Dacă mai era nevoie de o dovadă în plus asupra incapacităţii administraţiei româneşti, o avem în aceste zile la Chişinău. Eliberarea mult aşteptatelor permise de mic trafic de frontieră se face pe bază de cozi, nervi şi funcţionari obtuzi. Ca la orice ghişeu românesc!

Cu ajutorul acestor permise, locuitorii moldoveni de pe o fâşie de 50 de kilometri de-a lungul frontierei vor putea merge fără vize în România, dar nu mai mult de 50 de kilometri de la graniţă. Această facilitate va duce nu doar la înviorarea micului comerţ - vinul, zarzavaturile şi legumele moldoveneşti vor invada pieţele din Iaşi sau Galaţi, de exemplu -, dar legăturile dintre oameni se vor dezvolta. Miza politică depăşeşte micile aspecte comerciale. Cu cât mai mulţi moldoveni vor avea legături cu România, cu atât mai mult vor presa asupra conducătorilor lor, indiferent de culoare, pentru a îndrepta ţara spre Uniunea Europeană, iar nu spre blocul Rusia-Belarus-Kazahstan-Ucraina, în curs de formare.

Şi iată cum o iniţiativă care ar fi apropiat de România un mare număr de cetăţeni moldoveni se împiedică în birocraţie. Solicitanţii s-au lovit de lipsa de informaţii, de formulare complicate şi proceduri greoaie.

Speranţa a fost repede înlocuită de enervare şi dezamăgire. Să tot iubeşti România! Iar situaţia de la consulatul român afectează şi imaginea noului guvern de la Chişinău, care a mizat atât de mult pe sprijinul Bucureştiului. Simţind pericolul, premierul Vlad Filat a coborât în mijlocul cetăţenilor nemulţumiţi de la coadă şi a smuls de la omologul său Emil Boc promisiunea că formularele vor fi simplificate.

Dar de ce aşa, când lucrurile puteau fi simple, de la bun început? Cei care au permis ca eliberarea permiselor să înceapă fără o bună pregătire şi fără o informare completă a solicitanţilor sunt de-a dreptul inconştienţi! Fiindcă lucrul cel mai rău pe care România poate să îl facă în relaţia cu Republica Moldova este să dezamăgească şi să alimenteze astfel nu neapărat antiromânismul de tip Voronin, ci mai degrabă un românoscepticism raţional, pragmatic şi mult mai greu de contracarat.

Mai bine promitem mai puţin decât să ne luăm angajamente pe care să nu le putem respecta - cum ar fi acordarea unui milion de cetăţenii româneşti, de exemplu. Sau, poate, chiar ţinem să deschidem răni vechi, amintindu-le basarabenilor de administraţia românească dintre cele două războaie, care numai fair nu s-a comportat?

Dacă lucrurile vor merge aşa şi cu mult trâmbiţatul ajutor de 100 de milioane de euro, dacă şi acolo îşi vor face loc birocraţia şi arbitrariul, clientelismul şi corupţia, atunci mai bine preşedintele Băsescu tăcea şi nu mai promitea nimic!