![[o]](/v2_files/img/icons/clock.png){kind=icon}
Comentarii (1)
Tipăreşte
Sus
Moldovenism şi separatism
adăugat 25 ianuarie 2008, 23:20, la Opinii / Editoriale
Întrebarea hamletiană - va fi sau nu va fi Kosovo precedent pentru alte spaţii şi situaţii, este prost pusă. Evident că nu va fi, aşa cum este evident că va fi. Nu va fi, pentru că oficial nimeni nu va spune sau admite aşa ceva; dar va fi, pentru că în numele Kosovo-ului multe steaguri se vor ridica şi flutura revendicativ.
De aici îngrijorarea deloc camuflată a Chişinăului şi actualitatea periculoasă a dosarului R. Moldova, căci asta înseamnă, în definitiv, dosarul transnistrean. Şi pentru că a decretat "reîntregirea ţării" - R. Moldova, se înţelege - drept obiectiv politic fundamental în actualul ciclu electoral, guvernarea de la Chişinău pretinde că face asta cu cele mai bune mijloace. Şi cele mai bune mijloace pe care le-a găsit sunt, deocamdată, lansarea la apă a flotilei anti-Bucureşti şi în ale cărei pânze suflă plămânii liberali - cum altfel? - ai cuplului Putin-Medvedev.
Suntem subiectivi şi punctum!
Tot ce poate fi folosit împotriva ideii de românitate în stânga Prutului este folosit; şi mai mult decât atât. Ai prilejul să asculţi sau să citeşti la Chişinău "argumente" pe care cu greu ţi le-ai fi imaginat că pot vedea lumina tiparului. Dar pot. Nu suntem români, suntem "slavo-latini", adică un amestec de slavism şi latinitate, care nu are de-a face cu Bucureştiul, cu limba şi cultura lui, aproape nimic, cu excepţia unei vagi asumate "limbi literare". A vorbi doar despre "specific regional" e prea puţin, căci, istoric, nu am fost decât foarte puţin împreună cu românii, iar "nefericita" experienţă interbelică a fost un eşec, o ocupaţie, în timpul căruia niciodată Basarabia nu s-a putut manifesta plenar, căci o despărţeau de România Mare diferenţe regionale evidente şi experienţe istorice diferite. Mai mult, unul dintre deputaţii comunişti nu s-a sfiit chiar să declare: "Da, de origine şi de limbă suntem români. Însă după mentalitate şi, ce e principalul, după autoidentificare, suntem moldoveni, măcar învinuiţi-ne de tâmpenie şi de faptul că am uitat de spiritul românismului".
Iată cuvântul de ordine - "autoidentificare". Iată noul Zeu în faţa căruia se prosternează teoreticienii oficiali ai identităţii din stânga Prutului, adepţi fără rest ai moldovenismului radical.
"Suntem români şi punctum!" va fi zicând Poetul. "Nu ne simţim români şi punctum!" este replica guvernării de la Chişinău prin purtătorii ei de cuvânt. Din această logică a subiectivităţii maxime vin şi alte iniţiative presărate ostentativ prin gazete resentimentale: referendumuri pentru aflarea odată şi odată a profilului identitar al cetăţenilor R. Moldova - "stat polietnic şi multicultural", cum ne asigură guvernarea - şi pentru a replica zurbagiilor de proromâni care se consideră îndreptăţiţi să vorbească - oroare! - cu accent de Dâmboviţa, într-o republică în care şi pronunţia capătă conotaţii politice.
În matematică există o metodă care se numeşte "a reducerii la absurd" şi care constă în demonstrarea adevărului/utilităţii unei teze prin arătarea faptului că teza contrară este falsă. Să presupunem, deocamdată, de dragul metodei, că toate aceste argumente sunt corecte şi să vedem care sunt consecinţele unei asemenea asumări. Înainte, însă, să mai introducem un element în dezbatere.
Un popor, mai multe popoare, nici un popor...
Ca proiect de politică externă şi linie de argumentaţie pentru "reîntregirea ţării", alternativele Chişinăului nu sunt atât de multe. Iată-le pe scurt: 1. Rezoluţiile OSCE. Un argument comod, utilizat însă chiar şi atunci când devenise limpede că e neconvingător. Chişinău mai continuă să îl folosească, inerţial, chiar dacă aproape nimeni nu mai crede în el. 2. Argumentul suveranităţii. În numele acestei suveranităţi, R. Moldova trebuie să argumenteze oriunde s-ar afla şi la orice tribună diplomatică ar putea accede. Nu a fost să fie. Argumentul, deşi invocat, nu a devenit niciodată proiect coerent de politică externă. 3. Argumentul NATO. Scenariul NATO sau scenariul de tip georgian ar fi fost mai degrabă utilizat ca scenariu de răspuns la inflexibilitatea rusă. Nu a fost folosit deloc. În realitate, liderii de la Chişinău nu au fost niciodată, şi nu sunt nici acum, exasperaţi de Moscova! "Efectul Stockholm" la nivelul decidenţilor de la Chişinău a fost, cu rarisime excepţii, regulă politică de la independenţă încoace. 4. Dreptul internaţional. Argumentul dreptului internaţional ca linie principală de atac diplomatic, inclusiv demararea unor procese internaţionale, a fost cel mai bine exprimată de Raportul Biroului de Avocaţi din New York. A fost invocat la Chişinău chiar de avocaţii înşişi, dar această linie de argumentare nu a căpătat niciodată consistenţa unui proiect.
Deşi semnale s-au dat. Una dintre cele mai lucide minţi de la Chişinău în problematica trasnistreană a sugerat chiar, public, că acest al patrulea argument - al dreptului internaţional - trebuie să devină piatra unghiulară în soluţionarea conflictelor separatiste, nu doar la Nistru, dar şi oriunde altundeva: "În locul demnitarilor abili şi cancelarilor şmecheri trebuie să vină judecători în mantii severe, înarmaţi cu dreptul internaţional. Unul foarte clar, care să prevadă nu numai definiţii exacte, dar şi un set de mecanisme pentru executarea necondiţionată a verdictelor pronunţate. Dacă verdictul califică un grup de oameni drept popor, care are dreptul la autodeterminare şi chiar separare, atunci se stabileşte un sistem general obligatoriu de realizare a acestui drept. Şi tot aici se stabilesc şi sancţiuni faţă de cei care se opun executării verdictului pronunţat. Iar dacă judecătorii demonstrează că reclamanţii nu sunt un popor şi deci nu au dreptul la autodeterminare, atunci se pronunţă sentinţa respectivă şi ea este obligatorie pentru toţi".
Moldovenismul împotriva R. Moldova
Şi aici putem să tragem linie. Întrebarea devine acum: "când un popor este un popor?". Pe argumentul moldovenist, un popor este un popor atunci când se autoidentifică ca atare, indiferent de ce spun cei din afară, indiferent de criterii, reguli sau "definiţii exacte". Într-o epocă a subiectivităţilor excesive şi în care sintagme tari precum "etnie", "identităţi obiective", "identificare externă" etc. nu sunt agreate, postmodernismul moldovenist este extrem de la modă.
Numai că, pus în corelaţie cu soluţionarea problematicii transnistrene, anulează, pur şi simplu, faimosul Raport al avocaţilor din New York, pentru că îi pulverizează toate fundamentele. Dacă subiectivitatea contează, este limpede că ea trebuie să conteze pe ambele maluri ale Nistrului. Şi că, la rândul lor, adepţii identităţii transnistrene se văd îndreptăţiţi să uzeze de toată retorica şi argumentele moldoveniştilor de la Chişinău încremeniţi în propria subiectivitate. Doar cu titlul de exerciţiu, schimbaţi de fiecare dată în discursul moldovenist sintagmele România-R. Moldova cu R. Moldova-Transnistria şi veţi constata că, în realitate, subiectivitatea "poporului" transnistrean este cel puţin la fel de justificată precum cea a "poporului polietnic moldovenesc" (?): se poate argumenta lesne că, fie şi acceptând pe cronologia oficială, în istoria de 650 a statului moldovenesc Transnistria a fost extrem de puţin implicată; niciodată nu a făcut corp comun cu restul teritoriului, iar specificul ei regional sau experienţele istorice diferite pot fi şi ele invocate cu egal temei. Şi referendumurile s-ar putea desfăşura acolo, şi, chiar dacă rezultatul este deja anunţat, dată fiind atmosfera politică, nu e foarte clar rezultatul chiar dacă actuala echipă şi-ar face bagajele şi s-ar urca în avion.
Şi analogiile, fireşte, pot continua. Căci subiectivităţile extreme au drept de cetate şi pe malul stâng şi pot genera tot subiectivităţi şi tot extreme. A făcut-o deja Grigore Mărăcuţă, ex-preşedinte al nerecunoscutului Soviet Suprem al Transnistriei: "Faptul că nu suntem recunoscuţi de comunitatea internaţională nu înseamnă că statul nostru nu există... Apartenenţa populaţiei din stânga Nistrului se asociază clar cu poporul transnistrean- nu moldovean, nu polonez, nu român, ci transnistrean. Şi eu mă consider transnistrean, nu altceva..." (24 februarie 2004).
În concluzie. A marşa la Chişinău strict pe principiul autoidentificării este, poate, util unora astăzi, dar extrem de periculos pe termen mediu. A perpetua o asemenea teză pentru a ataca în stânga şi în dreapta şi a încerca să o ridici la nivel de normă internaţională aşa cum se face astăzi, mai mult sau mai puţin transparent, la Chişinău, riscă să se întoarcă împotriva iniţiatorului. Nu o vom repeta-o îndeajuns: ideologia moldovenistă este cea mai separatistă idee vehiculată în stânga Prutului, pentru simplul motiv că permite Tiraspolului să argumenteze în oglindă. Inclusiv în cazul Raportului avocaţilor americani. Argumentul cu definirea obiectivăa unui popor în dreptul internaţional şi care ar face problema independenţei Transnistriei caducă în lipsă de "popor" este minat sistematic de eforturile moldoveniste de la Chişinău care inventează de zor etnii şi limbi pe baze subiective. Iar eventuala "soluţie" la care ar recurge Chişinăul oficial, respectiv autodefinirea identitară şi nimic altceva ca mod de definire a poporului ar submina puternic argumentul iniţial aplicat "poporului" transnistrean.
De aici paradoxul şi condiţia bizară în care se găseşte R. Moldova şi ideologii ei de servici. Moldoveniştii de la Chişinău consideră că se luptă astăzi, în numele reîntregirii R. Moldova, împotriva românilor şi a românismului. Dacă vor mai lupta mult cu acest fel de argumente, vor ajunge ca mâine să lupte, pentru reîntregirea R. Moldova, împotriva... lor!
#1235
‹ înapoi la Ultimele Ştiri |
sus ▲
![[Valid RSS]](/v2_files/img/valid-rss.png "Validate my RSS feed"){kind=small}