Repere teoretice ale conceptului de identitate

adăugat 17 februarie 2008, 17:52, la Opinii / Editoriale

Contextul socio-politic şi economic actual este guvernat de o accentuată tendinţă către globalizare, mai ales în registru economic, însă, pe de altă parte, de o fărâmiţare politică şi o explozie a naţionalismelor care a generat două întrebări esenţiale atât la nivel individual cât şi de grup: Cine sunt eu? şi Cui aparţin?. Cu alte cuvinte: Ce identitate am? Termenul de identitate, în multitudinea formelor sale de exprimare este în ultimul timp atât de uzitat încât înţelesul său a devenit din ce în ce mai ambiguu şi mai opac. Acest aspect este amplificat de faptul că din punct de vedere ştiinţific sensul conceptului de identitate nu este pe deplin clarificat rămânând deschis polemicilor şi dezbaterilor, mai ales în arealul ştiinţelor sociale. Preocupările cu privire la termenul de identitate îşi au originea în biologie, psihologie, relaţiile culturale, însă de fiecare dată definirea sa a depăşit graniţele obiectivităţii ştiinţifice fiind o armă politică utilizată în conflictele de factură etnică, religioasă, în situaţiile în care state artifical create au dorit să îşi justifice existenţa. Inexactitatea definiţiilor de natură ştiinţifică permit interpretări formulate ad-hoc, cu substrat politic, şi cu scopul de a demonstra chestiuni care se subscriu unor interese obscure. În sens larg, identitatea reprezintă sentimentul de apartenenţă la un grup social cu care individul împărtăşeşte în comun o serie de sentimente. Sentimentul de apartenenţă se poate manifesta cu privire la familie, ţară, popor, etnie, ideologie, grup profesional etc. De altfel, din aceste "tipuri" de sentimente de apartenenţă derivă diversele forme de identitate precum: identitatea naţională, identitatea etnică, identitatea de grup ori forme mai noi precum identitatea europeană. Identitatea naţională are în centru naţiunea şi sentimentul naţional. Există o identitate naţională bazată pe principiul etnicităţii specifică statelor naţionale unde majoritatea populaţiei se caracterizează printr-o conştiinţă comună generată de unitatea de limbă, cultură, religie, strămoşi comuni, producţii culturale etc. (de ex. România) şi există deasemenea o identitate naţională bazată pe principiul cetăţeniei. În acest din urmă caz trăsătura comună principală a membrilor grupului respectiv este cetăţenia. Pe aceste coordonate vorbim de americani, elveţieni, canadieni, moldoveni, bosniaci, australieni care manifestă o identitate naţională (prin prisma apartenenţei la un grup comun determinată de cetăţenie) dar nu au neapărat şi o identitate etnică comună. Identitatea etnică este un proces de identificare prin care fiecare individ se dezvoltă după modelul grupului etnic şi în funcţie de interesele şi standardele acestuia. Cea mai puternică caracteristică a grupului etnic este sentimentul identităţii etnice cu o tradiţie culturală comună, cu limbă, obiceiuri şi religie proprii. Etnicitatea este un dar, cu ea individul se naşte şi nu o dobândeşte pe parcursul vieţii. Chiar dacă pe certificatul de naştere poate fi trecută o identitate sau alta, aceasta este una abstractă, reală fiind cea pe care individul şi-o însuşeşte prin interacţiunea cu ceilalţi membri ai grupului care îi transmit limba, obiceiurile, tradiţiile etc. Elementul care face distincţia între identitatea naţională şi cea etnică este cel al opţiunii. Identitatea naţională este o opţiune, individul are dreptul să opteze pentru ea, dar ea nu decurge din identitatea etnică care este obţinută prin naştere. Libertatea de opţiune în ceea ce priveşte identitatea naţională poate fi afectată prin factori de presiune socială, psihică, morală, cu alte cuvinte, ea poate fi impusă prin forţă, în schimb, identitatea etnică, indiferent de situaţie nu poate fi modificată. Ea este susţinută de existenţa unei limbi comune, a unei culturi comune, religie comună, obiceiuri şi tradiţii comune iar soliditatea acestora reprezintă o barieră peste care nu se poate trece.

Autor: lect. dr. Ciprian PÂNZARU
Sursa: www.basarabeni.ro