în limba română a stârnit valuri mari în societate, opunându-i pe adepţii şi adversarii ideii. Iniţiativa vizează modificarea şi completarea Legii audiovizualului şi se rezumă la faptul că „operele cinematografice în limbi străine vor fi traduse în limba româna, traducerea fiind asigurată prin procedeul dublajului".

Pledoarie pentru dublaj

„Avantajul dublării faţă de subtitrare constă în faptul că, prin dublare, expresiile din limba străină folosită în film sunt înlocuite cu traducerea expresiilor în limba română, contribuind astfel la protejarea identităţii limbii", se arată în Nota la propunerea legislativă semnată de Victor Socaciu. Deputatul bucureştean a mai susţinut: „Daca un film este dublat, telespectatorul poate urmări mai atent scenele filmului şi jocului actoricesc. Acestea conţin adesea mesaje subtile, astfel că procedeul dublării poate ajuta la o mai buna receptare a mesajului filmului. De asemenea, mesajul este mai uşor de receptat de toate categoriile de persoane, inclusiv copii sau bătrâni care nu pot citi sau oameni cu dificultăţi de vedere. Astfel, se extinde aria de accesibilitate în ceea ce priveşte publicul filmului".

Totodată, el consideră că „Folosirea subtitrării introduce cuvinte noi, care ulterior vor fi asimilate de populaţie. Aceste cuvinte sunt apoi folosite din ce în ce mai des în limbaj şi ajung să fie considerate ca termeni obişnuiţi. Din această cauză limba se deteriorează, acest aspect conducând la afectarea identităţii naţionale". Vom preciza din capul locului că este vorba de dublajul profesionist, de calitate, nu de unul de mântuială cum a fost, în timpul sovietic, cel făcut la Chişinău.

Limbă „mică" sau suflete mici?

Iniţiativa a fost primită în furci de către foarte mulţi actori, regizori sau critici de film, fiind calificată drept „imbecilitate", „o catastrofă", „o nebunie", „o făcătură bolşevică". Argumentele supreme invocate cel mai des de către opozanţi au fost două: „Nu vrem să-l auzim pe Robert De Niro (după caz, pe Al Pacino) în limba română!" şi „Nu vrem să fim o naţiune de analfabeţi!". Unii au mai adăugat că filmele subtitrate constituie un mijloc de învăţare a limbilor străine, iar alţii au mers foarte departe, susţinând că prin iniţiativa deputatului Victor Socaciu s-ar dori alinierea României şi a românilor la Moscova. Postul naţional de televiziune de la Bucureşti, TVR, prin canalul său 2 (Cultural), a prezentat pretinse mostre de dublaj în română (fiind, de fapt, vorba despre vocea de după cadru (voce over)) pentru a critica ideea de dublaj profesionist în limba română. Ca să înţelegem exact în ce tonalitate şi la ce temperaturi este dezbătută problema la Bucureşti, vom prezenta câteva idei emise de unul dintre cunoscuţii critici români de film, Irina Margareta Nistor, invitată la emisiunea „Ora de ştiri" din 9 mai, de la TVR 2. Ideile-forţă au fost câteva, aceleaşi pe care le vehiculează şi ceilalţi adversari ai iniţiativei lui Victor Socaciu:

1. „Noi suntem o limbă mică şi nu ne putem permite luxul dublajului în română";

2. „Dublajul filmelor duce la izolare, la intoleranţă, iar pe termen lung la efecte toxice (citat dintr-o petiţie publică – nota noastră)";

3. „În primul rând că n-o să mai fim atât de buni la limbi străine, ceea ce era unul dintre marile noastre atuuri şi e chiar foarte mare păcat";

4. „Noi cunoaştem cu toţii experienţa dacă am fost într-un aeroport spaniol că nimeni nu vorbeşte nici măcar puţină engleză. Şi aşa o să se ajungă şi aici dacă pornim pe direcţia asta";

5. „Da, dar el (Victor Socaciu – nota noastră) o să vină cu contraargumentul şi o să spună că şi în Polonia se întâmplă chestia asta, că se întâmplă şi în Cehia. Da, dar astea au fost ţinute foarte bine sub cizma rusească de unde noi, din fericire, nu ştiu cum am reuşit să scăpăm".

6. „Este bine să ne gândim la subtitrarea filmelor româneşti din România în engleză, pentru străinii care stau în România". Cam atât. Argumentaţia este, după cum se vede, destul de slabă şi poate fi răsturnată de orice om binevoitor care priveşte atent realitatea europeană.

Bunele practici europene şi internaţionale

Tocmai pornind de la existenţa acestor atitudini vehemente, exprimate, de regulă, într-un limbaj agresiv şi pe alocuri isteric, am încercat să privim lucrurile mai larg, din perspectiva contextului european, a legislaţiei şi practicilor notorii în materie de film subtitrat sau dublat în statele Uniunii Europene şi în principalele ţări ale lumii, de regulă puteri culturale şi cinematografice redutabile.

Astfel, am putut constata că peste 80% dintre cetăţenii Uniunii Europene aparţin statelor în care dublajul de film în limbile naţionale este, prin lege, obligatoriu. Observăm că dublarea producţiei cinematografice străine este obligatorie în state ca Brazilia, Canada, China, Franţa, Germania, Japonia, India, Italia, Mexic, Rusia, Spania şi aproape întreaga Americă Latină, SUA, precum şi în toate statele CSI, cu excepţia Armeniei şi Republicii Moldova, în care există doar obligativitatea subtitrării.

Limitându-ne la aria europeană, am luat act de o simplă statistică. Statele UE în care dublarea filmelor străine este obligatorie însumează o populaţie de 346 de milioane 405 013 locuitori. Statele UE în care dublarea filmelor nu este obligatorie însumează o populaţie de 78 de milioane 919 757 de locuitori. Marea Britanie, ţară în care predomină producţia cinematografică anglofonă (britanică, americană, canadiană sau australiană) are o populaţie de 60 de milioane 3 000 de locuitori. Pe de altă parte, pentru o întregire a tabloului, trebuie să luăm în calcul şi statele europene extra-comunitare în care dublajul nu este obligatoriu (printre care Bosnia Herţegovina, Croaţia, Norvegia, Macedonia, Muntenegru, Republica Moldova, Serbia), cu un total de 30 de milioane 72 981 de locuitori, precum şi statele în care dublajul este obligatoriu (Bielorusia, Elveţia, Rusia, Ucraina), cu o populaţie totală de 209 milioane 417 333 de locuitori. Astfel, făcând abstracţie de cazul particular al Marii Britanii, avem 108 milioane 992 738 de locuitori în statele în care dublajul nu este obligatoriu şi 555 de milioane 822 346 de locuitori în statele în care dublajul este obligatoriu. O proporţie foarte interesantă!

Că să invocăm un exemplu relevant, vom arăta că, potrivit cercetărilor şi sondajelor efectuate de-a lungul anilor, austriecii sunt printre europeni cei mai refractari la subtitrarea filmelor străine, circa 70% dintre austrieci pledând net pentru dublaj. Totodată, vom reţine şi faptul că în Franţa, ţara cu cea mai bogată producţie cinematografică pe continent, obligativitatea dublării filmelor străine a fost introdusă prin lege încă în anul 1947. În general, ţările care reprezintă puteri cinematografice reale au impus obligativitatea dublajului în cazul filmelor străine difuzate pe pieţele lor, pe când ţările care nu dispun de o industrie cinematografică serioasă sunt preponderent consumatoare ale producţiei cinematografice străine şi nu admit dublajul. Acestea din urmă sunt ţări fie din zona balcanică, fie din cea scandinavă.

Un fals: românii poligloţi şi europenii „analfabeţi"...

Unul dintre locurile comune în discursul adversarilor dublajului de film în România ţine de ideea preconcepută şi fixă că, datorită subtitrării, românii ar fi buni stăpânitori ai limbilor străine, în contrast cu francezii, germanii, italienii, spaniolii, austriecii, cehii, slovacii, belgienii şi, în general, cu locuitorii statelor în care dublajul este obligatoriu, europeni catalogaţi, cu mult şi vădit dispreţ, ca fiind nişte adevăraţi „analfabeţi". Realitatea însă contrazice şi răstoarnă acest fals.

După cum se cunoaşte, europenii stau bine cu statisticile. Există statistici relevante privind gradul de cunoaştere a limbilor străine de către cetăţenii celor 27 de state ale Uniunii Europene. Apelând la acest tip de statistici, nu putem trece cu vederea că unul dintre Eurobarometrele în materie, publicat în februarie 2006, infirmă faptul că între subtitrarea filmelor străine (sau dublarea acestora) şi gradul de cunoaştere de către populaţie a limbilor străine ar exista o corelare cât de mică. Astfel, 67 % dintre germani pot întreţine o conversaţie într-o limbă străină, la fel, 51% dintre francezi şi 62% dintre austrieci sau 61% dintre cehi. Germania, Franţa, Austria şi Cehia sunt state în care dublajul de film este obligatoriu. Se cuvine să ne întrebăm acum de la obraz dacă ne putem compara noi, cei vreo 30 de milioane de români din România şi din vecinătatea ei, cu aceste naţiuni?

Impactul dublajului la scara Lumii Româneşti

Bineînţeles că, referindu-ne la ansamblul Lumii Româneşti şi la spaţiul nostru spiritual şi cultural comun, vom face abstracţie de faptul că românii din Republica Moldova şi cei din Ucraina vorbesc, mai mult sau mai puţin (tot mai puţin) fluent, rusa ca limbă străină facultativă sau faptul că românii din Ungaria, Serbia şi Bulgaria vorbesc, de asemenea, limbile oficiale ale ţărilor respective. Pe ansamblu, ne place sau nu ne place, trebuie să recunoaştem că marea masă a consângenilor noştri români din România, consumatori ai producţiei cinematografice străine subtitrate, nu excelează în mânuirea limbilor străine, în comparaţie cu cetăţenii din celelalte state ale Uniunii Europene. Nici românii din jurul graniţelor României nu stau mai bine la acest capitol. Unde mai pui că şi aceştia sunt nevoiţi să consume producţie cinematografică străină dublată în rusă (şi, de regulă, fără subtitrare în limba română) în cazul Republicii Moldova, cei din Ucraina – în limba rusă sau în cea ucraineană, iar cei din Ungaria şi Bulgaria – în limbile maghiară şi, respectiv, bulgară. O excepţie o constituie românii din Serbia, unde nu există obligativitatea dublajului în sârbă, dar şi în acest caz consângenii noştri, care reprezintă numeric prima minoritate etnică din ţară, nu au posibilitatea de a opta pentru filme dublate în limba română. Cei care privesc lumea comod din turnul lor bucureştean de fildeş nici nu-şi pun problema dacă dublajul de film ar putea avea vreun impact cultural-identitar asupra milioanelor de etnici români din jurul României.

Chiriţa rediviva!

În dezbaterea destul de zgomotoasă declanşată de iniţiativa deputatului Victor Socaciu, înfăţişat de presa de la Bucureşti drept un adevărat „duşman al poporului", m-am bucurat să desluşesc şi voci rezonabile, care, tratând situaţia cu suficient umor, ne-au trimis la precedente din propria noastră istorie, adevărat, legate de teatru, o artă precursoare şi intim înrudită cu cinematografia de astăzi. Precum se ştie, în zorii glorioasei epoci a chiriţismului şi ciocoismului bonjurist, reprezentaţiile teatrale s-au dat exclusiv în franceză, limbă considerată „cultă" de franţuzita boierime a vremii de la Iaşi, spre deosebire de româna „proastă a ţăranilor".

Cu toate acestea, bazele unei tradiţii teatrale în limba română au fost puse de personalităţile culturale ale timpului şi, la 27 decembrie 1816, la Iaşi, a avut loc, spre marea şi neplăcuta surpriză a bonjuriştilor, primul spectacol după o piesă românească în limba română. Iniţiativa îi aparţinea lui Gheorghe Asachi, cel care avea să înfiinţeze cinci ani mai târziu, tot la Iaşi, şi prima gazetă în limba română, „Albina românească" (1821) cu suplimentul său cultural „Alăuta românească". Gestul din 1816 al lui Asachi a fost calificat la vremea respectivă (cum altfel?!) drept „făcătură rusească" şi „nebunie"... antieuropeană. Atunci Parisul reprezenta pentru bonjurişti Europa şi civilizaţia.

Chiar dacă din 1816 au existat la Iaşi, în paralel, două teatre – unul românesc şi altul franţuzesc – cu ocazia stagiunii din 1840, la insistenţa lui Vasile Alecsandri, Constantin Negruzzi şi Mihail Kogălniceanu, cele două teatre au fost unite sub o singură administraţie naţională şi astfel s-a născut primul Teatru Naţional din România.

Nu vom greşi deloc dacă vom spune că gestul şi curajul de astăzi al lui Victor Socaciu privind dublajul de film este identic cu „nebunia" şi „făcătura rusească" a lui Gheorghe Asachi din 1816. Iar franţuziţii de ieri pot fi lesne recunoscuţi în anglomanii de astăzi de la Bucureşti (ca şi în rusomanii de la Chişinău), care ne predică din presă şi de pe la televiziuni despre faptul că, vezi Doamne! „suntem o limbă mică", sortită a sta fie în umbra celei franceze (în trecut), fie a celei engleze (astăzi), fie a celei ruse (la răsărit de Prut).

Unde să ne comparăm noi, cele vreo 30 de milioane de vorbitori de română, cu cele 10 milioane de maghiari, 10 milioane de cehi sau 5 milioane de slovaci „ţinuţi foarte bine sub cizma rusească"! Sau unde să ne comparăm cu zecile şi zecile de milioane de „analfabeţi" japonezi, francezi, germani, italieni sau canadieni! Astăzi civilizaţia se identifică în capul multora cu Holiwood-ul, iar marii actori Robert De Niro sau Al Pacino ne sunt prezentaţi ca nişte zei care nu pot vorbi româneşte.

Funcţionează oare româna cum trebuie?

Că Bucureştiul nu este o putere cinematografică importantă ţine de evidenţe. Că lumea noastră culturală de astăzi are un comportament lipsit de demnitate elementară, izvorât dintr-o mentalitate tipică pentru elitele din ţările coloniale sau periferice cultural, este la fel de evident. În paranteză fie spus, faptul că limba română vie este considerată „mică" de nişte pretinşi „profesioniştii" de la Bucureşti şi incapabilă să dubleze mesajul artistic exprimat în alte limbi vine şi din situaţia mai mult decât regretabilă că România este, dacă nu singura, atunci printre foarte puţinele state din Europa şi din lume care nu are o lege cu privire la funcţionarea plenară a propriei limbi de stat. Despre o lege a românofoniei în lume nici nu mai aducem vorbă, subiectul fiind unul prea dificil pentru clasa politică şi „demnele noastre elite" culturale de la Bucureşti şi Chişinău. Nu criticăm, ci doar constatăm întemeiat şi cu durere.

Nu putem şti care va fi soarta iniţiativei legislative a deputatului Victor Socaciu. Vedem însă că simplul fapt al existenţei ei a scos la iveală acel soi de comoditate care vine dintr-un complex mai vechi, de inferioritate culturală, al celor care ar trebui să aibă astăzi un cuvânt sănătos de spus în cultura română.

Avem nevoie de dublaj

Am văzut că, indiferent de talia, originea şi geografia lor, naţiunile maturizate cultural, care se iau în serios, sunt creatoare de artă cinematografică, nu simple consumatoare ale producţiei străine. Ele şi-au creat şi întreţin o adevărată industrie cinematografică proprie şi sunt, prin tonusul lor intelectual şi cultural, cu amprentă puternică şi în arta lor cinematografică, ofensive. Acestea au optat, fără nici o excepţie, în favoarea dublajului. Pe când naţiunile mici (cu duhul, nu neapărat numeric), căzute în neputinţă şi servilism cultural cu pretenţie de cosmopolitism, sunt defensive.

Multiculturalismul autentic, chiar dacă deocamdată a eşuat în Europa, presupune obligatoriu culturi naţionale viguroase la bază. Vigurozitate pe care nici la Bucureşti, dar nici la Chişinău, nu o prea vedem. Tocmai de aceea trebuie să existe un început al schimbării. Lamentaţiile despre lipsa unor capacităţi în materie de dublaj profesionist trebuie privite doar ca un argument în favoarea creării lor.

Vrem să exprimăm aici convingerea că, mai devreme sau mai târziu, lăudabila şi perfect europeana iniţiativă a deputatului Victor Socaciu va fi totuşi îmbrăţişată, spre binele celor aproape 30 de milioane de români. Şi pentru a se demonstra că nu suntem „o limbă mică" şi „toxică". În condiţiile mondializării şi intensificării competiţiei identitar-culturale dintre naţiuni, problema ridicată nu e nici pe departe una strict cinematografică, ci, realmente, una naţională. Timpul o va demonstra.