Ziua Europei „pe stil vechi”

Semnalele pentru criza proiectului european al RM au început mai devreme, odată cu discuţiile din jurul datei de 9 mai şi a reacţiilor Chişinăului la aceasta. Au continuat cu ocazia discursurilor festive din Piaţa Marii Adunări Naţionale, unde se omagia... Ziua Europei. Cu o săptămână în urmă, însă! Cu excepţia primarului Dorin Chirtoacă şi a şefului Delegaţiei Comisiei Europene în RM, Dirk Schubel, oficialii au sărbătorit Europa pe 15 mai, iar unii comentatori politici, cu puţine excepţii, s-au făcut că nu văd diferenţa sau au încercat să o justifice „în dulcele stil clasic” care, de prea multe ori la Chişinău, motivează şi scuză orice. În realitate, faptul că sintagma „integrare europeană” nu se mai pronunţă de către Bruxelles ar trebui să stârnească discuţii mai aprinse în RM, nu doar resemnările docte din unele dezbateri publice care seamănă mai degrabă cu terapii de grup. Liderii politici, dar mai ales societatea civilă, e cazul să spună răspicat că RM nu este un spaţiu slav, ci unul în care se vorbeşte o limbă oficială a UE, adică limba română! Iar abandonarea ei undeva în zona gri dintre spaţiul euroatlantic şi cel de influenţă rusă, indiferent cum se va numi acest statut - „asociere”, „parteneriat estic”, „politică de vecinătate” - nu este în niciun caz o soluţie pentru cetăţenii din stânga Prutului şi, mai ales, pentru generaţia tânără de acolo. „Sacra stabilitate” nu mai este posibilă în RM după un 7 aprilie care a readus pe scenă o generaţie care a protestat tocmai pentru că nu mai avea răbdare să trăiască în „zone-tampon”! Cât timp se vor mai resemna aceştia cu faptul că statutul de neutralitate este impus tot din afară - de Moscova şi de Kiev, acum - sau cu eticheta de semi-european şi câtă vreme se vor mai anestezia cu discursuri terapeutice şi căldicele? Probabil că nu multă vreme. Mai exact, până atunci când tânăra generaţie de la Chişinău va realiza, exasperată, că şi în raport cu „integrarea europeană” RM riscă să fie aşezată pe acelaşi plan cu... Federaţia Rusă!

La pachet cu... Rusia?

Chestiunea care ar fi trebuit, probabil, să stârnească cele mai multe dezbateri la Chişinău este anunţul că majoritatea miniştrilor de Externe din UE s-au pronunţat pentru liberalizarea regimului de vize cu Rusia. Anunţul a fost făcut inclusiv de Comisarul european pentru extindere, Stefan Fule. Acesta declara că, în cadrul summitului UE- Rusia, Moscova va primi „foaie de parcurs” pentru liberalizarea regimului de vize. Argumentele ar fi numeroase: relaţii bune cu Rusia şi investitorii ruşi; piaţa europeană ar beneficia de prezenţa ruşilor gata să îşi cheltuiască banii în Europa; facilitarea contactelor dintre UE şi cetăţenii ruşi ar grăbi „civilizarea” şi „europenizarea” acestora, prin expunerea lor la un alt mod de viaţă şi la altă atmosferă politică. Dincolo de aceste argumente, cu siguranţă că „realpolitik”-ul va prevala, şi faptul că acest termen este de extracţie germană nu este deloc întâmplător în acest caz. Una peste alta, în cazul unei „foi de parcurs” concrete pentru Rusia în ceea ce priveşte liberalizarea vizelor, problemele RM sunt două: cum va mai reuşi ea să îşi accepte condiţia de „partener” al Rusiei în procesul de „integrare europeană” şi, doi, cum se va mai negocia chestiunea transnistreană, în condiţiile în care strategia actuală a Chişinăului de transformare a malului drept al Nistrului într-o zonă atractivă pentru cel stâng se vede puternic subminată, din moment ce „paşaportul moldovenesc” devine, în raport cu UE şi libertatea de mişcare, egal cu cel... rusesc?

Spectrul lui Kozak

Şi pentru că am ajuns la „chestiunea transnistreană”, este evident că declaraţiile preşedinţilor Medvedev şi Ianukovici au încins spiritele. Nu mai este cazul să reluăm aici discuţiile, suficient să spunem că s-a relansat inclusiv discuţia despre Memorandumul Kozak, pe care unii politicieni nu s-au sfiit să îl cauţioneze, tacit, şi să acuze Chişinăul că l-ar fi abordat prost. În realitate, discuţiile au dat senzaţia unei panici nejustificate. Pentru simplul motiv că cine se gândeşte la „soluţii” pentru RM de tip Memorandumul Kozak sau legalizarea trupelor ruse într-o formă sau alta pe teritoriul acesteia nu ştie ce spune. Pentru că asta este imposibil. La Chişinău o asemenea soluţie nu a fost posibilă în 2004, nu va fi nici acum. Aşa cum atunci lumea a ieşit în stradă - e drept că şi cu suportul lumii euroatlantice - astăzi va face la fel, chit că vocea euroatlantică va fi, poate, diminuată şi mai puţin unanimă. Un titlu de la Chişinău ar trebui să atragă atenţia mai mult celor care îşi fac iluzii că asemenea soluţii ar fi posibile: „RM va fi rusească sau nu va fi deloc”. Şi cel puţin o jumătate de RM nu vrea să fie rusească şi va spune asta, răspicat, în stradă!

Puterea nu se cedează!

Dincolo de contexte (geo)politice favorabile sau nefavorabile, ceea ce contează în primul rând este reacţia elitelor politice la ele. Actualul context sugerează că responsabilitatea elitelor de la Chişinău devine tot mai mare. AIE are puterea politică şi trebuie să demonstreze, în primul rând, că o poate exercita (vă imaginaţi cum ar fi arătat Raportul Comisiei pentru investigarea evenimentelor din 7 aprilie dacă la guvernare s-ar fi aflat comuniştii?!). În actualele condiţii, jocul individual al unor actori din AIE va fi fatal atât pentru Alianţă, cât şi pentru fiecare în parte. Din această perspectivă, este evident că toate tentativele AIE de a juca pe cartea compromisului nu trebuie să devină compromiţătoare, indiferent cine i-ar cere aşa ceva. Blocajul legislativ în care se află astăzi RM nu trebuie să devină prilej de cedări sau fisuri. Puterea nu se cedează, iar AIE nu are astăzi niciun motiv să o facă, pentru că a câştigat-o democratic şi în conformitate cu legislaţia în vigoare. În acest caz, după cum sugera şi preşedintele Comisiei de la Veneţia, referendumul constituţional devine o necesitate, pentru că, în cazul unui blocaj, aşa cum se întrevede la Chişinău în marginea articolului 78, doar dreptul suveran al cetăţenilor RM poate fi judecător. Şi el trebuie să fie cel care va traduce politic semnificaţia termenului „rezonabil”. Orice altă „traducere” poate fi suspectată, pe bună dreptate, de partizanat politic. În fond, cui îi este frică de cetăţenii RM?

Cetăţeni care vor trebuie să se pronunţe, odată şi odată. Şi nu doar pe marginea articolului 78! Căci dacă lucrurile evoluează tot aşa, este cert că proiecte alternative - „incorecte politic” astăzi - vor reapărea pe masă. Şi de ce nu ar face-o? Întrebarea este următoarea: în condiţiile unei lipse acute de soluţii pentru aspiraţiile europene ale cetăţenilor RM - astăzi tot mai vizibilă - cu ce argumente credibile vor mai putea fi acestea respinse?