Activitatea Arhitectului-Şef al oraşului Bucureşti, Alexandru Budişteanu, în perioada 1977-1983
adăugat 08 decembrie 2011, 22:27, la Eveniment • Articol publicat de Ana Cristiuc
Basarabeni.ro continuă discuţia inedită cu Dr. Arhitect Alexandru Budişteanu. În cea de-a III-a parte a dialogului aveţi posibilitatea să descoperiţi alte întâmplări ce şi-au pus amprenta asupra vieţii sale. Cum a ajuns dânsul în funcţia de Arhitect-Şef al oraşului Bucureşti datorită tovarăşului Ceauşescu şi într-o anumită măsură şi tovarăşei Ceauşescu? Cum au evoluat relaţile profesionale cu conducătorul comunist? În ce condiţii Alexandru Budişteanu a făcut posibilă salvarea de la demolare a două biserici? Care alte realizări din perioada 1977-1983 le datorăm Domnului Budişteanu? Cum a vut loc ieşirea acestuia din sistem, precum şi alte detalii mai puţin obişnuite le puteţi afla urmărind media-proiectul „În 20 ani cu Dr. Arhitect Alexandru Budişteanu”!
(Pentru textul integral al interviului accesaţi materialul video.)
Alexandru Rîşneac: În 1977 v-a revenit responsabilitatea de a fi Arhitect – Şef al Bucureştiului. Care au fost cele mai mari realizări ale Dvs. în acea perioadă şi cum aţi reuşit să vă înţelegeţi cu tovarăşul Ceauşescu?
Alexandru Budişteanu: Aici intrăm în domeniul autocriticii, pentru că nouă, arhitecţilor, ne plac împăraţii, faraonii, bogătaşii, toţi ceia, care îţi realizează ideile. În general, pe noi ne interesează motivaţia acsetora mai puţin!
Hitler a lucrat cu Albert Speer, marele arhitect, Ceauşescu a lucrat cu Budişteanu, da? Asta ca să glumim! Gândirea mea a fost aşa, “Domnule, dacă el face ce-i spun eu, regimul ca regimul, dar hai în primul rând să facem lucruri frumoase pentru Bucureşti, pentru oameni etc.” Am fost atât de naiv să-mi închipui că eu o să fiu mai deştept decât el şi dacă o să fie ideile mele bune - el de ce să nu le accepte?
Am ajuns Arhitect –Şef însă nu întâmplător! Atunci când am fost funcţionar internaţional la ONU (între 1967-1972 la New York) la un moment dat a venit cuplul prezidenţial acolo şi eu am avut sarcina să le arăt oraşul. El nu a putut să vină pentru că a avut altă treabă şi a rămas ca eu să-i arăt oraşul numai Tovarăşei.
Să ştiţi că nimeni nu a vorbit-o de bine şi nici eu nu am să o vorbesc, pentru că era o creatură îngrozitoare: rea, mahalagioaică, prost crescută. După ce am primit ordin să-i arăt oraşul, am venit acolo la misiune, ea a coborât pe scara interioară, nici nu s-a uitat la mine, a trecut aşa, scârbită, ne-am dus la maşină, în stânga era şoferul, în dreapta era securistul, în stânga spate ea, ea nu ştia că locul de onoare era în dreapta, dar... mă rog, nu asta contează! Şi am plecat! Ea nici nu s-a uitat la mine, nici un cuvânt... Am plecat să-i arăt oraşul, asta era misiunea mea! Misiunea (României) era pe strada 93. După aceea am ajuns pe a 5-a Avenue, în sensul spre Sud... Am început aşa frumos să-i spun: “Aici este Central Park..., New York-ul e aşa şi aşa, mai departe...”. Asculta şi nici nu se uita la mine! După aceea am ajuns la Muzeul Metropolitan de Artă „Aici, ştiţi e Muzeul Metropolitan de Artă, unul dintre cele mai mari muzee, care se poate compara cu Muzeul Louvre, cu muzeele din Londra..., iar ea “Dar cu Lenigradul?”. “În sfârşit m-a prins cu ceva!” Pe ea o deranja faptul că eu păream prea deştept. Eu aveam sarcina să-i arăt oraşul, iar ea credea că “ăsta face pe deşteptul”! Să fi tăcut, iar ar fi fost rău! Am continuat.
La un moment dat am ajuns la o clădire unde funcţiona Oficiul de Turism Românesc şi eu îi prezint faptul ca o realizare. Ea spune “Cum? Avem aici un oficiu de turism? Aşa se face turismul?”. S-a uitat urât la mine şi mi-am zis “Dumnezeule, ce am făcut? Gata, îi lichidează pe ăştia de aici? Ce nu era bine? Eu aşteptam să-mi zică “Bravo, ura!”. Eu am vrut să laud o realizare şi a ieşit prost! (Din fericire nu a acţionat.)
Între timp a revenit Tovarăşul la misiune şi ni s-a comunicat că trebuie să ne întoarcem. La sosire Tovarăşa a ieşit din maşină şi nu mi-a zis nimic! Nici la revedere, nici mulţumesc!
A urmat perioada începând din ’72, când am revenit în ţară, până în ‘77. A avut loc marele cutremur şi atunci s-a produs o schimbare foarte interesantă cu Tovarăsul! Ceauşescu până atunci nu voise să demoleze mai nimic. Mai laes că la New York, văzuse cât de mult economisesc americanii terenul la construcţiile de pe străzi şi a zis “uite cum trebuie să construim”.
Dar după aceea brusc a venit cutremurul şi Ceauşescu şi-a zis “Uite că se poate şi demola şi degaja! “Adică Dumnezeu poate şi eu nu?!”, gândea Ceauşescu. Şi brusc i-a venit ideea: „Hai să refacem oraşul, să-l facem, să-l dregem”...
După cutremur a fost o mare şedinţă, pe 21 martie 1977. Am fost acolo o serie de persoane cu munci de răspundere, arhitecţi etc. Ceauşescu a venit cu nişte planuri de restructurarea a oraşului... Într-adevăr orice oraş trebuie să se dezvolte. Am luat şi eu cuvântul, susţinând în principiu ideea. În timp ce vorbeam, văd că Tovarăşa Ceauşescu se uita la mine, îi şoptea ceva la ureche lui Ceauşescu, arătându-i spre mine. Îşi adusese aminte de mine şi am înţeles că mă iertase.
După câteva zile am fost chemat la preşedintele Comitetului pentru Problemele Consiliilor Populare, Iosif Uglar, unde lucram eu atunci, în cadrul unui Institut de Proiectare. Preşedintele îmi spune: “Tovarăşe, eşti chemat la tovarăşul Ceauşescu! Te cheamă, vrea să stea de vorbă cu Dumneata. Fii atent ce spui despre noi!”.
Şi m-am dus acolo, îmi aduc aminte foarte bine că era după cutremur. Comitetul Central se mutase din clădirea lui în clădirea fostului Palat Regal, acum Muzeul de Artă al României.
Am avut o discuţie prietenească de vreo 45 de minute cu Ceauşescu, în care el mi-a povestit printre altele cum era Bucureştiul interbelic. Era un provincial care iubea Bucureştiul. Adevărul este că el era un ţăran viclean, care făcea bine cu de-a sila, conform concepţiilor sale.. El voia bunăstarea României într-un anumit fel: adică să se dezvolte industria, să se contruiasca, “să strângem şurubul”, să facem, să dregem... ceea ce e drept s-a făcut la timpul respectiv foarte mult. Dar nici nu aveai voie să vorbeşti, să călătoreşti... Ideea sa era ”Nu-i nimic, o să-mi mulţumească mie cineva într-o bună zi!”. Nu i-am spus gândurile mele. Mi-am zis: “Domnule, dacă el face ceea ce-i zic eu, care-i problema?”. În final mi-a zis “Dacă v-aş phopune să fiţi Ahhitect – Şef al Bucuheştiului, aţi accepta?”. Eu am spus – “Da!”. După aia am fost numit Arhitect-Şef al oraşului. Eram destul de naiv, sperând că o să meargă treaba.
La început spunea: “Ce păhehe are Ahhitectul- Şef?”. Asta era la început. Se făceau prezentări de investiţii, inclusiv pentru Bucureşti. Se venea cu propuneri pe machete. El asculta, iar la sfârşit făcea nujmai cum voia el. Am înţeles repede că era inutil să-i zici altceva. Oricum el făcea numai cum îi dădea lui prin cap. Lucrurile s-au agravat. Regula era aşa: În primul rând trebuia să-i mulţumeşti pentru orice hotăra şi toţi spuneau apoi în cor “Vă mulţumim, tovarăşul, vă mulţumim...!”. El nu dădea tot ce i se cerea şi atunci oamenii, ştiind asta, cereau de la început lucruri în plus.
Am asistat la scene de genul: “Vă rog să ne daţi voie în judeţul cutare, avem nevoie de o conductă de apă între aceste două localităţi de 20 Km!”, Ceauşescu: “15 vă ajunge”, iar ei în şoaptă “De fapt, de 15 aveam nevoie!” Sau alta “A venit apa şi a distrus 2 poduri, trebuie să construim 2 poduri”, Ceauşescu- “unul vă ajunge”, iar ei “De fapt, de unul şi aveam nevoie”. Era o târguială ca la piaţă. La asemenea comportament - asemenea metode. Oamenii spuneau “O să facem, o să dregem...!”, iar el zicea printre dinţi “Pe dracu’ o să faceţi!”. Asta era atmosfera. El era un patriot agresiv Interesant că pe el personal banii nu-l interesau! Aavea în fiecare judeţ câte o reşedinţă. Toată ţara era a lui! Aşa-zişii lui bani în străinătate nu au existat!
Din punct de vedere urbanistic, al oraşului, nu am putut să fac ce aş fi vrut. Planurile mele de sistematizare s-au izbit de voinţa lui Ceauşescu. El făcea cum vroia, având următorul sistem: dacă cineva zicea ceva, referitor la nevoia de a păstra ceva, el exclama: “Cine are vreun interes să nu se demoleze aici?” Şi atunci toţi tăceau, se ascundeau, se fereau ca de foc. Unica posibilitate de a-l influenţa era să vii cu o altă perspectivă, o alternativă, un plan, dar numai dacă era şi el de acord şi nu să-i spui că nu e bine ce vrea el. Doamne fereşte!. Deci, realizările se făceau cu aceste dibuieli. Dar, un lucru este cert: s-a demolat mult, dar şi s-a construit mult, s-au deschis o serie întreagă de bulevarde: Calea Moşilor de exemplu..., care era pe atunci o stradă amărâtă! Dar uitaţi-vă la etapa actuală ce greu merg lucrurile! Pe vremea aceea când Ceauţescu hotăra ceva să se demoleze, zburau construcţiile! Realizările s-au făcut cu sacrificii serioase, dar am căpătat nişte bulevarde pe care, de bine de rău, se circulă.
Am avut două realizări şi pot să le numesc aşa: am salvat două biserici din Bucureşti. Asdtfel pe coperta cărţii pe care am publicat-o “Între istorie şi judecata posterităţii” este prezentată Biserica Sfântul Elefterie Vechi.
Pe atunci apăruse fenomenul demolărilor pe care unii activiţti începeau să-l imite. Astfel a fost un Secretar pe probleme organizatorice, tovărăşul Matei Nicolae. El mă cheamă într-o zi şi îmi spune: “Tovarăşul Budişteanu, hai să-l bucurăm pe tovarăşul Ceauşescu!. Ştii ce? Este o vechitură de biserică urâtă acolo, Sfântul Elefterie Vechi, stă în mijlocul drumului. Hai să o dăm jos! Dumneata îmi dai o hârtie, că eşti de acord ca Arhitect – Şef, iar eu aduc nişte muncitori şi în câteva zile nici urmă nu rămâne! Ce zici? Facem asta?” Ce faci într-o asemeanea situaţie? Eu dacă eram un luptător corect şi rezistent, ziceam “Măi, ţie nu-ţi este ruşine? Cum îţi permiţi să vii cu asemenea prostii? Ştii că acesta este un monument de artă brâncoveneasca? Este o bijuterie! Cum îndrăzneşti să vii cu o asemenea propunere?!” Ce face un om într-o situaţie ca asta? Eu eram un luptător rezistent, dar grijuliu, ţineam la pielea mea. În sufletul meu eram patriot, dar nu mă pot lăuda cu nişte acţiuni directe de rezistenţă. Care a fost răspunsul meu, al unui om ca mine? – “Da, aveţi dreptate!... Dar ştiţi, mi se pare că e o problemă.... Dumneavoastră ştiţi că în afară de Tovarăşul Ceauşescu în Bucureşti nu a demolat nimeni nici o biserică? Case s-au mai demolat, dar biserici nimeni nu a demolat! Nu cred că o să-i placă! Chiar dacă el în sinea lui va fi de acord, o să zică, uite s-a băgat ăsta şi în biserici! Nu e prudent!”, la care după o pauză Matei Nicolae a oftat şi a spus: “Mi-e teamă că ai dreptate! O lăsăm în pace!”. Iată o metodă de a salva monumente în acele timpuri...
Un alt caz este acela referitor la modul cum am salvat eu biserica ”Sfântul Gheorge Nou” din piaţa Sfântul Gheorghe. Biserica arăta atunci urât, era reconstruită cam în genul Bisericii Luterane. Acum arată mult mai bine, deoarece a fost refăcută ca arhitectură. În zonă este monumentul lui Constantin Brâncoveanu, iar mormântul acestuia se află în interiorul bisericii. Tot acolo zonă este şi Kilometrul Zero al României, la care ţin foarte mult ca basarabean, deoarece are indicate şi judeţele Basarabiei. Deci i se prezintă lui Ceauşescu macheta zinei şi el zice “Ce-i cu biserica asta?” şi ridică mâna.
În momentul acela se întâmplă un miracol! Spiritul lui Brâncoveanu funcţionează, ajunge la mine şi eu spun: “Aici este mormântul lui Constantin Brâncoveanu!”. Noroc că Ceauşescu ştia cine fusese acesta şi atunci după o pauză spune “Să se protejeze mormântul lui Brâncoveanu”. Aşa s-a trecut în nota de cancelarie şi nimeni nu a mai revenit la această chestiune. Iată cum a fost salvată biserica!
Apropo, la capitolul realizări mai am un lucru de menţionat! Când am prezentat macheta Pieţei Victoriei era şi Tovarăşa (când era şi ea de faţă, noi toţi ne îngrozeam). Ea venea cu ideile ei. De data asta a zis: ”Aţi făcut o piaţă ca un ceaun!” Iată ce termen ştiinţific adecvat! (Tovarăşul era ca de obicei topit în faţa ei!) I-a zis împăciuitor “Dragă,... lasă că...” Ea s-a supărat nu se ştie de ce, s-a întors şi a plecat!
Pe vremea aceea statuia soldatului sovietic se găsea în Piaţa Victoriei, fiind amplasată între şoseaua Kiseleff şi Bulevardul Aviatorilor. Ştiţi ce a scris Păstorel Teodoreanu despre acest soldat sovietic: “Soldate rus, soldate rus, te-ai cocoţat atât de sus, să te admire popoarele sau pentru că-ţi put picioarele?”.
Ceauşescu se uită la machetă şi zice “Aveţi aici o ieşire de metrou propusă, dar de ce nu aveţi o ieşire de metrou şi pe partea cealalta (unde era statuia soldatului sovietic)?” Eu am zis “Nu se poate pentru că acolo este statuia soldatului sovietic!” Ceauşescu s-a luminat la faţă şi a exclamat “Tovahăşe, ocupă-te dumneata de ieşihea de methou, iar eu mă ocup de statuia soldatului sovietic!”. Asta este istorie! Astfel a apărut menţionat în nota de cancelarie: “Se va muta monumentul soldatului sovietic, pentru a se realiza a doua ieşire de la metrou”. Care nu s-a realizat niciodată!.. Aşa se înscrie politica în domeniul urbanismului! Atunci, în clipa aceea am avut o mare satisfacţie şi ca basarabean mi-am zis: “asta e revanşa mea faţă de soldatul sovietic, care m-a alungat de acasă!”. Pe Ceauşescu îl deranja monumentul soldatului sovietic, iar eu îi furnizasem un argument, un argument tehnic şi urbanistic pentru a-l muta!
Acestea sunt unele dintre realizările mele, care, mai în glumă mai în serios, contează! Per total a fost un eşec, dar luate separat, am avut şi unele bucurii şi satisfacţii!
Ana Cristiuc: Şi totuşi, D-le Budişteanu, cum aţi reuşit să vă retrageţi din funcţie de Arhitect –Şef al Capitalei?
Alexandru Budişteanu: Vă daţi seama, anii treceau. Eu am fost numit în ‘77 şi iată că timpul trece. Ajungem în ‘81,’82,’83 şi eu constat cu neplăcere că speranţele mele, iluziile mele, că aş putea să-l influenţez pe Ceauşescu nu se materializează. Eu nu pot să fac altceva decât să găsesc nişte soluţii de moment. Nu puteam face ca soarta oraşului să fie dirijată altfel. Aveam viziunile mele urbanistice dar, ele nu se puteau aplica. Mi-am dat seama că mă compromit, pe măsură ce trece timpul. Demolările se amplifică, iar numele meu este legat de această situaţie, deaoarece oamenii nu aveau de unde să ştie că eu am salvat câte ceva. Per ansamblu mă confundam cu politica lui. Era şi o vorbă pe vremea aceea: “Lovite-ar sistematizarea!”. Aşa se spunea când se făceau demolările. Atunci când venea sistematizarea se demolau case, străzi şi lumea suferea din plin. Deci cum ies eu din povestea asta? Dacă eram un luptător autentic ziceam: “Tovarăşe Ceauşescu, nu mai vreau să lucrez cu Dvs. Nu sunt de acord cu politica Dvs.” Aşa ar fi făcut un luptător adevărat. Ei bine eu mi-am zis că vreau să ies din treaba asta, dar nu de o manieră dură. Mai ales că nu plecai că doreai, trebuia să fii dat afară sau să fii avansat, ceea ce era mai greu. Cum ieşi dintr-o asemenea situaţie? El nu mai întreba nimic pe nimeni, se terminaseră timpurile timpurile când zicea: “Ce chede ahhitectul-Şef?” Devenisem un fel de figurant. Să nu mai spun că, începuse să se construiască Casa Poporului, actualul sediu al Parlamentului, iar eu nu aveam dreptul nici măcar să mă apropii de acest şantier A fost o clădire construită ilegal, fără autorizaţie de construire! N-am avut voie să mă ocup nici de Palatul Cotroceni. Rolul meu se schimbase total şi ajunsesem să mă sătur să fac numai ce mi se spunea. Înţelesesem însfârşit că iluzia mea fusese ireală şi acum voiam neapărat să ies din treaba asta. Dar cum s-o faci? Atunci am apelat şi eu la o metodă clasică şi anume, m-am dus şi m-am internat într-un spital, mi-am făcut un control general - aveam crize de ficat - şi mi s-a spus “Aveţi vezica biliară plină de pietre şi trebuie să vă operaţi. Când vă hotărâţi ne spuneţi”. Eu le-am spus pe loc că m-am hotărât. După 5 zile am fost operat şi, iată ce s-a găsit în vezica mea. Aceste bombonele, care sunt oxalaţi de calciu, 123 la număr.
Deci, am putut să plec din funcţia de Arhiterct-Şef din motive de boală. El se săturase de mine şi eu de el şi, Slavă Domnului, am ieşit din această funcţie. Şi nu mă pot împiedica să vă spun cum a fost numit înlocuitorul meu în această funcţie. După ce, n-am fost mai fost Arhitect-Şef, peste 2-3 luni într-o bună zi a trecut convoiul de maşini oficiale pe strada care se numea Câmpina, iar acolo era o clădire pe care scria aşa: “CAAC”. S-a oprit tot convoiul şi Ceauşescu i-a zis primarului Pană, care îl însoţea. “Pană, uite ce a ajuns să se scrie pe case, fiindcă nu avem Arhitect-Şef!”. Lucrul cel mai amuzant a fost următorul: sau nimeni nu ştia, sau nimeni nu a avut curajul să-i spună, că asta însemna “The Civil Aviation Authority of China” şi era sediul companiei de aviaţie chinezeşti. Deci, asta era în capul lui Ceauşescu: Arhitectul-Şef trebuia să răspundă şi pentru aşa ceva. Iar Pană a venit repede cu o propunere pentru un nou Arhitect-Şef. Deci, pentru că pe o casă scria “CAAC”....
Va urma...
EUROPA LIBERA: Asasinate la comanda
http://www.scritube.com/jurnalism/EUROPA-LIBERA-Asasinate-la-com1012461112.php
In 1975, Cornel Chiriac / nascut in s. Uspenca, sudul Basarabiei istorice /
facea emisiunile de muzica rock si pop, care in acei ani transmiteau un mesaj eminamente politic si in Occident, nu numai in Rasarit. Erau forme de protest impotriva unor forme inchistate de viata. Toti tinerii din tarile comuniste ascultau emisiunile lui. El era un personaj extrem de popular si in Uniunea Sovietica, si in Polonia, si in Cehoslovacia. In 1975 moare rapus de lovituri de cutit in Luickpold Park, la Munchen. In 1975, Emil Georgescu, fost procuror in anii 1950-1960 si apoi juristul Primariei Bucurestiului sub Gheorghe Pana, incepe la Europa Libera emisiunea “Actualitatea romaneasca”.
Atentate si morti suspecte la Europa Libera:
Noel Bernard, directorul Europei Libere, sectia romana, accepta deci aceasta emisiune de 50 de minute, care sa se ocupe exclusiv de evolutiile politice interne din Romania. Intr-o dimineata a anului 1981, in timp ce-si plimba cainele prin cartierul Haar, de la marginea Munchen-ului, Emil Georgescu este injunghiat de 20 de ori de doi mafioti. Ei sunt arestati la putina vreme, Emil Georgescu nu moare atunci, agresorii sunt condamnati la ani de inchisoare si se vorbeste imediat de posibilitatea ca ei sa fie mercenarii Securitatii din Romania. Niciodata insa nu s-a ajuns la aceasta concluzie. Emil Georgescu moare insa de un cancer galopant, care ar putea sa aiba sau nu legatura cu incidentul: cancerul era la plamani, el fusese injunghiat in plamani. In anii ’70, moare in mod surprinzator si Preda Bunescu. Era un om singur. Este gasit dupa cateva zile.
La mijlocul anului 1981, Noel Bernard, un om de 55 de ani, varful de lance al Europei Libere, un jurnalist extrem de solid si de percutant, care se bucura de o imensa popularitate in Romania, se imbolnaveste de cancer la plamani. Nu era un fumator excesiv, nu daduse niciodata semne de fragilitate. In cateva luni se prabuseste, moare de cancer generalizat, in decembrie 1981. Succesorul lui este Radu Gorun – numele de radio, Mihai Cismarescu numele adeva rat. Moare, de asemenea, rapus de un cancer inexplicabil, declansat intr-o perioada foarte scurta. Apoi este adus de la Washington, unde emigrase in 1977, istoricul Vlad Georgescu. Ocupa postul de director in 1982.
Desi stia atatea lucruri in momentul cand a ajuns in ’78, desi vorbea acolo despre un plan de asasinare a lui Emil Georgescu, confirmat in 1981, desi vorbea de intentia dictatorului de asasinare a lui Noel Bernard, desi se vorbea despre “aparatul Radu” de iradiere, noi nu aflam decat aproape 10 ani mai tarziu, cand intre timp se stinsesera Noel Bernard, Emil Georgescu, Radu Gorun.
La inceputul lunii august 1988, Vlad Georgescu vine intr-o dimineata la radio, ne convoaca pe rand si ne spune ca i s-a depistat o tumoare de marimea unei mandarine pe creier,
Mihai Botez, care este expulzat in jurul anilor ’80, a trait pana la sfarsit cu ideea ca a fost iradiat pe vremea cand se afla la Tulcea. Moare in 1995 de un cancer la ficat. Intre timp devenise ambasadorul Romaniei la Wasinghton. Si sotia lui, si el au trait cu ideea ca a fost iradiat. Biroul lui Vlad Georgescu a fost scanat cu detectoare. S-a constatat ca, de vizavi, peste un teren de tenis, erau imobile inalte si de acolo puteau fi transmise radiatii. Totul parea stiintifico-fantastic.
‹ înapoi la Ultimele Ştiri |
sus ▲
Luni, 4 mai 2009
http://top-secretizate.blogspot.com/
La data de 16 mai 1980 scriitorul Marin Preda a fost gasit mort, in camera lui de creatie de la Palatul Mogosoaia, datorita “asfixiei mecanice”, conform rezultatului anchetei oficiale. Adica inecat in propria voma. Certificatul de deces eliberat de Institutul Medico-Legal mentioneaza insa ca moartea lui a fost violenta si s-a datorat asfixiei mecanice cu un articol de lenjerie, probabil un cearsaf, nefacandu-se absolut nicio referire la faptul ca asfixia s-ar fi datorat continutului esofagian sau al resturilor alimentare regurgitate in trahee.
Se pune intrebarea, cum de a murit atunci “inecat in propria voma ” daca s-a sufocat cu un articol de lenjerie care i-a intrat, sau i-a fost introdus fortat in gura? Si cum se explica echimozele de pe fata pe care nu le avea inaintea mortii, dupa cum au declarat cativa dintre cei care l-au vazut in ziua precedenta decesului ? Marea majoritate a biografilor prozatorului au considerat moartea lui “ciudata”, “suspecta”, “nefireasca”, “inconjurata de mister”, “neelucidata “, petrecuta in conditii “neclare”, “stranii”, “obscure”, etc, insa putini au fost aceia care s-au incumetat sa patrunda in labrintul ipotezelor
si al scenariilor puse in circulatie pentru a investiga si dezlega misterul mortii
autorului romanelor “Delirul” si ” Cel mai iubit dintre pamanteni”, care aveau sa-i pecetluiasca destinul.
De remarcat similitudinea mortii lui Marin Preda cu cea a actorului Amza Pelea care a spus intr-unul din monologurile lui care ne descreteau fruntile, in contextul unei intamplari din orasul Bailesti: “Leana lui Zapacitu din capul satului”. “Zapacitu” era porecla concetateanului sau pe nume Galiceanu, dar aceasta aluzie avea sa o plateasca cu viata deoarece a fost dat pe mana lui “Radu”, adica iradiat, cum obisnuia dictatorul sa ceara securitatii lichidarea adversarilor regimului,
ai indezirabililor sau ai asa zisilor tradatori.
Ne amintim de asasinarea fotbalistului Dan Coe, a lui Cornel Chiriac, a istoricului Vlad Georgescu care a primit urmatorul mesaj de amenintare:”daca il dai pe Pacepa (Orizonturi rosii), vei muri”, precum si a altor catorva din conducerea postului de radio “Europa Libera”, a inginerului Gh.Ursu, a lui Virgil Trofin, a lui Vasile Patilinet la Ankara,
ca sa dam numai cateva nume ale celor lichidati de organele de represiune aflate in slujba dictatorului.
Cu cateva zile inaintea mortii lui, dupa cum declara fratele sau, scriitorul a primit cateva amenintari cu moartea si i-a marturisit, “sunt un om terminat”, exact ca in cazul lui Vlad Georgescu. Si baietii s-au tinut de cuvant, exact ca in cazul lui Vlad Georgescu care a dat pe post “Orizonturile Rosii”, carte care a dezvaluit occidentului adevarata fata a dictatorului roman. Pentru a demonstra ca nu sunt primitivi, i-au varat un cearsaf in gura, sau i-au pus o perna pe fata,
“astupandu-i orificiile respiratorii”, dupa cum reiese din raportul intocmit de IML.
Cea mai autorizata parere asupra mortii lui Marin Preda ramane insa cea a medicului Serban Milcoveanu, care, bazandu-se pe declaratiile unor martori care l-au vazut pe Marin Preda imediat dupa moarte, este convins ca a fost otravit cu cianura de potasiu, deoarece cadavrul luinu avea culoarea livida specifica tuturor cadavrelor,
ci era de culoar e “rubinie, de un rosu deschis”, culoare specifica a celor morti in urma inhalarii cianurei.
De aceiasi parere este si fosta sotie a scriitorului, Elena Preda, care este convinsa ca sotul ei a fost otravit.
Si Aurora Cornu, prima lui sotie, a declarat intr-un interviu acordat la Paris Lucretiei Barladeanu :
“Dupa ce am vazut fotografiile date de politie cu cadavrul lui Marin
nu poti sa nu te intrebi daca nu este vorba de un asasinat”.