Domnul Gheorghe Holovati are 86 de ani şi ar fi trebuit să aibă o existenţă relativ normală. Totuşi, la 15 ani, a trăit ceva care l-a marcat definitiv. Născut în Bucovina de Nord, a apucat prima parte a ”raiului sovietic” năpădit peste provincie, între 1940 şi 1941. Românii de acolo, după câteva luni de ”luptă de clasă”, foamete şi persecuţii etnice, ar fi făcut orice să evadeze din lagărul comunist. Ca să nu îi mai ia ”la bucată”, securiştii sovietici s-au gândit să îi termine ”en gros” pe reacţionari. Aproape orice polonez ştie despre masacrul de la Katyn. Românii, însă, nu ştiu aproape nimic despre măcelul de la Fântâna Albă, a cărui istorie ne-a relatat-o ultimul martor ocular aflat în viaţă.

● Rep: Ştiu că iniţial familia dvs se numea Căpăţână...Cum aţi ajuns Holovati?

G.H.: Mai demult, în timpul Imperiului Austro-Ungar, autorităţile centrale îi încurajau pe ucrainienii din Bucovina, aveau nevoie de ei contra Imperiului Ţarist. Din cauza asta, în mai multe sate pur româneşti, autorităţile locale dominate de ei au schimbat numele oamenilor. Ucrainienii erau bogaţi, mulţi erau cu pământuri. Un străbunic al meu s-a trezit cu numele schimbat din Căpăţână în Holovati, care în ucraineană înseamnă cam tot aia.

● Rep: Satul dvs, Trestiana, actualmente Dimcea era pur românesc?

G.H.: În mare majoritate. Din 350 de familii doar vreo 15 erau neromâneşti: 3 familii de evrei, 3 de nemţi, ceva ucrainieni şi ţigani. Până la invazia rusă din 1940 trăisem toţi în pace...

● Rep: Cum s-a desfăşurat invazia?

G.H.: Sovieticii organizaseră totul din vreme, inclusiv sistemul represiv, au fost foarte organizaţi, în sensul relelor care ni s-au petrecut. În sat la noi, ca şi în restul de localităţi, aveau din timp structuri informative care s-au activat.  La noi erau 3 oameni, doi români şi un ucrainean, despre care noi nu bănuiam nimic. E adevărat, că mai dispăreau la Cernăuţi sau Strojineţ, pasămite cu afaceri, dar eu cred că mergeau să primească indicaţii de la alţi spioni. În ziua invaziei, au arborat toţi 3 brasarde roşii şi i-au întâmpinat pe ruşi. A început imediat represiunea.

● Rep: În ce fel?

G.H.: Însoţiţi de soldaţii Armatei Roşii se duceau în casele unde ştiau că sunt cărţi româneşti sau steaguri româneşti şi le confiscau. Făceau percheziţii pe motiv că am avea arme, dar nu avea nimeni. După asta, au început să ia tot ce însemna alimente, de la grâne, făină, până la carne tăiată sau fructe. Căutau în cămară, în pod, în pivniţă, peste tot. Le duceau la gară, de unde plecau spre Rusia. A început foametea. Când românii au recucerit zona, în iunie 1941,  ăştia nu au păţit nimic. S-au ascuns o săptămână-două, după care lumea i-a iertat.

A mai apărut în sat o femeie dură, direct de la Moscova. Era înaltă, solidă, tunsă scurt. A spus că e profesoară de muzică, dar de fapt era politrucă. Ne punea ca la militărie, să stăm drepţi în faţa ei. Ea putea să deporteze o familie dintr-un telefon.  În scurt timp după ocupaţie, biserica a devenit depozit de nutreţ pentru cavaleria sovietică, iar preotul a fugit. Era o atmosferă teribilă.

● Rep: Deportări au fost între 1940 şi 1941?

G.H.: Da, au început să dispară familii din sat, luate cu o dubă neagră. Aşteptau în capitala raionului să se strângă mai multe familii, le încărcau în vagoane de vite şi le trimiteau în Siberia. Un rol în deportări l-a avut şi aşa numita profesoară de muzică. De exemplu, ea pe noi voia să ne înveţe cântece sovietice. Noi, mai mulţi băieţi,  care nu ştiam nici rusă nici alfabetul chirilic, am cântat ce ştiam, Tricolorul,  Eroi au fost, Pe-al nostru steag. A ieşit tămbălău, un profesor de matematică l-a avertizat pe tata că noi, cei care am cântat, avem două puncte negre cu tuş în catalog. La 3 puncte, a zis profesorul, familia adolescentului era deportată, pe motiv că dă o educaţie reacţionară. Pe noi, cei care terminasem clasa a şaptea pe vremea românilor, ne-au mai pus să repetăm o dată anul ca să ne poată îndoctrina.

● Rep: De la ce a început masacrul de la Fântâna Albă?

G.H.: Oamenii deveniseră disperaţi din cauza terorii şi a foametei, a deportărilor. Grupuri de câte 30-40 de tineri încercau să treacă în România încă din toamna lui 1940. Frontiera era arată, zonă pe care se vedea tot. Tinerii căutau zile cu păclă, cu ceaţă, dar era foarte riscant. Mureau mai mult de jumătate din ei. Ruşii parşivi, inventau tot felul de chestii. Construiseră un fals post de vamă, cam la un kilometru de cel real, să lase senzaţi celor care fugeau că au trecut în România. Araseră, puseseră sârmă ghimpată, făcuseră tot tacâmul. Îi aşteptau cu mitralierele la cel real. Probabil cei de la NKVD se săturaseră să vâneze grupurile pe rând, au zis să-i ia pe toţi. Cum datorită înţelegerilor dintre Hitler şi Stalin nemţii puteau să plece legal în Germania, cu mobilele lor, chiar, au lansat zvonul că se va face la fel şi cu românii.

De la noi din sat plecaseră două familii nemţeşti. Ca să întărească senzaţia asta, că vom pleca, în capitalele de raion au apărut ”Comisii de repatriere”, prin ianuarie 1941. Am fost reticenţi la început, dar când am văzut că unele familii au fost să depună actele şi nu am păţit nimic, am prins curaj. A fost şi tata la Cernăuţi, a plătit o taxă de 5-6 ruble, a completat nişte formulare tip, pentru mine şi pentru el. Mi-a zis că era coadă la înscriere. După aproape trei luni, fiindcă nu se întâmpla nimic, am mers mai mulţi din sat de la mine, ca şi din satele din jur, în capitala de raion la Adâncata (acum Hliboca). Eu am plecat doar cu tata, mama şi surorile mele au rămas acasă. S-a dus zvonul în toate localităţile, ne-am strâns într-o zi cam 3000 de oameni. Miliţia, NKVD-ul şi grănicerii de acolo ne tot spuneau pe ruseşte ”o sa vă dăm drumul”. Comandantul grănicerilor stătea cu telefonul la ureche şi cerea aprobare de la Moscova să ne lase, cică. Am stat 3 zile pe o toloacă, acolo.

● Rep: Deci sovieticii încercau să vă liniştească...

G.H.: Da, nici o clipă nu au zis că e interzis să mergem la frontieră şi că ne vor lichida. După 3 zile de stat, pe 1 aprilie, lumea a început să se agite. S-a auzit că şi o coloană din alte raioane, tot vreo 3000 de oameni, s-a pus în mişcare spre frontieră. Cineva a scos un steag tricolor, am făcut un drapel mare alb, am luat prapuri religioşi şi am pornit spre graniţă. La Suceaveni am dat peste cealaltă coloană, deci eram cam 6000 de oameni femei , copii, bărbaţi. Uniţi, ne întindeam pe mai mulţi kilometri. Voiam să mergem spre malul Siretului, am trecut disciplinaţi pe un pod de lemn. Am ajuns la pădurea Varniţa, de lângă comuna. Fântâna Albă.  Am dat peste o porţiune de vreo doi kilometri de pădure defrişată. Înainte de asta, a trecut pe lângă noi un escadron de cavalerie sovietică, în uniforme gri-verzui, noi. Nu au spus nimic, erau înarmaţi până-n dinţi, cu automate şi săbii la brâu, aveau benzi de cartuşe peste piept. A fost doar un mic incident, unul dintre ei a dat cu sabia în umărul celui care purta tricolorul în fruntea coloanei. Am crezut că a fost un incident minor, că ruşii voiau doar să-şi facă loc, am continuat drumul, o fată l-a pansat cu o basma albă pe stegar.

● Rep: Vă aşteptau la locul defrişat?

G.H.: Da, dar nu vedeam nimic. Mai întâi a apărut un ofiţer pe cal, cu un steguleţ roşu. A somat de două ori. A treia oară a fluturat steagul şi a fugit cu calul. Atunci s-a declanşat iadul. Ne aşteptau cu zeci de mitraliere şi sute de automate în gropi individuale, de aia nu i-am văzut erau bine camuflaţi. Clănţăneau groaznic mitralierele, cădeau oamenii ca muştele. Ţâşnea sânge de peste tot. Lumea se călca în picioare. Ca o ironie, se vedea la un kilometru steagul românesc, pe pichetul nostru de grăniceri. Eu am avut hainele ciuruite, dar, mânat de tata de la spate am reuşit să ieşim din bătaia mitralierelor, cât mai departe. Am fugit să ieşim din pădure.

● Rep: Autorităţile sovietice au vorbit despre doar 20 de morţi, surse ucrainiene indică 44...

G.H.: Eu estimez că au fost în jur de 2000 de morţi şi răniţi, eram coloană compactă şi ştiu din armată ce efect au mitralierele. Am văzut cu ochii mei ce s-a întâmplat. Ei au făcut după aia gropi comune în pădure, pe un deal şi într-un cimitir al săracilor din Hliboca. Pe unii răniţi i-au îngropat de vii.  Şi după ce ne-am dispersat ne-au vânat prin pădure. La Hliboca a fost un văr de-al maică-mii, Jijian Petru, îngropat de viu. Era rănit grav şi a fost aruncat în groapa comună. Groparii erau luaţi cu forţa din sate şi i-a spus în şoaptă, unuia dintre ei pe care-l cunoştea, să comunice familiei locul unde va fi îngropat. După ce au venit românii familia l-a scos de acolo şi l-a îngropat creştineşte. El a vrut să treacă cu băieţii lui mai mari, Leon şi Gheorghe, ei au scăpat în primă fază, dar acasă i-a aşteptat NKVD-ul şi i-a dus în Siberia de unde nu s-a mai auzit nimic despre ei.

● Rep: Cum aţi scăpat de deportare?

G.H.: Mai întâi am reuşit să ieşim din pădure, eu şi cu tata. Am dat peste un pârâu mare, unde căzuseră mulţi oameni, se topea zăpada. Cu frica disperării am reuşit să sărim peste el. Am ajuns la Siret, mai mulţi oameni, se auzeau de peste tot împuşcături. Ne-a trecut un barcagiu speriat, pe toţi, pe rând, câte 6-7, altfel se scufunda barca. I-am promis că o să zicem că l-am ameninţat să ne treacă. Am mers târându-ne pe coate o perioadă, să nu ne vadă sovieticii. Am trecut şi linia ferată, cu grijă să nu atingem sârmele acelor, care făceau un zgomot special . În zorii zilei de 2 aprilie am ajuns acasă. Mama, speriată, ne-a spus că deja ne căutaseră NKVD-iştii de două ori. Ea, care era deşteaptă, le-a spus că eram plecaţi într-un sat vecin, la o soră de-a ei, să facem o şură, că nu ne-am dus la frontieră. Tata, Pricopi, a zis să plecăm repede în satul vecin. Ăia au mai apărut încă o dată în zori la mama, la 10 minute după ce plecasem. Am ajuns în satul vecin înainte cu două ore să ne caute şi acolo. Ne-am arătat şi sora mamei a confirmat că muncim la şură de două zile.

● Rep: V-au lăsat în pace?

G.H.: De unde...Au început anchete, au aflat tot şi laptele supt de la mamă. Am avut mare noroc că peste o lună şi ceva a început războiul. Când s-au întors românii am găsit la primărie o listă din care rezulta că ne vor deporta în Siberia, cu alte familii, în iulie 1941.

● Rep: Cum aţi scăpat când s-au întors ruşii?

G.H.: Când se apropia iar frontul rusesc în 1944, ştiam lecţia. Tata, care era mobilizat în armata română, a rămas cu ea. Eu am fost evacuat cu şcoala profesională de comerţ din Chişinău, unde eram elev din ultimul an, în Banat. Mama şi surorile au plecat în Oltenia. Refugiul a fost bine organizat, chiar dacă eu am luat ultimul tren din Cernăuţi şi am făcut trei zile pe drum, deja sabotau liniile partizanii sovietici. Ne-am reunit mai târziu. Eu am rămas la Timişoara, unde am luat de nevastă o şvăboaică. Merg şi acum, la vârsta mea, în fiecare an la Trestiana. Constat că oamenii vorbesc din ce în ce mai puţin româneşte şi-mi pare rău.