„Dumnezeule, ceva este pe cale să se întâmple”, spunea un utilizator al canalului Twitter cu câteva momente înainte ca revoluţia să izbucnească. Explozia socială din Egipt, consideră cunoscutul columnist şi politolog arab Hisham Kassem, a fost provocată de tineret, internet şi satelit, nu de opoziţie. 

De la Republica Moldova la Egipt

Reţelele de socializare au scos, în prima zi a manifestaţiilor din Cairo, 10 000 de egipteni. A doua zi, numărul celor care protestau împotriva regimului preşedintelui Mubarak a crescut în proporţie geometrică. Majoritatea dintre ei erau elevi şi studenţi.

Acelaşi lucru se poate spune şi despre victorioasa deja „revoluţie a iasomiei” din Tunisia. Poporul s-a răsculat aici după ce un tânăr, în semn de protest împotriva dictaturii personale a preşedintelui Ben Ali, şi-a dat foc în oraşul Sidi Bouzid. Revolta populară a izbucnit, s-a derulat şi, în cele din urmă s-a soldat cu succes fără să aibă un lider şi fără sprijinul opoziţiei care este extrem de slabă în această ţară. Protestatarii, preponderent tineri, s-au mobilizat exemplar prin reţelele de socializare. În consecinţă, insurecţia din Tunisia a fost catalogată ca fiind o revoluție Facebook, ba chiar o revoluție Wikileaks.

Acum doi ani, la un alt colţ al lumii islamice, în Iran, contestatarii regimului Ahmadinejad s-au folosit şi ei de Facebook, Twitter și YouTube pentru a-şi da întâlnire în pieţele din Teheran, pentru a se organiza şi a transmite mesaje în afara ţării. A intrat deja în istorie înregistrarea realizată cu telefonul mobil și urcată imediat pe Youtube în care o tânără își dă obştescul sfârşit după ce a fost împușcată de forţele de ordine. 

Înainte de Iran însă, a fost Republica Moldova. Protestele din primăvara lui 2009 au fost denumite generic „prima revoluție Twitter”. Asta pentru că manifestanţii au folosit platforma de microblogging pentru a comunica. Nu degeaba puterea comunistă a încercat să oprească internetul. Un timp, la 7 aprilie site-urile agenţiilor de ştiri şi televiziunilor on-line au fost inaccesibile. 

O reacţie similară au avut şi autorităţile din cele două state arabe cuprinse de manifestaţii antiguvernamentale. În Tunisia, bunăoară, serviciile secrete au încercat să fure parolele protestatarilor pentru a produce diversiune în mijlocul mulţimilor. În Egipt accesul la Twitter fusese blocat încă de la primele demonstraţii. Degeaba însă. Era prea târziu. Răzmeriţa luase foc. 

Ore în loc de secole

Ar fi avut loc toate aceste mişcări populare fără reţelele de socializare? Unii afirmă că da. Eu unul nu sunt sigur. 

Facebook, Twitter și YouTube, bineînţeles, nu sunt organizatorii revoluţiilor. Computerul, internetul şi telefonia mobilă sunt doar simple unelte de comunicare. Totuşi, ele oferă oportunităţi nemaipomenite de informare, organizare şi reacţie rapidă. 

Noile tehnologii electronice au o capacitate atât de fulminată de transmitere imediată a mesajelor pe toate meridianele globului, încât ideile, care adineaori aveau nevoie de ani, decenii şi chiar secole pentru a schimba lumea, acum pot să facă asta în zile şi chiar ore numărate. Tocmai de aceea evenimentele din Tunisia au provocat o reacţie în lanţ în Egipt, Iordania, Siria, ţări care până mai ieri serveau drept modele de stabilitate politică. 

Ar fi avut loc revoluţiile populare şi reformele religioase din Evul Mediu fără inventarea tiparului? Să fim serioşi. Cartea a deschis accesul la informaţii. Ulterior, ziarele, radioul şi televiziunile l-au facilitat şi l-au extins. Internetul l-a democratizat şi l-a revoluţionat. 

Lumea se răzvrăteşte nu atât de foame, cât dintr-o senzaţie a nedreptăţii pe care o provoacă lipsurile pe care le îndură. Informaţia, indiferent ce formă îmbracă, trezeşte şi sensibilizează conştiinţa de sine. Cultivă simţul dreptăţii individuale şi al celei sociale. De aceea, revoluţiile au loc, de regulă, nu în ţările cele mai sărace, ci în cele în care cetăţenii încep să se dumerească şi să cugete asupra condiţiei lor umane. Tunisia, de exemplu, este una dintre cele mai prospere state din Africa. În Egipt nu curg râuri de lapte între maluri de miere. Totuşi PIB-ul pe cap de locuitor este de două ori mai mare decât în Republica Moldova. 

Este limpede, deci, că nu situaţia materială insuportabilă din cele două state arabe a împins lumea în stradă, chit că nivelul de viaţă lasă de dorit şi motive de nemulţumire sunt cu duiumul. Altceva e la mijloc. Era informaţională a trezit aici o mare foame de libertate, iar absenţa sau îngrădirea ei este percepută ca o nedreptate. 

Nu întâmplător, evenimentele din Tunisia şi Egipt au pus deja pe gânduri conducerea de partid a Chinei comuniste. Liderul de la Beijing, Hu Jintao, cu o sinceritate dezarmantă, a admis că ţara sa are multe de făcut în ceea ce priveşte drepturile omului. Se îngrijorează astfel până şi dictatorii din ţările cu o veche tradiţie a supunerii în dauna libertăţii. Şi acest fapt mi se pare simptomatic. 

Forme ascunse ale nelibertăţii

Nu cred că, în condiţiile noilor tehnologii ale informaţiei, vor mai rezista mult timp regimurile autoritare clasice. Vor cădea şi cele bazate pe o dictatură personală (Egipt, Siria, Rusia, Belarus, Uzbekistan), dar şi cele centrate pe un rigid suport ideologic (China, Cuba, Coreea de Nord, Birmania). Asta însă nu înseamnă că vine veacul cel de aur.

Foamea de libertate va schimba lumea. Numai că vechile tiranii cinice riscă să fie înlocuite pe alocuri cu „democraţii” doctrinare sau teocratice, precum cea din Iran, de exemplu, unde există şi partide de opoziţie, şi competiţie politică. Atare sisteme cvasipluraliste vor fi puternic limitate însă de rigorile unei anumite filozofii oficiale. 

Aşa fiind, noile tehnologii de comunicare ar putea să se transforme într-un teren de luptă între viziuni diferite asupra libertăţii. Potolirea foamei, precum se ştie, adesea degenerează într-o alimentaţie nesănătoasă. Nu-i exclus ca în viitorul apropiat un simulacru de libertate să se constituie într-un rău mai mare decât o dictatură nemascată din timpurile noastre.