Un partener agitat şi aducător de furtuni ca Traian Băsescu nu înteţeşte pâlpâirile democratice de la Chişinău.

Înainte de recenta deplasare spre Chişinău, preşedintele Traian Băsescu a calificat vizita sa oficială ca pe un „proiect de suflet". La fel ca în alte situaţii, dl Băsescu a pornit cu dezinvoltură într-o vizită pregătită în pripă, pândită ca atare de gafe şi plasări istorice improprii, fără marcarea unor ţinte şi mizând aproape exclusiv pe spontaneitatea sa notorie. Nu voi insista pe încurcarea repetată a Cahulului cu Kabulul, pentru că dl Băsescu s-a situat oricum prin această eroare de fixare nu doar geografică departe de maxima sa istorică înregistrată în noiembrie 2008 când, la întoarcerea dintr-o vizită oficială în Siria, a confundat Israelul cu Palestina. Tranşând rapid aşteptatele promisiuni de susţinere a noii puteri de la Chişinău în apropierea de structurile UE, dl Băsescu s-a năpustit mai întâi asupra uneia din cele două teme ipotetic foarte fierbinţi ale vizitei, e vorba de perpetuarea efectelor Tratatului Ribbentrop-Molotov semnat la Moscova în august 1939.

Punctul de vedere al preşedintelui României a fost animat de stări emoţionale contradictorii care l-au condus la viziuni desăvârşit confuze: „Eu nu o să semnez ce a (sic!) semnat Hitler şi Stalin, niciodată! Niciodată nu voi confirma aşezarea frontierei pe Prut - a rămas după cel de-al Doilea Război Mondial, am recunoscut-o (...), dar în niciun caz nu se poate discuta cu mine un acord în care să confirm că frontiera este de aici şi până aici". Nu voi mai reaminti clauzele Tratatului Ribbentrop-Molotov şi nici consecinţele ultimatumului din iunie 1940 care a constrâns România să cedeze o parte din teritoriul său: inclusiv Basarabia de care avea s-o despartă până în zilele noastre frontiera Prutului. Într-un elan atât pro, cât şi contra-unionist, dl Băsescu a condamnat existenţa a ceea ce mai apoi avea să recunoască, în numele statului român, drept frontierele „moştenite de la fosta Uniune Sovietică". În chestiunea Tiraspolului, dl Băsescu a regretat că România a făcut eroarea de a se retrage din clubul de negociatori ai rezolvării conflictului din Transnistria, cu adăugirea că „Uniunea Europeană are precedentul Cipru şi cu certitudine nu va mai importa conflicte îngheţate în interior. De aceea şi insistenţele mele în declaraţiile publice, şi nu numai, ca UE să se implice mai mult în rezolvarea problemelor transnistrene".

Dl Băsescu invocă un pretins conflict îngheţat în Cipru, ceea ce este o identificare, dacă nu cumva deplasată, oricum riscant comparabilă cu enclave deja total sau în curs de dezgheţare precum Abhazia, Osetia de Sud sau Nagorno-Karabah. Un partener agitat şi aducător de furtuni ca Traian Băsescu nu înteţeşte pâlpâirile democratice de la Chişinău. Consecvenţa dlui Băsescu de a stârni furia Rusiei este contraproductivă şi uşor infantilă. Cu câteva zile înainte de poposirea delegaţiei conduse de preşedintele Băsescu, la Chişinău s-a aflat Grigori Karasin, nr.2 în diplomaţia rusă, care, între altele, a accentuat rolul „stabilizator" al trupelor ruse dislocate la Tiraspol. Tiraspolul, la rândul său, a solicitat Moscovei o suplimentare a acestui efectiv cu cel puţin 3.000 de militari, precum şi reactivarea în zonă a escadrilei ruse de elicoptere. Fără o motivaţie clară, preşedintele Băsescu dă cu tifla Rusiei pe fundalul unor critici adresate de UE Administraţiei Obama datorită unei poziţii socotite prea conciliante a acesteia faţă de Moscova.

Washingtonul nu doreşte mişcări bruşte în relaţia dintre Chişinău şi Tiraspol. Vicepreşedintele american Joseph Biden i-a explicat net premierului moldovean, Vlad Filat, aflat de curând într-o vizită la Washington, că formatul 5+2 de negociere a conflictului transnistrean rămâne valid. Astfel că dl Băsescu a reuşit doar să facă valuri: a enervat Rusia, a acuzat UE şi a contrazis tacit politica Washingtonului faţă de ansamblul problemelor din Republica Moldova.