Opinia publică fierbe. Majoritatea a votat partidele AIE şi acum este impacientată de tergiversarea negocierilor în vederea formării unei coaliţii de centru-dreapta. Se caută vinovaţii cu lumânarea ziua în amiaza mare. Aceştia de cele mai multe ori sunt găsiţi şi aspru apostrofaţi în funcţie de gusturile fiecăruia.

Mai puţin se discută ofertele reale şi diferenţele de opinie dintre partide. Este adevărat că negocierile nu sunt suficient de transparente ca să ne dăm bine seama unde anume trenează lucrurile. Însă tot atât de adevărat este faptul că din declaraţiile făcute în ultimele zile de Vlad Filat, Marian Lupu, Mihai Ghimpu, dar şi de alţi fruntaşi de seamă ai partidelor, ne putem face o idee mai mult sau mai puţin clară despre discrepanţele ce există între cele trei formaţiuni politice.

Iată două dintre principalele puncte divergente. Să le luăm pe rând.

1. Partajarea funcţiilor în guvern. Marian Lupu, sprijinit, se pare , de Mihai Ghimpu, se pronunţă pentru reprezentarea egală a partidelor în executiv. Colegul Constantin Tănase are perfectă dreptate când scrie că această condiţie este exagerată şi inacceptabilă. Sper, totuşi, că liderul PDM a făcut o atare propunere nu din rea credinţă, nu pentru a bloca discuţiile, ci pentru a ridica ştacheta cerinţelor avansate de formaţiunea sa. Este la mintea oricui că partidul cu cele mai multe mandate nu trebuie să pretindă şi o reprezentare proporţională în guvern în funcţie de voturile întrunite sau de mandatele câştigate în alegeri. Şi PLDM, din câte am înţeles noi din afirmaţiile făcute luni de Alexandru Tănase la Jurnal TV, nu insistă asupra acestui fapt. Liberal-democraţii vor ceda, dar şi partenerii trebuie să fie rezonabili şi să nu ceară luna de pe cer. Exemplul german, la care se referă Mihai Ghimpu, nu este relevant. În RFG partidul mare , de bună seamă, oferă partenerilor mici nu 5 la sută din portofolii, cât au au obţinut aceştia din urmă în alegeri, ci adesea de trei mai ori mai multe decât li s-ar fi cuvenit în cazul unei reprezentări proporţionale. În niciun caz însă nu se ajunge la o partajare egală pe care o invocă Marian Lupu. În plus, în Germania partidul câştigător îşi adjudecă nu una, ci două dintre cele mai importante funcţii în stat şi anume cea de cancelar şi de preşedinte al republici, ceea ce nu-i cazul nostru. Aşadar, PLDM să facă cedări generoase, dar nici partenerii nu trebuie să întreacă măsură şi să impună liberal-democraţilor nişte condiţii umilitoare.

2. Procesul decizional în executiv. PDM insistă pe adoptarea tuturor hotărârilor de guvern prin consens. Cu alte cuvinte, se impune dreptul de veto în Cabinetul de Miniştri după calapodul Parlamentului. Nu-i vorbă, astfel de practici există în Europa. În Marea Britanie, de exemplu. Numai că acolo, cu unele excepţii, guvernele sunt monocolore şi de aceea consensul nu generează probleme. În condiţiile unei coaliţii largi însă, precum cea de la noi, nu-i exclus să apară disfuncţionalităţi periculoase. Până la urmă, PLDM, pentru a nu pune în primejdie reconstituirea Alianţei, ar putea să se conformeze, totuşi, şi să accepte propunerea PDM. Numai că în acest caz, dreptul de veto urmează să fie extins asupra întregului proces decizional, de la guvern până la şeful statului. Cu alte cuvinte, spaţiul de manevră al preşedintelui trebuie limitat pe principiul consensualităţii. Toate decretele sale, bunăoară, ar urma să fie contrasemnate de prim-ministru, ceea ce cadrează întru totul şi cu practica europeană, şi cu prevederile noastre constituţionale.