![[o]](/v2_files/img/icons/clock.png){kind=icon}
Comentarii (2)
Tipăreşte
Sus
Modelul german întors pe dos
adăugat 01 februarie 2008, 12:47, la Opinii / Editoriale
În anii ‘90, patru state au dispărut de pe harta continentului european şi alte cincisprezece au apărut sau au fost resuscitate. Şase republici din zona vestică a URSS - Estonia, Lituania, Letonia, Belarus, Ucraina şi Moldova - au devenit state independente, împreună cu Rusia.
Cehoslovacia s-a împărţit în două - Slovacia şi Republica Cehă -, iar Iugoslavia s-a "spart", deocamdată, în şase părţi: Slovenia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Serbia, Muntenegru şi Macedonia. Această modificare a profilului continentului poate fi comparată, prin consecinţe, numai cu emergenţa "statelor-naţiuni" parafată de Versailles. Pe de altă parte, este, într-un fel, şi o împlinire a Versaillesului. Anii 90 au marcat dispariţia ultimului Imperiu care a marcat istoria Europei.
Dar nu prăbuşirea URSS-ului a legitimat în sine fisiunea în serie. Ca de multe ori în trecut, soarta Răsăritului Europei a fost determinată de evenimentele din Germania.
Precedentul german
La 28 noiembrie 1989, vizionarul cancelar Helmut Kohl prezenta în faţa Bundestagului un program pe cinci ani care viza unificarea Germaniei. După ce a ascultat însă glasul germanilor din Est, a înţeles că timpul nu mai avea răbdare. Evenimentele intră în acceleraţie, iar în mai 1990 între cele două state a fost semnată o "uniune monetară, economică şi socială". La 3 octombrie 1990, RDG intră în componenţa Republicii Federale Germania şi încetează să mai existe. Ceea ce nemţii din Vest nu au acceptat niciodată, adică ruptura dintre cele două Germanii a dispărut şi de pe hârtie.
Germania şi-a luat astfel o superbă revanşă, în ciuda temerilor pe care "Germania Mare" le-a stârnit. Şi nu puţine. Margaret Thatcher, primul ministru al Marii Britanii la aceea vreme, şi-a exprimat îngrijorarea în mod făţiş. Însă cel mai vocal a fost, de departe, preşedintele francez Mitterand, extrem de iritat nu doar faţă de aranjamentele germane, dar şi faţă de prăbuşirea blocului comunist (pe care a încercat să îl susţină chiar cu preţul cauţionării puciştilor). Într-un gest disperat şi politic, extrem de naiv, Mitterand vizitează chiar Republica Democrată Germană (RDG) în decembrie 1989, ca un sprijin explicit pentru suveranitatea statului comunist. În plus, refuză invitaţia lui Helmut Kohl pentru a participa la ceremonia redeschiderii Porţii Brandenburg, iar consilierilor săi le explica, la 28 noiembrie 1989, relaxat, că "nu trebuie să fac nimic pentru a o împiedica [unificarea Germaniei, n.n.], sovieticii vor face asta pentru mine. Ei nu vor permite niciodată o Germanie mare şi i se vor opune".
Numai că în istorie nu trebuie să spui niciodată "niciodată". Germania s-a reunificat, iar Rusia a primit în schimb cantităţi uriaşe de bani - 71 de miliarde USD au fost trimişi din 1990-1994 spre URSS, apoi spre Rusia, alături de alte 36 de miliarde USD care au mers spre alte ţări ale lagărului comunist, plus garanţii solide pentru permanentizarea frontierei estice a Germaniei. Franţa s-a resemnat şi a cerut ca preţul reunificării să fie "proiectul european" pe condominiul franco-german, dublat, evident, de renunţarea de către nemţi la unicul simbol naţional care le-a mai fost permis după cel de-al doilea Război Mondial - marca germană. Iar America a aplaudat rămânerea Germaniei (mari) în NATO.
Dincolo însă de toate acestea şi altele pe care le vom afla, probabil, de acum înainte, un lucru rămâne cert. Toate modificările teritoriale s-au făcut în numele legii. Adică pe baza unui principiu unanim acceptat al dreptului internaţional - dreptul la autodeterminare. Asta este una dintre explicaţiile pentru care Germania a recunoscut rapid independenţa Croaţiei sau Sloveniei. Dincolo de hărţi geopolitice sau sfere de influenţă, dincolo de interesele catolice şi dorinţa de expansiune a Vaticanului - care vor fi existând şi ele, desigur -, Berlinul nu putea refuza altora ceea ce a constituit principiul legitimator al Germaniei după 3 octombrie 1990. La fel se poate spune despre toate statele care s-au desprins din URSS sau cele care şi-au redesenat profilul frontalier ulterior.
Prin urmare, toate modificările teritoriale care au urmat după unificarea Germaniei s-au bazat pe recentul precedent german şi acelaşi principiu al autodeterminării. Nu numai cele din fosta Iugoslavie, ci şi cele din fosta URSS.
Ameninţarea Kosovo
Pe cale de consecinţă, a considera Kosovo caz unic sau "ultima consecinţă a destrămării Iugoslaviei" este naiv şi inoperant. Primo: nimeni nu garantează că este "ultima consecinţă" a conflictului în cauză, căci prin Bosnia-Herţegovina sau chiar Macedonia mai sunt regiuni care stau la coadă. Şi ele tot din fosta Iugoslavie au făcut parte. Şi secundo: după cum am văzut deja, dreptul la autodeterminare a fost utilizat înainte de războiul iugoslav şi nu doar pe spaţiul ei pentru a justifica secesiuni.
Privit prin această perspectivă, Kosovo riscă acum să fie "mai universal" decât pare la prima vedere. De aici îngrijorarea justificată a unor state din regiune în privinţa unui posibil precedent. Poziţia Bucureştiului în această chestiune este clară, dar ea dă glas şi altor temeri de aceeaşi natură, chiar dacă nu exprimate explicit (Bulgaria, de exemplu).
Şi nici Chişinăul nu poate să stea foarte liniştit, anesteziindu-se cu formula "unicităţii cazului Kosovo". În realitate, poziţia României şi a preşedintelui Băsescu în privinţa Kosovo este cea mai în acord cu interesele naţionale ale R. Moldova şi numai cecitatea guvernanţilor de la Chişinău ignoră asta. A pune angoasele identitare şi interesele de putere private înaintea intereselor generale este un gest vinovat, indiferent că ele se încearcă a fi scuzate prin epistole înăcrite de Crăciun trimise capitalelor europene.
Căci criza este adâncă. Vorbeam tot în acest spaţiu editorial despre faptul că R. Moldova are, teoretic, patru linii de argumentaţie în raport cu problematica transnistreană: rezoluţiile OSCE, argumentul suveranităţii, argumentul NATO sau dreptul internaţional. Eliminând argumentul NATO, rămân trei. Dacă va fi însă recunoscut Kosovo în pofida Rezoluţie 1244 - care confirmă suveranitatea Belgradului asupra Kosovo -, rămân două. Dar cum Rezoluţiile OSCE nu contează în realitate - iar Federaţia Rusă consideră că le-a îndeplinit, plus că şi-a anunţat retragerea din Tratatul FACE -, mai rămâne una. Însă, după cum am văzut în editorialul din săptămâna trecută, dreptul internaţional în ceea ce priveşte dreptul popoarelor la autodeterminare nu este suficient de formalizat, sintagma "popor" fiind extrem de ambiguă în contextul accentului pe subiectivitate şi autoidentificare pus de Chişinău.
Acesta este motivul pentru care Kosovo contează în realitate enorm pentru R. Moldova. Chiar dacă nu este un caz similar şi are alte rădăcini şi alt profil fenomenologic.
Dacă RDG-ul ar fi absorbit RFG-ul...
De aici nervozitate la Chişinău şi negocieri pe după perdea. Şi de aici şansa enormă a Rusiei de a întinde mâna pentru a culege mărul copt la Chişinău. Declaraţia preşedintelui Voronin în faţa ambasadorilor acreditaţi la Chişinău după care "vom depune eforturi maxime pentru ca în următorul Parlament al Republicii Moldova, care se va întruni în anul jubiliar, anul aniversării a 650 de ani de la întemeierea statului moldovenesc, să fie reprezentaţi şi compatrioţii noştri din Transnistria, ca locuitorii regiunii să poată să se încadreze efectiv în munca de edificare a unei Moldove moderne, europene" - este o declaraţie politică de cea mai mare importanţă şi nu lasă loc de întors. Ori preşedintele Voronin va "rezolva" reunificarea ţării, ori se va prezenta în faţa electoratului în 2009 ca un înfrânt. Terţium non datum.
De aici riscul unor gesturi extreme şi a unei posibile "reunificări" care, însă, nu are nimic de-a face cu reunificarea Germaniei despre care vorbeam la început. Dimpotrivă. Povestea germană a fost un succes şi a fost salutată de toţi germanii nu numai pentru că Germania s-a reunificat. Ci pentru că Germania capitalistă şi liberă a absorbit Germania sovietică şi ocupată. Adică pentru că trupele sovietice au plecat, Germania unificată a rămas în NATO şi pentru că drumul european al nemţilor a continuat neabătut. Asta a însemnat unificarea germană.
Ceea ce riscă să se petreacă cu R. Moldova - ceea ce am numit transnistrizarea R. Moldova - este un scenariu german întors pe dos. Păstrând proporţiile, acest scenariu ar fi însemnat nu victoria lumii occidentale împotriva celei sovietice, nu victoria NATO asupra armatei roşii, nu victoria prosperităţii asupra sărăciei. Ci invers. Adică o unificare în care RDG absoarbe RFG, cu tot ceea ce ar fi decurs de aici...
#137
In 1989 starile de spirit ale romanilor, de o parte si de cealalta parte a Prutului au fost diferite.Romanii din romaniasi-au castigat libertatea cu sange si au inceput sa faureasca un alt sistem.In partea cealalta independenta Republicii Moldova a cazut ca o aproape ca o pleasca.Daca basarabenii ar fi fost la fel de infocati s-ar fi putut realiza unirea.Ei au preferat sa mai treaca printr-o "experienta", care a facut si va accentua jocul rusilor. Da,atunci, rapid s-ar fi putut face unirea
‹ înapoi la Ultimele Ştiri |
sus ▲
![[Valid RSS]](/v2_files/img/valid-rss.png "Validate my RSS feed"){kind=small}