„Patriotismul nu este o izbucnire de emoţie scurtă şi nebunească, ci o dăruire liniştită şi statornică de o viaţă”

(Vicepreşedintele american A. E. Stevenson)

Prima vizită externă realiză de preşedintele României în RM este consecinţa firească nu doar a promisiunilor electorale ale candidatului Traian Băsescu, ci şi a relaţiilor speciale care există acum între cele două state. Prima vizită a oricărui preşedinte al României la Chişinău trebuie să devină cutumă politică. Cortegiul guvernamental, declaraţiile făcute, atmosfera de la Chişinău - toate sugerează că vizita lui Băsescu e un eveniment cu potenţial excepţional, ce ar putea deveni istoric. Deocamdată, rămâne sub semnul lui „ar putea să fie”.

Două tipuri de naţionalism

În orice comunitate cu un profil bine conturat asumarea identitară se face pe două paliere, pe care anglo-saxonii le numesc „naţionalismul steagurilor fluturate” şi „naţionalismul steagurilor nefluturate”. Primul înseamnă exprimarea mai degrabă oficială sau oficializată a identităţii naţionale, adică la ceremonii, parade, date semnificative şi vibrante în memoria comunitară a etosului. Este momentul când discursurile oficiale duduie, fanfarele cântă, steagurile ies pe străzi şi sunt fluturate ostentativ şi temeinic. Dar paradele se termină, ceremoniile se încheie, fanfarele muţesc. Ce rămâne după? Rămâne „naţionalismul steagurilor nefluturate”, acel „naţionalism de fiecare zi” - neostentativ, cotidian şi „banal”, precum îl numeşte un sociolog britanic.

Acesta are, în principiu, două „funcţii”. În primul rând, este partea nevizibilă sau neostentativ vizibilă a unei asumări consistente, ce ar trebui să fie tocmai motorul şi temelia celui dintâi. Este acel tip de naţionalism - fără conotaţii negative - infiltrat tacit în manuale, presă, discursuri publice şi care există, neconştientizat, în mentalul comunitar. E ceva care te instituie identitar fără ca să faci caz de el. Manifestarea lui publică e o latenţă, dar care se exprimă în situaţii speciale. Eşti ceea ce eşti, dar afli asta sau ţi se reaminteşte asta, dacă e cazul, în contexte paradoxale, fericite sau dramatice, violente sau festive, emoţionante însă, de fiecare dată, şi definitorii pentru tine.

„Activismul prin resemnare”

În al doilea rând, şi acest aspect ne interesează mai mult aici, „naţionalismul banal” este motorul care alimentează perpetuu nu doar asumarea identitară/naţională, ci şi angajarea identitară. Altminteri spus, te angajezi în numele unui ideal de acest tip nu doar când fanfarele cântă, steagurile sunt fluturate sau luminile reflectoarelor sunt aţintite asupra ta. E naţionalismul... dintre sărbători. Ceea ce te menţine „în priză” e tocmai convingerea intimă, dar profundă, că serveşti un ideal pentru care sacrificiile merită făcute chiar şi când nu sunt (re)cunoscute de către alţii, indiferent de domeniu. Adică, eşti dispus să îţi trăieşti angajamentul, cel mai adesea, sub semnul unui anonimat aproape fatal. Este ceea ce Mircea Vulcănescu numea, în textele sale interbelice, „activismul prin resemnare”. În paranteză fie spus, aceast tip de angajare - „opusă activismului prin disperare” - este cea care ar fi mobilizat atunci străluciţi membri ai generaţiei interbelice să îşi asume funcţii administrative anonime atunci când imperativele vremii o cereau.

Naşterea demagogiei

Relaţia dintre cele două tipuri de asumare identitară/naţională trebuie să fie coerentă, deşi nu neapărat cauzală. Ceea ce trebuie să funcţioneze aici ar fi o dependenţă mutuală, în sensul în care „naţionalismul banal” alimentează şi legitimează „naţionalismul steagurilor fluturate”, iar acesta îl exprimă şi exemplifică public pe cel dintâi. Osmoza bună dă o societate puternică şi coerentă. În cazul unor fracturi dintre cele două tipuri, societatea nu poate funcţiona fericit, căci gripajele sunt regula - nu excepţia - evoluţiei ei. Când cele două paliere ale exerciţiului identitar nu sunt coerente şi nu se alimentează reciproc şi firesc, rezultă două lucruri: pe de-o parte, este semnul unei incoerenţe identitare mai adânci şi care nu poate fi ostoită prin operaţii estetice superficiale (sărbători impuse de sus în jos). Pe de altă parte, este momentul când se nasc lozincile, discursurile grandilocvente şi retorica bombastică. Într-un cuvânt, demagogia.

Entuziasmul bine temperat

E timpul să revenim acum la miza majoră a acestui articol - vizita masivă a autorităţilor din România, în frunte cu preşedintele Băsescu, la Chişinău. Tot ce s-a petrecut acolo stă sub semnul unei potenţialităţi excelente. Dar care, ca să capete cu adevărat semnificaţie istorică, trebuie fructificată, pe ambele maluri ale Prutului. Acesta va fi testul patriotismului real - înainte de toate al elitelor politice, dar nu numai. În ceea ce priveşte Bucureştiul - tocmai pentru ca să nu devină şi acest eveniment un „ar fi putut să fie”, dar nu a fost - angajamentele asumate trebuie să se transforme de aici înainte în obiective strategice, însumate într-un proiect. Începând de la cele 100 milioane credit nerambursabil, trecând prin cele 12 acorduri bilaterale a căror negociere a fost îngheţată încă în 2008, bursele de studii şi recunoaşterea lor, conectarea energetică, cele 130 de mln. de euro, fonduri europene pentru proiecte comune şi până la cele 150.000 de cetăţenii româneşti promise în 2010.

Să fim bine înţeleşi. Nimeni nu pune la îndoială sinceritatea acestor declaraţii. Dar capacităţile logistice, structura guvernamentală precară pe direcţia Est şi, mai ales, angajamentele morale în direcţia Chişinăului ale unor funcţionari de la Bucureşti sunt chestiunii care trebuie să fie aşezate, fie şi preventiv, sub semnul îndoielii. Au existat prea multe ezitări până în acest moment, dincolo de blocajele evidente şi totale ale regimului Voronin, pentru ca spiritul critic să fie suspendat. Miza care s-a ridicat la Chişinău prin vocea consecventă a preşedintelui Băsescu este prea mare pentru ca cineva să îşi permită să o risipească. În plus, căderea în jubilaţie după declaraţiile făcute acolo ar putea duce la concluzia - absolut falsă - că toate problemele pe relaţia cu „cel de-al doilea stat românesc” au fost clarificate, soluţionate sau sunt pe cale să se rezolve. Ceea ce ar fi complet fals! Demobilizarea grăbită şi necugetată a factorilor guvernamentali sau neguvernamentali ar fi un efect pervers extrem de periculos al declaraţiilor optimiste făcute de oficialii ambelor state la Chişinău. Să nu fie!

În ceea ce priveşte Chişinăul, este evident că nu există acolo unanimităţi - lipsa discursului preşedintelui Băsescu în plenul parlamentului moldovean e o dovadă grăitoare în acest sens. În plus, alegerile anticipate bat la uşă. Dar nevoia unui parteneriat cu România, asumat sincer, nu poate fi negată de nimeni şi de nimic. Asumat chiar dacă nu din dragoste, măcar din interes. Căci, dacă este evident că RM nu se poate integra în UE împotriva României (retorică voroniniană), e la fel de clar că nu poate făcând abstracţie de ea sau aşezând-o pe acelaşi plan cu... Ucraina. Sinceritatea angajării şi a cooperării în acest „parteneriat pentru Europa”, deocamdată neformalizat, este o condiţie obligatorie. Atât din partea politicienilor, dar şi a cetăţenilor RM.

Acesta este semnul sub care vor sta de aici înainte relaţiile bilaterale după vizita preşedintelui României şi a cortegiului său impresionant la Chişinău. Vizita s-a încheiat. Steagurile nu se mai flutură, reflectoarele s-au stins, oamenii au plecat din piaţă. Greul de aici începe...

Dan Dungaciu
d.dungaciu@gmail.com