![[o]](/v2_files/img/icons/clock.png){kind=icon}
Comentarii (4)
Tipăreşte
Sus
Rusia şi metaforele imperiale din spaţiul postsovietic
adăugat 22 martie 2010, 07:21, la Externe
Epoca „westphalică” a statului-naţiune nu a luat sfârşit, chiar dacă o seamă de analişti de profil deja îi aplicau „sentinţa”. Aceasta este caracterizată prin dominaţia paradigmei „securităţii militare”, descrisă în limbajul diplomaţiei tradiţionale ca „politică de putere”sau „Realpoltik” şi ulterior înscrisă în curentul realist/neorealist.
Arena internaţională a fost reperată ca o înfruntare continuă între marii poli de putere, semnalizată cu momente de acalmie şi pe alocuri de cooperare, în care regula sistemului a conchis în prevalenţa conflictului pentru resursele puterii şi ale securităţii, sub stindardul interesului naţional. Nu întâmplător s-a considerat că statele sunt conduse în acest joc periculos de două imperative: acumularea de putere pe seama competitorului(jocul cu sumă nulă) sau, mai rar, în cooperare(jocul cu sumă pozitivă) şi garantarea propriei securităţi, adică supraveţuirea.
Rusia actuală s-a născut pe ruinile unui mare imperiu, declarându-se succesoare a Uniunii Sovietice şi a Imperiului Rus. Şi de acee mulţi intelectuali s-au întrebat logic dacă dezintegrarea URSS a dat naştere unui nou stat rus, a transformat în alt model sau a limitat influenţa şi măreţia fostului Imperiu. În urma şocului pierderii calităţii de centru gravitaţional în Eurasia, Rusia a intrat într-o perioadă turbulentă de adaptare la noul statut post-imperial. De fapt, Rusia a intrat într-un proces de identificare a identităţii sale naţionale şi redefinirii identităţii strategice. Prin umare, după cum s-a văzut, frontierele politice, istorice, culturale şi etnice ca şi hărţile mentale ale ruşilor nu mai avea coerenţă. Mesianismul rus exprimat printr-o reţetă „comunistă” luase sfârşit, iar măreţia ideii ruseşti ca ax civilizaţional pentru popoare trebuia reconsiderată şi reevaluată. Dacă a avut loc o simplă mutaţie imperială sau o transformare de fond a Imperiului Rus timpul o va releva.
Majoritatea socilogilor ruşi au reiterat ipoteza că Rusia se menţine în formula de Imperiu. Teze lansată de Zbigniew Brzezinski care afirmă că: “Dacă Rusie va deveni Imperiu, atunci aceasta se va întâmpla doar împreună cu Ucraina. Fără Ucraina Rusia niciodată va fi imperiu”, foarte mult a deranjat mediul intelectual rusesc. În alt context, în anul *90 scriitoru rus Alexandr Soljeniţân pleda în lucrarea Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX, ca Moscova să destrame URSS-ul şi să se orienteze în crearea unui stat care ar fi constat din Ucraina, Belorusia, Rusia şi Kazahstanul de Nord.
Valorile şi princiipiile de existenţă a unor comunităţi naţionale, de întregi popoare, care se regăsesc în interiorul Rusiei şi se exprimă prin republici naţionale- este acea dovadă concludentă pe care se bazează aceştia. Imperiul, ni se sugerează, amenajează viaţa între populaţia diverselor comunităţi şi triburi. SUA ar fi aplicat acest cod imperial, iar Rusia ar urma să caute un astfel de cod imperial. Pentru că, reverberează socilogii ruşi, Occidentul în contrast cu Rusia a luat calea politică a unei integrări profunde, pe când Rusia cea de izolare excesivă. În acest context, aluzia acestora este cât se poate de clară, în privinţa Rusiei nu ne putem pronunţa că ar face parte din nation- state.
Fosta Rusie imperială a constituit o pseudo-morforfoză, iar tendinţa accentuată de izolare o poate constrânge pe Rusia actuală să ajungă în poziţia preistorică, a Rusiei Moscovite.
Doar că în anul 2010 regăsim o Rusie în care preşedintele rus Dmitrii Medvedev aprobă o nouă doctrină militară. Într-o logică a confruntărilor cu Occidentul este aprobat şi documentul „Bazele politicii de stat în sfera descurajării nucleare până în anul 2020”. Medvedev a explicat că aceste acte politice permit Rusiei să posede un comportament politic independent, pentru menţinerea suveranităţii sale. Şeful statului rus a aprobat şi legea „Despre apărare”, care oferă Forţelor militare ruse să îi apere pe cetăţenii săi dincolo de frontierele ruse. „Este important de avut în atenţie că în proximitatea frontierelor noatre există un potenţial conflitual şi că acest fapt crează o ameninţare la adresa securităţii intereselor naţionale ale Rusiei”, declară şeful statului rus. Secretarul Consiliului de securitate a Federaţiei Ruse Nikolai Patruşev este mai explicit şi spune că doctrina militară a Federaţiei Ruse, în noua redacţie, prevede posibilitatea aplicării unor lovituri de preîntâmpinare, folosindu-se arsenalul nuclear, asupra agresorului în situaţii critice pentru securitatea naţională. ”Se schimbă Rusia, se schimbă şi doctrina militară”, afirmă el. „Un factor determinant în raporturile cu NATO rămân inacceptabile pentru Rusia planurile de avansare a infrastructurii militare a alianţei spre frontierele ruseşti şi tendinţele de conferire acesteia a unor funcţii globale, care contravin normelor internaţionale”, concluziona Patruşev. Tema Scutului antirachetă în Europa de Est şi Tratatul de neproliferare a armelor convenţionale Start-2 sunt interdependente în negocierile purtate în prezent între Occident şi Rusia. Pe de altă parte, conform afirmaţiilor preşedintelui rus, „barometrul” raporturilor dintre SUA şi Alianţa Nord Atlantică, în mare parte, se reamarcă prin reacţia de amânare de către „aliaţi” a încheierii unui Tratat de securitate europeană, de inspiraţie rusească. Nu întâmplător, publicaţia americană Newsweek preciza recent că: „Astăzi principalul exerciţiu al Rusiei pe arena diplomatică constă în aceea ca să edifice bariere în faţa Statelor Unite, şi motivul este acela că forţa Moscovei slăbeşte”.
Secretarul general NATO Andres Fogh Rasmussen a acuzat Rusia că se ghidează de o doctrină militară depăşită, care examinează alianţa ca o ameninţare la adresa securităţii sale. Recent adoptata doctrină în Rusia nu reflectă situaţie reală din lume, a declarat Rasmussen în cadrul conferinţei internaţionale din capitala Poloniei, de le Varşovia, din 12 martie.
Spaţiul integrator post-sovietic şi soluţia CSI
Destrămarea Uniunii Sovietice şi crearea Comunităţii Statelor Independente a constituit singura cale de-a menţine trează ideea de resuscitare imperială a Kremlinului. După implozia URSS-ului Kremlinul a căutat formule care i-ar onferi o repliere onorabilă, dar şi menţinerea fectorului rus în spaţiul considerat „vital”. Astfel, instituind un „izolaţionism regional”în spaţiul post-sovietic prin lansarea proiectului CSI. Fostele state-client au fost chemate la „ordin”.
Apariţia CSI-ului s-a datorat lipsei de proiect „neoimperial” pe care încerca să-l formuleze Kremlinul. Pentru că aşa zisele procesele integraţionale din fostul spaţiul post-sovietic au fost iniţiate încă până la prăbuşirea URSS-ului şi a creării CSI-ului ca „formă de divorţ civilizaţional a statelor independente”.
Trebuie amintit că Moscova, în calitate de metropolă, a făcut un demers de unificare eurasiatică, aidoma defunctei URSS sau a neînchegatului CSI, către statele sale client în 20 august 1991 ce propune foştilor lideri ai republicilor ex-sovietice semnarea unui nou acord unional ce prevedea constituirea organismului geopolitic Uniunea Statelor Suverane. În luna martie 1991 a avut loc un referendum, iar pentri menţinerea şi înoirea URSS-ului a optata majoritatea populaţiei din fostul Imperiu, cu excepţia celor şase republici- Lituaniei, Estoniei, Letoniei, Georgiei, Republicii Moldova, Armeniei.
La 19 august a avut loc un putch la Moscova, iar organizatorii acestuia doreau să menţină URSS. Eşecul acestui putch a determinat elita politică de la Kremlin să prelucreze proiectul federativ al USS-ului în unul confederativ. Acesta a fost îngropat definitiv în decembrie 1991, când la Belovejskaya Puşcia a fost semnat acordul de formare a Comunităţii Statelor Independente ca organizaţie interstatală.
Proiectul politic USS nu avea caracteristicele de nivelul URSS-ului, la acesta au renunţat să adere Lituania, Estonia, Letonia, Georgia, Republica Moldova, Armenia, sub întrebare era aderarea Azerbaidjanului, Kârgâzstanului, Ucrainei şi Turkmenistanului. Aderenţii „neoeurasismului” regretă nostalgic moartea prematură a USS-ului, proiect geopolitic chemat să substituie URSS-ul. Pentru ei proiectul CSI rămâne un proiect de dezintegrare al spaţiului sovietic, considerat o „victimă a avortării URSS-ului”.
Ulterior, ne dăm bine seama că CSI-ul s-a dorit a fi o structură laxă regională, Moscova a manifestat tendinţe centralizatoare, inclusiv de constrângere a statelor post-sovietice, print tratatul de securitate colectivă şi spaţiul economic unificat.
La 14 decembrie 1992, la Stockholm,în cadrul întâlniri anuale a miniştrilor de externe ai CSCE(actualul OSCE), fostul ministru rus de externe şoca audienţa prin declaraţii belicoase. Revendicând exclusivitatea intereselor Rusiei în republicile ex-sovietice, el denunţa ingerinţele Occidentului în ţările baltice şi reitera capacitatea Moscovei de-a avea grijă de „prietenii” săi. Spiritul „neoimperial” reapăruse pe culuoarele Kremlinului. Inspirată de „doctrina Monroe” Rusia îşi formulează şi aplică conceptul de „vecinătate apropiată”, teorie ce revendică dreptul exclusivist al Kremlinului în spaţiul CSI. În anul 1992 demarează implementarea acestui mega-proiect „izolaţionist”, în care ideologii acestuia vedeau în CSI o structură care ar sta la baza unui spaţiu economic unic. Astfel în decretul preşedintelui rus din 14 septembrie 1995 asupra politicii Rusiei faţă de statele CSI se vorbeşte de comunitatea politică şi economică care va ocupa un loc respectabil în lume. Principiile revendicate în decret erau ale unui Imperiu şi prezentau Rusia ca singura ţara care garantează stabilitatea şi prosperitatea în statele client, care putea să acţioneze în dauna intereselor naţionale ale acelor state, ameninţându-le securitatea naţională şi doar în scopul promovării şi protejării intereselor ruseşti, a protejării etnicilor ruşi şi al capitalului rusesc, a împotrivirii extinderii frontierei europene şi euroatlantice, erijându-se în singura forţă pacificatoare legitimă. Îşi revendica dreptul de mare putere pe arena internaţională. Pluralismul geopolitic a determinat Moscova să-şi regândească politica, căutând să se exprime prin diverse formule ţesute pe verticală şi orizontală.
Federaţia Rusă şi-a dezvoltat strategii şi tactici în toate domeniile, pentru a-şi menţine statutul de lider regional. Folosind pârghiile economice, caută să menţină în sfera sa de influenţă statele din fostul spaţiu sovietic. Pentru o perioadă de timp, revoluţiile „de trandafiri” şi „portocalii” au eliminat autoritatea Moscovei din Georgia (2003) şi din Ucraina (2004), pierzând implicit influenţa asupra Caucazului şi controlul asupra celor două conducte americane care traversează teritoriul georgian: oleoductul Baku-Tbilisi-Ceyhan şi gazoductul Baku-Tbilisi-Erzurum.
Doar că, în ultimii ani, datorită avansării frontierei euroatlantice spre Est, Rusia a tins să descurajeze diverse proiecte de democratizare a geospaţiului post-sovietic, de inspiraţie occidentală, considerate a fi o ameninţare la adresa frontierei sale neoimperiale din CSI.
În anul 2008 deja Moscova prezintă ca nucleu de integrare a CSI-ului două organizaţii EvrAzES şi OTSC. Astfel în proiectul CSI prioritar se manifestă în formatul relaţiilor bilaterale şi formatele înguste integrative(OTSC,EvrAzEs, Uniunea vamală). Preşedintele Dmitrii Medvedev propune la 5 iunie 2008 elaborarea unui Acord de securitate europeană, care ar îngloba spaţiul de la Vancouver până la Vladivostok (Activitatea diplomatică şi de politică externă a Federaţiei Ruse în anul 2008, raport MAE a Rusiei, martie 2009, http://www.mid.ru).
Trebuie să remarcăm că statele din fostul spaţiu sovietic au rămas încremenite în două mega-proiecte de aderenţă la un sistem de valori occidental sau oriental. Între integrarea în spaţiul CSI sau aderarea la UE oscilează multe din acestea.
„Diplomaţia rusească tragic a rămas mult în urmă în lupta de politică externă exprimată prin metodele sistemice şi diversificate nu doar în raport cu adversarii noştri europeni şi de peste ocean, dar şi în metodele cu noile state independente. Iar această motivaţie ţine, în primul râmd, de „diplomaţia dinastiilor”-diplomaţia summiturilor, a tranzacţiilor de vârf, neconsolidate de sistemele pe vericală, orizontală în relaţiile de multipartidism, civism, de expertiză, şi a liniei legitime de „descurajare” a potenţialului antirusesc în noile state independente (Modest Kolerov, «CSI e mort…», Das Futur Zwei: 2008 – 2009, pag.183).
Dezintegrarea Uniunii Sovietice a reprezentat că Rusia a devenit un Imperiu care se îngustează fizic. Rusia are multiple probleme, iar un joc replică se amână, cu toate noile sale acte propagandistice de „doctrine” şi „concepţii” militare sau de securitate. Rusia este devansată demografic de către principalele centre de putere din lume- China, SUA, Uniunea Europeană.
Întrucât Rusia nu posedă o populaţie de 350-400 mln de persoane se atestă faptul că singura modalitate de resuscitare a forţei imperiale ar consta în proiectarea unui proiect de anvergură destinat fostelor state-client, adică celo din CSI. Un proiect geosociocultural rusesc care s-ar adresa şi vestului din spaţiului post-sovietic, dar şi republicilor din Asia centrală pare destul de rudimentar.
În Strategia de politică externă a Rusiei pe care se sprijină mai mulţi analişti ruşi, direcţiei occidentale din spaţiul CSI i se rezervă a treia prioritate geostrategică. În componenţa acesteia intră Ucraina, Republia Moldova, Belarus. Chiar dacă este mult mai importantă ca direcţia asiatică sau caucazianăîn politica externă, Kremlinul trebuie să insiste în politica sa de „vecinătate apropiată” în continuare pe măsuri dure, consideră analiştii ruşi. Caracteristicile importanţei acestei direcţii sunt în mare măsură întemeiate, ele sunt de ordin ciultural-istoric, economic, militar-politic, confesional. Şi de aceea Moscova trebuie să acţioneze faţă de periferiile mai importante mult mai aspru decât în alte regiuni. „Pentru că după cum arată practica ultimilor douăzeci de ani, nu preferinţele şi dotările contribuie la restabilirea spaţiului unic cultural, educativ, istoric, economic, industrial, financiar, etc a Rusiei şi a perefiriilor acesteia vestice, ci invers- a) tendinţa avansată de diferenţiere a resurselor cetăţenilor simpli b)diferenţa avansată care are loc în resursele de stat şi în creşterea industrială a Rusiei şi spaţiile periferice deindindustrializate...Clanurile de guvernare (din Belorusia şi Ucraina) nu sunt interesate de opiniile majorităţii cetăţenilor din ţările lor, care nu-i interesează lampa cu gaz lampant şi unde se află centrul de administraţei-la Kiev, la Minsk sau Moscova... Nu a trecut nici doi ani şi procesul de trezire în Ucraina a demarat. Cred că în anul 2010 va fi de ajuns ca şi în Belorusia să înceapă un proces analogic. Acţiunile Rusiei pe direcţia vestică a CSI-ului, prin diverse şi concrete scenarii de lucru cu Ucraina, Belorusia şi Republica Moldova, foarte limpede se înscrie într-o logică unică-minimalizarea cheltuielilor. Cât nu ar fi de ciudat, aceasta adevenit de mai bun efect, decât logica anterioară de asigurare cu mâncare. În prezent e evident, cine a devenit donator şi cine necesită dotări. O atare strategie a acţiunilor care produce efect trebuie menţinută până atunci , când clanurile de la guvernarea Ucrainei şi din Belorusia vor înţelege că se pot menţine al putere doar într-un singur caz- constituirea unui model asemănător Uniunii Europene cu centrul, bine’nţeles, la Moscova. Doar în cazul în care vor fi scoase de pe agendă disutele între elitele popoarelor fraterne, se poate gândi despre începerea unei echilibrări a infrastructurii social-economice şi de ajustare a nivelului de trai a cetăţenilor simpli la standardele ruseşti. Restul este cosmetologie politică, care nu are nici o legătură cu acele adevărate obiective strategice de dezvoltare, care stau în faţa ţării noastre. În acest plan, cinstit vorbind, puţin miră propunerile preşedintelui ucrainean, care nu ies din tiparul formatului cosmetic. Totodată, trebuie atras atenţie asupra faptului că împreună cu Ucraina şi Belorusia numărul noii uniuni ar constitui estimativ 200 mln de oameni. Dacă spre această uniune se va putea atrage şi republicile Asiei Centrale, atunci se poate pune problema de edificare a unui monopol asupra exportului resurselor energetice spre Occident, întrucât diversele proiecte energetice Rusia, Kazahstan, Turcmenistan, Azerbaidjan, care actualmente concurează, doar produce impact negativ asupra intereselor comune”(Iurii Barancik: Strategia de politică externă a Rusiei: cetatea-Kremlinul, Agenţia Regnum, http://www.regnum.ru).
Anul acesta în cadrul întrevederii dintre preşedintele rus Medvedev şi secretarul executiv al CSI-ului Serghei Lebedev s-a menţionat că anul 2011 reprezintă un an jubiliar-20 de ani ai CSI-ului, ceea ce trebuie să constituie un motiv în plus că trebuie înfăptuite nişte concluzii aferente ce ar stimula în procesele integraţioniste din spaţiul post-sovietic. El a precizat cp CSI rămâne principala uniune integrativă în spaţiul post-sovietic( CSI: altceva nu ne este dat, Oleg Gorupai, «Krasnaya zvezda»).
Tendinţe şi percepţii a noilor accente ruseşti în proximitate
Fără îndoială, intelectualii sau oamenii politici ex-sovietici care văd ca soluţie de succes integrarea spaţiului CSI îşi leagă speranţele de Rusia, îi aplică calitatea de locomotivă, care în primul rând ar urmări interese economice.
a) Despre o mentalitate-eurasiatică
Ce fel de mentalitatea totuşi îşi doreşte Rusia? „Izolaţionismul regional”îi alocă alonja transcendentală eurasiatică, sentiment pe care îl reperăm şi în scrierile geopoliticianului rus Alexandr Dughin. „Eurasismul” ar fi una din coordonatele esenţiale de care trebuie să ghideze Rusia? În „Politologia post-modernismului” Dughin aluziv solicită evaluarea realităţi politice într-un nou sistem axiologic. Cum să folosim postmodernul pentru realizarea proiectelor de integrare eurasiatică”; se întreabă Dughin? „Integrarea reală a ţărilor din CSI într-un nou model politic este extrem de greu de realizat. Tot ce avem se bazează pe tendinţe centrifuge. Doar că totul este modern, e competenţa acestuia. Statele-naţiuni, „naţionalismele”, ressentiment, sistemele de gospodărire, valutele, limbele etc.Integrarea eurasiatică se poate realiza foarte lejer, pur şi simplu şi fără probleme, doar atunci când vom aplica metodica postmodernului. Este necesar doar: a) să fie integraţi untelectualii din ţările CSI (EvrAzES);b) să fie lansat un singur post tv „integraţional” (unde masele televizate ale Eurasiei ar savura „spectacolul integrator” fără încetare); c) să fie înregistrat un domen .ea (E-r-A-sia) după analogia .su (S-oviet-U-nion). (Doar este un domen.su. Uniunea Sovietică nu e, dar domenul există. Doar că domenul .su este prea hard. Iar domenul .eu ar fi unul corect politic).
Proiectul ar fi următor. Îi unificăm pe intelectualii eurasiatici într-un singur loc, de exemplu în Astana, pe un vaporaş, care se eplasează spre Işimu, şi îi obligăm ca să-şi integreze singularităţile lor... Integrăm „Pervâi kanal” al Federaţiei Ruse cu Habarovsk, TV ucrainean şi altele. Aceasta va fi o „comunitate de atracţie eurasiatică”. Primul post „Eurasia” ca în Kazahstan acum.
Şi în sfârşit, live-journal pe teritoriul virtual -.ea”. (Alexandr Dughin, Integrarea eurasiatică în optica postmodernului, raport al liderului „Mişcării Eurasiatice” la conferinţa politologilor din Astana, dedicată „Anul Rusiei în Kazahstan, http://www.arctogaia.com)
b) Integrarea eurasitică: între mit şi realitate
În anul 1994 unul din liderii din republicile ex-sovietice, preşedintele Kazahstanului, Nursultan Nazarbaev a avansat ideea realizării proiectului Uniunii Euroasiatice, care, potrivit planului acestuia, trebuia să se transforme într-un centru puternic politico-militar, economic şi civilizaţional pe continent. Aprioric, se presupunea, că vor adera la acesta cinci republici din fosta URSS: Rusia, Kazahstan, Belorusia, Kârgâzstan, Tadjikistan. Ulterior, la noua formaţiune geopolitică se dorea aderarea Armeniei, Uzbekistanului, Ucrainei, dar şi enclavele separatiste Abhazia şi Transnistria.
Un alt proiect de integrare al spaţiului post-sovietic, considerat de succes, în care este implicată Rusia, îl constituie Uniunea Rusia-Belorusia. Acordul de creare a Uniunii Rusiei şi Belorusiei a fost semnat la 2 aprilie 1997, iar la 26 ianuarie 2000 acesta a dobândit titulatura de stat unional. Uniunea Rusia-Belorusia posedă atributele unei federaţii, doar formal, întrucât în practică divergenţele dintre Moscova şi Mensk sunt vizibile. Este adevărat că există o dezbatere de principiu asupra statutului Belorusiei în cadrul Uniunii, iar elita politică rusească îi rezervă Belorusiei locul unei provincii în cadrul componenţei Federaţiei Ruse, îndemnând-o să intre în componenţa statului rus.
Etapa de unificare economică a Rusiei şi Belorusiei a culminat prin instituirea unei Uniuni vamale Rusia, Belorusia şi Kazahstan. Acordul special de creare a unui spaţiu economic comun, semnat la 19 decembrie 2009, de către liderii celor trei state, afirmă că la 1 ianuarie 2012 SEU va funcţiona deja şi atunci se va putea vorbi despre proiectul Nazarbaev de edificare a unei Uniuni Eurasiatice în miniatură.
Aşa că astăzi asistă la iniţierea unei dezbateri asupra unei „mentalităţi eurasiatice”, confirmate în statele slave est-europene, dar şi în Kazahstan, care ar fi antagoniste priorităţilor culturale occidentale. Evident, Ucraina este analizată din punctul de vedere a celor două tendinţe: prooccidentale(Vestul şi centrul Ucrainei) şi eurasiatice(Sud-Estul şi Estul Ucrainei).
Vocile „neoeurasismului” din Rusia îşi leagă mari speranţe în elaborarea unui proiect „eurasiatic” de noul context politic care s-a format în Ucraina. Victoria în alegerile prezidenţiale a lui Victor Ianukovici a trezit speranţe pentru un mega-proiect geopolitic „eurasiatic”. Iar fostul lider al Uniunii Sovietice Mihai Gorbaciov în interviul acordat recent emisiunii televizate „Vesti” s-a arătat ca adeptul demarării unui proces de integrare a statelor slave, a formulat oportunitatea instituirii unor procese geopolitice tectonice pe continentul eurasiatic.
Şi nu este deloc o simplă întâmplare acţiunea liderului Comisiei pentru politică economică din Duma de Stat a Rusiei Evgheni Fedorov, membru al partidului Rusia Unită, condus de premierul Putin, care a declarat recent că fostele republici sovietice Ucraina şi Belarus ar trebui să se unifice cu Rusia, într-un stat cu capitala la Kiev. „Avem consultări cu toate forţele politice din Ucraina, Belarus şi Rusia, pentru a lansa proiectul unui stat unificat”. Noul stat, în viziunea lui Feodorov, ar permite „depăşirea nivelului de viaţă din ţările cele mai bogate din Europa”. Şi, în acest sens, estimativ 50 de deputaţi ai Radei supreme de la Kiev au primit de curând scrisori din partea colegilor ruşi cu o propunere ispititoare, de preocupare pentru „reconstituire a unei construcţii de anvergură geopolitică, a unei mari Ucraini Europene( cu Rusia şi Belorusia) de la Carpaţi la Sahalin”, informa deputatul Ostap Semerak în articolul său din „Ukrainskaya pravda”. În scrisoarea trimisă de Fedeorov către deputaţii ucraineni se anunţă că proiectul geoistoric reprezintă o condiţie cheie şi principală de consecutivitate în edificarea unei integrări statale în scopul creării către anul 2020 a unui nou stat slav eficient Ucraina-Belorusia-Rusia cu capitala la Kiev(!), care ar unifica regiuni de la peninsula Kolsk până la Crimeia, de la Carpaţi până la Sahalin, de la Bug până la Baykal.
„Cât n-ar fi de ciudat, dar cea mai mare amenţare în calea unei integrări favorabile în spaţiul CSI o reprezintă anume locomotiva acesteia- Rusia. Aici cel de-al treilea subiect în relaţiile bilaterale ale Ucrainei şi Rusiei, Belorusiei şi Rusiei sau a Kazahstanului şi Rusiei se prezintă subiectul economic, care converteşte capitalul său în politică,- Gazpromul şi complexul energetic rusesc.
De faptul dacă Ianukovici va reuşi să convingă în luniile apropiate forţele politice, care îl sprijină, să consolideze elitele politice şi să conducă poporul ucrainean în întâmpinarea Uniunii Eurasitice №2, depinde, fără a supraaprecia, destinul întregului continent, ceea ce înseamnă a lumii întregi”(Andrei Kovalenko, Integrarea: bariera capitalistă, http://evrazia.org/article/1273)
Putem vorbi azi de doleanţa de instaurare a unui blitzkrieg al „eurasismului” ca ripostă la tehnologia occidentală „portocalie” caracterizată în ultimii ani în spaţiul postsovietic.
c) Reglementarea conflictelor, reacţia la crize în optica Federaţiei Ruse
După ce a alimentat şi instituit conflicte teritoriale şi interetnice, Federţia Rusă tinde să convingă comunitatea internaţională că depune eforturi substanţiale în reglementarea conflictelor regionale şi a situaţiilor de criză sprijinindu-se pe dreptul internaţioanlşi pe resursele politico-diplomatice.
Statul rus încearcă să-şi menţină puterea şi influenţa în spaţiul Mării Negre şi Asiei Centrale. Trebuie să remarcăm că majoritatea conflictelor „latente”, instituite de Moscova, se află pe dimensiunea geografică-Marea Neagră-Marea Caspică.
Doar că astăzi se arată că în ceea ce priveşte relaţia Rusiei faţă de GUAM sau de alte scheme politice în geospaţiul Marea Neagră- Marea Baltică, aceasta denotă că în spaţiul post-sovietic, factorul rus va tinde să descurajeze reorganizarea acestei structuri subregionale şi va îngrădi apariţia altora. „Respectivele organizaţii subregionale şi alte structuri fără o participare rusească în spaţiul CSI vor fi evaluate la Moscova nu după declaraţii, ci „conform realului aport care asigură o bună vecinătate şi o stabilitate, disponibilitatea acestora ca în fapt să ia în considerare interesele legitime ruseşti şi să respecte deja mecanismele de cooperare, precum sunt CSI, OTSC, EvrAzES, dar şi Organizaţia de cooperare de la Şanhai”. Aluziv, ruşii dau înţeles că alte formule decâât cele avizate de Kremlin nu sunt binevenite în spaţiul rus vital. Şi întrucât Rusia consideră că organizaţiile de tipul GUAM au interesul să distrugă organizaţiile CSI şi pe cea de la Şanhai, pe care le patronează, noile fomule de democratizare a bazinului Mării Negre este pusă sub semnul întrebării.
Recentul parteneriat edificat între ONU şi OTSC i-a făcut pe unii experţi ruşi să evoce raţionalitatea acestei organizaţii regionale militare: potrivit lor, acordul îi conferă organizaţiei pan-eurasiatice rolul de-a exercita misiuni de pacificare sub un stindard recunoscut internaţional de ONU.
Să lămurim lucrurile cum s-a prezentat Rusia în conflictele din spaţiul ex-sovietic:
a) În reglementarea georgiano-abhază şi georgiano-osetină Rusia a alimentat tendinţele separatiste ale Abhaziei şi Osetiei de Sud. Statul rus s-a poziţionat în mod direct de partea enclavelor pro-ruseşti. Atât Abhazia ca şi Osetia de Sud au reprezentat nişte oaze politico-militare ruseşti menite să constrângă autorităţile georgiene să abdice de la politica de aderare la comunitatea euroatlantică şi să instituie un control rusesc în Caucaz. În final Rusia a intervenit militar în Georgia în data de 8 august 2008. Agresiunea militară a Rusiei a impus noi realităţi de confruntare în Caucaz, iar recunoaşterea Abhaziei şi Osetiei de Sud i-a subminat Rusiei statutul de „pacificator” în spaţiul post-sovietic.
b) În reglementarea din Carabahul de Nord şi prin prezenţa în grupul OSCE de la Mensk, alături de SUA şi Franţa, s-a relevat faptul că Rusia continuă să menţină situaţia tensionată în regiune, poziţionându-se ca de obicei de partea unuia sau al altuia din actorii politici din conflict( statul rus a fost fie de partea Armeniei, dar situaţional şi conjunctural şi de partea Azerbaidjanului), menţinând situaţia incertă şi în perspectivă. Armenia, Azerbaidjanul şi Georgia leagă zonele cu resurse de hidrocarburidin Asia Centrală, de bazinul Nării Negreşi Europa de Sud-Est.
c) În reglementarea transnistreană Rusia s-a poziţionat în mod direct de partea administraţiei separatiste de la Tiraspol. Prin urmare, regimul transnistrean a beneficiat de suport politic şi economic din partea Rusiei. Federaţia Rusă nu şi-a retras trupelor din stânga Nistrului, conform angajamentelor asumate la summitul OSCE de la Istanbul în noiembrie 1999. Iar în negocierile privind soluţionarea politică a conflictului şi identificarea unui statut pentru Transnistria, Moscova nu a dorit să se implice în realizarea unei soluţii. Iată de ce UE, care este tot mai prezentă în proximitatea sa, s-a arătat îngrijorată de nenumărate ori de “diferenţa contrastantă dintre evoluţiile pozitive în Balcani şi nedorinţa continuă a Rusiei de a influenţa în mod pozitiv evoluţiile din Republica Moldova (05.02.2003). Bruxellesul a specificat: “ Rusia are mai multe pârghii în problema transnistreană, decât pare a utiliza” (ianuarie 2003).
d) În regiunea Crimeii din Ucraina există un conflict gata să izbucnească dintre populaţia etnică rusă şi cea ucraineană. Iar staţionarea Flotei militare Ruse la Sevastopol şi disputele asupra termenilor şi prezenţei pe teritoriul ucrainean au încins spiritele ruso-ucrainene în ulimii ani.
Actualmente, observăm că Armata Rusă îşi menţine prezenţa în Georgia, Armenia, Ucraina şi Republica Moldova. Şi prezenţa militară rusă se reflectă pe dimensiunea Marea Neagră-Marea Caspică.
Astfel că, noua concepţie de politică externă a Rusiei ce posedă noi accente comportamentale în plan internaţional redă şi o doleanţă pe care preşedintele rus Dmitrii Medvedev s-a axat în documentul de politică externă. Este vorba de politica rusă în bazinul Mării Negre. Aceasta poate fi catalogată ca o sentinţă pe care o adresează statul rus altor jucători din regiune: „În acest fel vor fi edificate abordările Rusiei către...interacţiune în regiunile Mării Negre şi Mării Caspice în baza individualităţii Organizaţiei de Cooperare Economică la Marea Neagră şi consolidarea mecanismului de cooperare a statelor ciscaspice”. Iar o concluzie la cele expuse de Medvedev, în Concepţia rusă de politică externă, o dă fostul consilier a lui Vladimir Putin, directorul agenţiei Regnum Modest Kolerov:” Într-un cuvânt, cu cât mai mult va fi exprimată ideea de „neindividualitate”, a luptei unicului tipaj pentru „valorile”de tranzit şi a „rutelor alternative” antiruse, tot mai puţin vor fi ascultaţi ei la Moscova” (Modest Kolerov, Războiul, Politica externă a Rusiei şi lupta politică,1999 – 2009/ Das Futur Zwei: 2008 – 2009/ , Regnum 2009, capitolul «Concepţia de politică externă a Rusiei» aplică noi accente în raport cu ţările din f. URSS, pag. 30).
Obiectivele Rusiei în raport cu statele occidentale rămân tendinţele de obţinere a recunoaşterii sale ca poziţie exclusivă a Federaţiei Ruse, în special pe teritoriul CSI. Kremlinul solicită Europei să i se acorde dreptul ca în comun, pe picior de egalitate cu UE, să participe în luarea deciziilor ce ţin de sfera politică, economică şi a noii ordini militare europene. În fapt, Kremlinul vrea să obţină garanţii că are aceeaşi valoare geopolitică ca şi alţi actori de impact mondial sau regional, o poziţie similară SUA, care i-ar conferi dreptul să se exprime pe fiecare subiect ce ar ţine de competenţa fostului spaţiu post-sovietic. Obiectivele ruseşti sunt legate direct de reglementarea conflictelor din spaţiul ex-sovietic, de existentul status quo – în războiul cu Georgia sau de eventual conflict al gazelor cu Ucraina.
Concluzii
Interacţiunea Rusiei cu statele din spaţiul post-sovietic se realizează în mare parte prin Comunitatea Statelor Independente, doar că aprofundarea proceselor de integrare regională se exercită şi prin consolidarea structurile multilaterale adiacente care au loc în spaţiul CSI. Comunitatea Statelor Independente şi-a menţinut formal statutul de spaţiu de dialog politic în spaţiul postsovietic şi continuă a fi la cheremul Moscovei.
Kremlinul şi-a dorit dintotdeauna să-şi păstreze statutul de putere mondială sau cel puţin de putere regională. În acest scop au fost elaborate doctrinele „vecinătăţii apropiate” şi a loviturilor preventive împotriva oricăror ameninţări care imaginar ar atenta la adresa securităţii ruseşti.
Şi sunt voci abilitate care invocă faptul că politica externă rusă în perioada anilor 2006-2007 a intrat în etapa „revizionismului”, caracterizată prin reconsiderarea radicală a modelului existent în relaţiile ce au loc între Moscova şi Occident, relaţii care se conturaseră la finele „Războiului Rece”.
Nu ştim dacă SUA şi UE au adoptat o viziune comună fermă în politicile lor pentru spaţiul post-sovietic în noua conjunctură geopolitică, caracterizată şi prin efectele crizei financiare globale. Posibilitatea de oscilaţie între CSI şi UE şi probabilitatea renunţării la proiectul regional GUAM pot descuraja statele ex-sovietice să aibă o opţiune clară provestică.
Fostele state din GUAM pot deveni victime sigure a strategiei ruseşti de integrare „eurasitică” sub umbrela CSI, EvrAzEs, SEU şi OTSC. Cu întregul sprijin oferit până acum de SUA şi UE statele din fosta URSS, care reprezintă „vecinătatea apropiată” nu se pot considera pe deplin libere şi independente.
Unii experţi ruşi spun că Federaţia Rusă nu deţine resurse şi ambiţii ca să discute cu Polonia viitorul format al Ucrainei şi al ţărilor Baltice. Că aceasta nu are o influenţă aferentă ca să integreze pământurile Novorossiei, să iasă la frontera terestră a Transnistriei şi să iniţieze consultări şi negocieri cu România în privinţa viitorului statut al Basarabiei.
Actaualul statut „supraevaluat” al Federaţiei Ruse este unul temporar. Nu putem susţine că Rusia s-a integrat perfect în noul sistem mondial. Cu toate acestea ea se face vizibilă prin aplicarea armelor energetice, cu care sperie comunitatea europeană. Confruntarea, ca armă politică, adoptată de Rusia îi sporeşte percepţia de ameninţare la adresa noii ordini internaţionale, iar noile acte de securitate naţională şi doctrine militare o plasează într-un ungher al neîncrederii în siajul internaţional. Astfel, se confirmă lipsa de interes din parte Rusiei pentru o comunitate de valori democratice şi tendinţa acesteia de arcuire a unor accente neoimperiale de care încă nu s-a debarasat.
Deocamdată Rusia a reuşit să suspende procesul de extindere euroatlantică datorită statelor din CSI, să convingă SUA să amâne amplasarea Scutului în Polonia şi Cehia, să evite consecinţe serioase care ar rezulta din războiul cu Georgia. Şi nici criza economică care s-a rostogolit şi în Rusia nu a inflenţat corectarea politicii externe a Moscovei. Etapa de revisionism adoptată în politica externă de Rusia se menţine şi rămâne poiectată şi în viiitorul apropiat.
Metaforele geopolitice de genul „Moscova, a treia Roma”, „Rusia, ax civilizaţional eurasiatic”, manifestate în spaţiile de evocare ca nişte descărcări nostalgice ale unor măreţii defuncte, dar încă revelatorii în actualitate, îmbracă haina „miturilor post-istorice”în forma unor „hărţi proiective”.
„Rusia Imperială” constituie o formă substitutivă a acelor imperii regăsite în metafore geopolitice, servite opiniei publice, care au relevat nişte „imperii de imitaţii”.
Mitul imperial al unei Noi Rusii reverberează încă în spaţiul post-sovietic!
Majoritatea socilogilor ruşi au reiterat ipoteza că Rusia se menţine în formula de Imperiu. Teze lansată de Zbigniew Brzezinski care afirmă că: “Dacă Rusie va deveni Imperiu, atunci aceasta se va întâmpla doar împreună cu Ucraina. Fără Ucraina Rusia niciodată va fi imperiu”, foarte mult a deranjat mediul intelectual rusesc. În alt context, în anul *90 scriitoru rus Alexandr Soljeniţân pleda în lucrarea Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX, ca Moscova să destrame URSS-ul şi să se orienteze în crearea unui stat care ar fi constat din Ucraina, Belorusia, Rusia şi Kazahstanul de Nord.
Valorile şi princiipiile de existenţă a unor comunităţi naţionale, de întregi popoare, care se regăsesc în interiorul Rusiei şi se exprimă prin republici naţionale- este acea dovadă concludentă pe care se bazează aceştia. Imperiul, ni se sugerează, amenajează viaţa între populaţia diverselor comunităţi şi triburi. SUA ar fi aplicat acest cod imperial, iar Rusia ar urma să caute un astfel de cod imperial. Pentru că, reverberează socilogii ruşi, Occidentul în contrast cu Rusia a luat calea politică a unei integrări profunde, pe când Rusia cea de izolare excesivă. În acest context, aluzia acestora este cât se poate de clară, în privinţa Rusiei nu ne putem pronunţa că ar face parte din nation- state.
Fosta Rusie imperială a constituit o pseudo-morforfoză, iar tendinţa accentuată de izolare o poate constrânge pe Rusia actuală să ajungă în poziţia preistorică, a Rusiei Moscovite.
Doar că în anul 2010 regăsim o Rusie în care preşedintele rus Dmitrii Medvedev aprobă o nouă doctrină militară. Într-o logică a confruntărilor cu Occidentul este aprobat şi documentul „Bazele politicii de stat în sfera descurajării nucleare până în anul 2020”. Medvedev a explicat că aceste acte politice permit Rusiei să posede un comportament politic independent, pentru menţinerea suveranităţii sale. Şeful statului rus a aprobat şi legea „Despre apărare”, care oferă Forţelor militare ruse să îi apere pe cetăţenii săi dincolo de frontierele ruse. „Este important de avut în atenţie că în proximitatea frontierelor noatre există un potenţial conflitual şi că acest fapt crează o ameninţare la adresa securităţii intereselor naţionale ale Rusiei”, declară şeful statului rus. Secretarul Consiliului de securitate a Federaţiei Ruse Nikolai Patruşev este mai explicit şi spune că doctrina militară a Federaţiei Ruse, în noua redacţie, prevede posibilitatea aplicării unor lovituri de preîntâmpinare, folosindu-se arsenalul nuclear, asupra agresorului în situaţii critice pentru securitatea naţională. ”Se schimbă Rusia, se schimbă şi doctrina militară”, afirmă el. „Un factor determinant în raporturile cu NATO rămân inacceptabile pentru Rusia planurile de avansare a infrastructurii militare a alianţei spre frontierele ruseşti şi tendinţele de conferire acesteia a unor funcţii globale, care contravin normelor internaţionale”, concluziona Patruşev. Tema Scutului antirachetă în Europa de Est şi Tratatul de neproliferare a armelor convenţionale Start-2 sunt interdependente în negocierile purtate în prezent între Occident şi Rusia. Pe de altă parte, conform afirmaţiilor preşedintelui rus, „barometrul” raporturilor dintre SUA şi Alianţa Nord Atlantică, în mare parte, se reamarcă prin reacţia de amânare de către „aliaţi” a încheierii unui Tratat de securitate europeană, de inspiraţie rusească. Nu întâmplător, publicaţia americană Newsweek preciza recent că: „Astăzi principalul exerciţiu al Rusiei pe arena diplomatică constă în aceea ca să edifice bariere în faţa Statelor Unite, şi motivul este acela că forţa Moscovei slăbeşte”.
Secretarul general NATO Andres Fogh Rasmussen a acuzat Rusia că se ghidează de o doctrină militară depăşită, care examinează alianţa ca o ameninţare la adresa securităţii sale. Recent adoptata doctrină în Rusia nu reflectă situaţie reală din lume, a declarat Rasmussen în cadrul conferinţei internaţionale din capitala Poloniei, de le Varşovia, din 12 martie.
Spaţiul integrator post-sovietic şi soluţia CSI
Destrămarea Uniunii Sovietice şi crearea Comunităţii Statelor Independente a constituit singura cale de-a menţine trează ideea de resuscitare imperială a Kremlinului. După implozia URSS-ului Kremlinul a căutat formule care i-ar onferi o repliere onorabilă, dar şi menţinerea fectorului rus în spaţiul considerat „vital”. Astfel, instituind un „izolaţionism regional”în spaţiul post-sovietic prin lansarea proiectului CSI. Fostele state-client au fost chemate la „ordin”.
Apariţia CSI-ului s-a datorat lipsei de proiect „neoimperial” pe care încerca să-l formuleze Kremlinul. Pentru că aşa zisele procesele integraţionale din fostul spaţiul post-sovietic au fost iniţiate încă până la prăbuşirea URSS-ului şi a creării CSI-ului ca „formă de divorţ civilizaţional a statelor independente”.
Trebuie amintit că Moscova, în calitate de metropolă, a făcut un demers de unificare eurasiatică, aidoma defunctei URSS sau a neînchegatului CSI, către statele sale client în 20 august 1991 ce propune foştilor lideri ai republicilor ex-sovietice semnarea unui nou acord unional ce prevedea constituirea organismului geopolitic Uniunea Statelor Suverane. În luna martie 1991 a avut loc un referendum, iar pentri menţinerea şi înoirea URSS-ului a optata majoritatea populaţiei din fostul Imperiu, cu excepţia celor şase republici- Lituaniei, Estoniei, Letoniei, Georgiei, Republicii Moldova, Armeniei.
La 19 august a avut loc un putch la Moscova, iar organizatorii acestuia doreau să menţină URSS. Eşecul acestui putch a determinat elita politică de la Kremlin să prelucreze proiectul federativ al USS-ului în unul confederativ. Acesta a fost îngropat definitiv în decembrie 1991, când la Belovejskaya Puşcia a fost semnat acordul de formare a Comunităţii Statelor Independente ca organizaţie interstatală.
Proiectul politic USS nu avea caracteristicele de nivelul URSS-ului, la acesta au renunţat să adere Lituania, Estonia, Letonia, Georgia, Republica Moldova, Armenia, sub întrebare era aderarea Azerbaidjanului, Kârgâzstanului, Ucrainei şi Turkmenistanului. Aderenţii „neoeurasismului” regretă nostalgic moartea prematură a USS-ului, proiect geopolitic chemat să substituie URSS-ul. Pentru ei proiectul CSI rămâne un proiect de dezintegrare al spaţiului sovietic, considerat o „victimă a avortării URSS-ului”.
Ulterior, ne dăm bine seama că CSI-ul s-a dorit a fi o structură laxă regională, Moscova a manifestat tendinţe centralizatoare, inclusiv de constrângere a statelor post-sovietice, print tratatul de securitate colectivă şi spaţiul economic unificat.
La 14 decembrie 1992, la Stockholm,în cadrul întâlniri anuale a miniştrilor de externe ai CSCE(actualul OSCE), fostul ministru rus de externe şoca audienţa prin declaraţii belicoase. Revendicând exclusivitatea intereselor Rusiei în republicile ex-sovietice, el denunţa ingerinţele Occidentului în ţările baltice şi reitera capacitatea Moscovei de-a avea grijă de „prietenii” săi. Spiritul „neoimperial” reapăruse pe culuoarele Kremlinului. Inspirată de „doctrina Monroe” Rusia îşi formulează şi aplică conceptul de „vecinătate apropiată”, teorie ce revendică dreptul exclusivist al Kremlinului în spaţiul CSI. În anul 1992 demarează implementarea acestui mega-proiect „izolaţionist”, în care ideologii acestuia vedeau în CSI o structură care ar sta la baza unui spaţiu economic unic. Astfel în decretul preşedintelui rus din 14 septembrie 1995 asupra politicii Rusiei faţă de statele CSI se vorbeşte de comunitatea politică şi economică care va ocupa un loc respectabil în lume. Principiile revendicate în decret erau ale unui Imperiu şi prezentau Rusia ca singura ţara care garantează stabilitatea şi prosperitatea în statele client, care putea să acţioneze în dauna intereselor naţionale ale acelor state, ameninţându-le securitatea naţională şi doar în scopul promovării şi protejării intereselor ruseşti, a protejării etnicilor ruşi şi al capitalului rusesc, a împotrivirii extinderii frontierei europene şi euroatlantice, erijându-se în singura forţă pacificatoare legitimă. Îşi revendica dreptul de mare putere pe arena internaţională. Pluralismul geopolitic a determinat Moscova să-şi regândească politica, căutând să se exprime prin diverse formule ţesute pe verticală şi orizontală.
Federaţia Rusă şi-a dezvoltat strategii şi tactici în toate domeniile, pentru a-şi menţine statutul de lider regional. Folosind pârghiile economice, caută să menţină în sfera sa de influenţă statele din fostul spaţiu sovietic. Pentru o perioadă de timp, revoluţiile „de trandafiri” şi „portocalii” au eliminat autoritatea Moscovei din Georgia (2003) şi din Ucraina (2004), pierzând implicit influenţa asupra Caucazului şi controlul asupra celor două conducte americane care traversează teritoriul georgian: oleoductul Baku-Tbilisi-Ceyhan şi gazoductul Baku-Tbilisi-Erzurum.
Doar că, în ultimii ani, datorită avansării frontierei euroatlantice spre Est, Rusia a tins să descurajeze diverse proiecte de democratizare a geospaţiului post-sovietic, de inspiraţie occidentală, considerate a fi o ameninţare la adresa frontierei sale neoimperiale din CSI.
În anul 2008 deja Moscova prezintă ca nucleu de integrare a CSI-ului două organizaţii EvrAzES şi OTSC. Astfel în proiectul CSI prioritar se manifestă în formatul relaţiilor bilaterale şi formatele înguste integrative(OTSC,EvrAzEs, Uniunea vamală). Preşedintele Dmitrii Medvedev propune la 5 iunie 2008 elaborarea unui Acord de securitate europeană, care ar îngloba spaţiul de la Vancouver până la Vladivostok (Activitatea diplomatică şi de politică externă a Federaţiei Ruse în anul 2008, raport MAE a Rusiei, martie 2009, http://www.mid.ru).
Trebuie să remarcăm că statele din fostul spaţiu sovietic au rămas încremenite în două mega-proiecte de aderenţă la un sistem de valori occidental sau oriental. Între integrarea în spaţiul CSI sau aderarea la UE oscilează multe din acestea.
„Diplomaţia rusească tragic a rămas mult în urmă în lupta de politică externă exprimată prin metodele sistemice şi diversificate nu doar în raport cu adversarii noştri europeni şi de peste ocean, dar şi în metodele cu noile state independente. Iar această motivaţie ţine, în primul râmd, de „diplomaţia dinastiilor”-diplomaţia summiturilor, a tranzacţiilor de vârf, neconsolidate de sistemele pe vericală, orizontală în relaţiile de multipartidism, civism, de expertiză, şi a liniei legitime de „descurajare” a potenţialului antirusesc în noile state independente (Modest Kolerov, «CSI e mort…», Das Futur Zwei: 2008 – 2009, pag.183).
Dezintegrarea Uniunii Sovietice a reprezentat că Rusia a devenit un Imperiu care se îngustează fizic. Rusia are multiple probleme, iar un joc replică se amână, cu toate noile sale acte propagandistice de „doctrine” şi „concepţii” militare sau de securitate. Rusia este devansată demografic de către principalele centre de putere din lume- China, SUA, Uniunea Europeană.
Întrucât Rusia nu posedă o populaţie de 350-400 mln de persoane se atestă faptul că singura modalitate de resuscitare a forţei imperiale ar consta în proiectarea unui proiect de anvergură destinat fostelor state-client, adică celo din CSI. Un proiect geosociocultural rusesc care s-ar adresa şi vestului din spaţiului post-sovietic, dar şi republicilor din Asia centrală pare destul de rudimentar.
În Strategia de politică externă a Rusiei pe care se sprijină mai mulţi analişti ruşi, direcţiei occidentale din spaţiul CSI i se rezervă a treia prioritate geostrategică. În componenţa acesteia intră Ucraina, Republia Moldova, Belarus. Chiar dacă este mult mai importantă ca direcţia asiatică sau caucazianăîn politica externă, Kremlinul trebuie să insiste în politica sa de „vecinătate apropiată” în continuare pe măsuri dure, consideră analiştii ruşi. Caracteristicile importanţei acestei direcţii sunt în mare măsură întemeiate, ele sunt de ordin ciultural-istoric, economic, militar-politic, confesional. Şi de aceea Moscova trebuie să acţioneze faţă de periferiile mai importante mult mai aspru decât în alte regiuni. „Pentru că după cum arată practica ultimilor douăzeci de ani, nu preferinţele şi dotările contribuie la restabilirea spaţiului unic cultural, educativ, istoric, economic, industrial, financiar, etc a Rusiei şi a perefiriilor acesteia vestice, ci invers- a) tendinţa avansată de diferenţiere a resurselor cetăţenilor simpli b)diferenţa avansată care are loc în resursele de stat şi în creşterea industrială a Rusiei şi spaţiile periferice deindindustrializate...Clanurile de guvernare (din Belorusia şi Ucraina) nu sunt interesate de opiniile majorităţii cetăţenilor din ţările lor, care nu-i interesează lampa cu gaz lampant şi unde se află centrul de administraţei-la Kiev, la Minsk sau Moscova... Nu a trecut nici doi ani şi procesul de trezire în Ucraina a demarat. Cred că în anul 2010 va fi de ajuns ca şi în Belorusia să înceapă un proces analogic. Acţiunile Rusiei pe direcţia vestică a CSI-ului, prin diverse şi concrete scenarii de lucru cu Ucraina, Belorusia şi Republica Moldova, foarte limpede se înscrie într-o logică unică-minimalizarea cheltuielilor. Cât nu ar fi de ciudat, aceasta adevenit de mai bun efect, decât logica anterioară de asigurare cu mâncare. În prezent e evident, cine a devenit donator şi cine necesită dotări. O atare strategie a acţiunilor care produce efect trebuie menţinută până atunci , când clanurile de la guvernarea Ucrainei şi din Belorusia vor înţelege că se pot menţine al putere doar într-un singur caz- constituirea unui model asemănător Uniunii Europene cu centrul, bine’nţeles, la Moscova. Doar în cazul în care vor fi scoase de pe agendă disutele între elitele popoarelor fraterne, se poate gândi despre începerea unei echilibrări a infrastructurii social-economice şi de ajustare a nivelului de trai a cetăţenilor simpli la standardele ruseşti. Restul este cosmetologie politică, care nu are nici o legătură cu acele adevărate obiective strategice de dezvoltare, care stau în faţa ţării noastre. În acest plan, cinstit vorbind, puţin miră propunerile preşedintelui ucrainean, care nu ies din tiparul formatului cosmetic. Totodată, trebuie atras atenţie asupra faptului că împreună cu Ucraina şi Belorusia numărul noii uniuni ar constitui estimativ 200 mln de oameni. Dacă spre această uniune se va putea atrage şi republicile Asiei Centrale, atunci se poate pune problema de edificare a unui monopol asupra exportului resurselor energetice spre Occident, întrucât diversele proiecte energetice Rusia, Kazahstan, Turcmenistan, Azerbaidjan, care actualmente concurează, doar produce impact negativ asupra intereselor comune”(Iurii Barancik: Strategia de politică externă a Rusiei: cetatea-Kremlinul, Agenţia Regnum, http://www.regnum.ru).
Anul acesta în cadrul întrevederii dintre preşedintele rus Medvedev şi secretarul executiv al CSI-ului Serghei Lebedev s-a menţionat că anul 2011 reprezintă un an jubiliar-20 de ani ai CSI-ului, ceea ce trebuie să constituie un motiv în plus că trebuie înfăptuite nişte concluzii aferente ce ar stimula în procesele integraţioniste din spaţiul post-sovietic. El a precizat cp CSI rămâne principala uniune integrativă în spaţiul post-sovietic( CSI: altceva nu ne este dat, Oleg Gorupai, «Krasnaya zvezda»).
Tendinţe şi percepţii a noilor accente ruseşti în proximitate
Fără îndoială, intelectualii sau oamenii politici ex-sovietici care văd ca soluţie de succes integrarea spaţiului CSI îşi leagă speranţele de Rusia, îi aplică calitatea de locomotivă, care în primul rând ar urmări interese economice.
a) Despre o mentalitate-eurasiatică
Ce fel de mentalitatea totuşi îşi doreşte Rusia? „Izolaţionismul regional”îi alocă alonja transcendentală eurasiatică, sentiment pe care îl reperăm şi în scrierile geopoliticianului rus Alexandr Dughin. „Eurasismul” ar fi una din coordonatele esenţiale de care trebuie să ghideze Rusia? În „Politologia post-modernismului” Dughin aluziv solicită evaluarea realităţi politice într-un nou sistem axiologic. Cum să folosim postmodernul pentru realizarea proiectelor de integrare eurasiatică”; se întreabă Dughin? „Integrarea reală a ţărilor din CSI într-un nou model politic este extrem de greu de realizat. Tot ce avem se bazează pe tendinţe centrifuge. Doar că totul este modern, e competenţa acestuia. Statele-naţiuni, „naţionalismele”, ressentiment, sistemele de gospodărire, valutele, limbele etc.Integrarea eurasiatică se poate realiza foarte lejer, pur şi simplu şi fără probleme, doar atunci când vom aplica metodica postmodernului. Este necesar doar: a) să fie integraţi untelectualii din ţările CSI (EvrAzES);b) să fie lansat un singur post tv „integraţional” (unde masele televizate ale Eurasiei ar savura „spectacolul integrator” fără încetare); c) să fie înregistrat un domen .ea (E-r-A-sia) după analogia .su (S-oviet-U-nion). (Doar este un domen.su. Uniunea Sovietică nu e, dar domenul există. Doar că domenul .su este prea hard. Iar domenul .eu ar fi unul corect politic).
Proiectul ar fi următor. Îi unificăm pe intelectualii eurasiatici într-un singur loc, de exemplu în Astana, pe un vaporaş, care se eplasează spre Işimu, şi îi obligăm ca să-şi integreze singularităţile lor... Integrăm „Pervâi kanal” al Federaţiei Ruse cu Habarovsk, TV ucrainean şi altele. Aceasta va fi o „comunitate de atracţie eurasiatică”. Primul post „Eurasia” ca în Kazahstan acum.
Şi în sfârşit, live-journal pe teritoriul virtual -.ea”. (Alexandr Dughin, Integrarea eurasiatică în optica postmodernului, raport al liderului „Mişcării Eurasiatice” la conferinţa politologilor din Astana, dedicată „Anul Rusiei în Kazahstan, http://www.arctogaia.com)
b) Integrarea eurasitică: între mit şi realitate
În anul 1994 unul din liderii din republicile ex-sovietice, preşedintele Kazahstanului, Nursultan Nazarbaev a avansat ideea realizării proiectului Uniunii Euroasiatice, care, potrivit planului acestuia, trebuia să se transforme într-un centru puternic politico-militar, economic şi civilizaţional pe continent. Aprioric, se presupunea, că vor adera la acesta cinci republici din fosta URSS: Rusia, Kazahstan, Belorusia, Kârgâzstan, Tadjikistan. Ulterior, la noua formaţiune geopolitică se dorea aderarea Armeniei, Uzbekistanului, Ucrainei, dar şi enclavele separatiste Abhazia şi Transnistria.
Un alt proiect de integrare al spaţiului post-sovietic, considerat de succes, în care este implicată Rusia, îl constituie Uniunea Rusia-Belorusia. Acordul de creare a Uniunii Rusiei şi Belorusiei a fost semnat la 2 aprilie 1997, iar la 26 ianuarie 2000 acesta a dobândit titulatura de stat unional. Uniunea Rusia-Belorusia posedă atributele unei federaţii, doar formal, întrucât în practică divergenţele dintre Moscova şi Mensk sunt vizibile. Este adevărat că există o dezbatere de principiu asupra statutului Belorusiei în cadrul Uniunii, iar elita politică rusească îi rezervă Belorusiei locul unei provincii în cadrul componenţei Federaţiei Ruse, îndemnând-o să intre în componenţa statului rus.
Etapa de unificare economică a Rusiei şi Belorusiei a culminat prin instituirea unei Uniuni vamale Rusia, Belorusia şi Kazahstan. Acordul special de creare a unui spaţiu economic comun, semnat la 19 decembrie 2009, de către liderii celor trei state, afirmă că la 1 ianuarie 2012 SEU va funcţiona deja şi atunci se va putea vorbi despre proiectul Nazarbaev de edificare a unei Uniuni Eurasiatice în miniatură.
Aşa că astăzi asistă la iniţierea unei dezbateri asupra unei „mentalităţi eurasiatice”, confirmate în statele slave est-europene, dar şi în Kazahstan, care ar fi antagoniste priorităţilor culturale occidentale. Evident, Ucraina este analizată din punctul de vedere a celor două tendinţe: prooccidentale(Vestul şi centrul Ucrainei) şi eurasiatice(Sud-Estul şi Estul Ucrainei).
Vocile „neoeurasismului” din Rusia îşi leagă mari speranţe în elaborarea unui proiect „eurasiatic” de noul context politic care s-a format în Ucraina. Victoria în alegerile prezidenţiale a lui Victor Ianukovici a trezit speranţe pentru un mega-proiect geopolitic „eurasiatic”. Iar fostul lider al Uniunii Sovietice Mihai Gorbaciov în interviul acordat recent emisiunii televizate „Vesti” s-a arătat ca adeptul demarării unui proces de integrare a statelor slave, a formulat oportunitatea instituirii unor procese geopolitice tectonice pe continentul eurasiatic.
Şi nu este deloc o simplă întâmplare acţiunea liderului Comisiei pentru politică economică din Duma de Stat a Rusiei Evgheni Fedorov, membru al partidului Rusia Unită, condus de premierul Putin, care a declarat recent că fostele republici sovietice Ucraina şi Belarus ar trebui să se unifice cu Rusia, într-un stat cu capitala la Kiev. „Avem consultări cu toate forţele politice din Ucraina, Belarus şi Rusia, pentru a lansa proiectul unui stat unificat”. Noul stat, în viziunea lui Feodorov, ar permite „depăşirea nivelului de viaţă din ţările cele mai bogate din Europa”. Şi, în acest sens, estimativ 50 de deputaţi ai Radei supreme de la Kiev au primit de curând scrisori din partea colegilor ruşi cu o propunere ispititoare, de preocupare pentru „reconstituire a unei construcţii de anvergură geopolitică, a unei mari Ucraini Europene( cu Rusia şi Belorusia) de la Carpaţi la Sahalin”, informa deputatul Ostap Semerak în articolul său din „Ukrainskaya pravda”. În scrisoarea trimisă de Fedeorov către deputaţii ucraineni se anunţă că proiectul geoistoric reprezintă o condiţie cheie şi principală de consecutivitate în edificarea unei integrări statale în scopul creării către anul 2020 a unui nou stat slav eficient Ucraina-Belorusia-Rusia cu capitala la Kiev(!), care ar unifica regiuni de la peninsula Kolsk până la Crimeia, de la Carpaţi până la Sahalin, de la Bug până la Baykal.
„Cât n-ar fi de ciudat, dar cea mai mare amenţare în calea unei integrări favorabile în spaţiul CSI o reprezintă anume locomotiva acesteia- Rusia. Aici cel de-al treilea subiect în relaţiile bilaterale ale Ucrainei şi Rusiei, Belorusiei şi Rusiei sau a Kazahstanului şi Rusiei se prezintă subiectul economic, care converteşte capitalul său în politică,- Gazpromul şi complexul energetic rusesc.
De faptul dacă Ianukovici va reuşi să convingă în luniile apropiate forţele politice, care îl sprijină, să consolideze elitele politice şi să conducă poporul ucrainean în întâmpinarea Uniunii Eurasitice №2, depinde, fără a supraaprecia, destinul întregului continent, ceea ce înseamnă a lumii întregi”(Andrei Kovalenko, Integrarea: bariera capitalistă, http://evrazia.org/article/1273)
Putem vorbi azi de doleanţa de instaurare a unui blitzkrieg al „eurasismului” ca ripostă la tehnologia occidentală „portocalie” caracterizată în ultimii ani în spaţiul postsovietic.
c) Reglementarea conflictelor, reacţia la crize în optica Federaţiei Ruse
După ce a alimentat şi instituit conflicte teritoriale şi interetnice, Federţia Rusă tinde să convingă comunitatea internaţională că depune eforturi substanţiale în reglementarea conflictelor regionale şi a situaţiilor de criză sprijinindu-se pe dreptul internaţioanlşi pe resursele politico-diplomatice.
Statul rus încearcă să-şi menţină puterea şi influenţa în spaţiul Mării Negre şi Asiei Centrale. Trebuie să remarcăm că majoritatea conflictelor „latente”, instituite de Moscova, se află pe dimensiunea geografică-Marea Neagră-Marea Caspică.
Doar că astăzi se arată că în ceea ce priveşte relaţia Rusiei faţă de GUAM sau de alte scheme politice în geospaţiul Marea Neagră- Marea Baltică, aceasta denotă că în spaţiul post-sovietic, factorul rus va tinde să descurajeze reorganizarea acestei structuri subregionale şi va îngrădi apariţia altora. „Respectivele organizaţii subregionale şi alte structuri fără o participare rusească în spaţiul CSI vor fi evaluate la Moscova nu după declaraţii, ci „conform realului aport care asigură o bună vecinătate şi o stabilitate, disponibilitatea acestora ca în fapt să ia în considerare interesele legitime ruseşti şi să respecte deja mecanismele de cooperare, precum sunt CSI, OTSC, EvrAzES, dar şi Organizaţia de cooperare de la Şanhai”. Aluziv, ruşii dau înţeles că alte formule decâât cele avizate de Kremlin nu sunt binevenite în spaţiul rus vital. Şi întrucât Rusia consideră că organizaţiile de tipul GUAM au interesul să distrugă organizaţiile CSI şi pe cea de la Şanhai, pe care le patronează, noile fomule de democratizare a bazinului Mării Negre este pusă sub semnul întrebării.
Recentul parteneriat edificat între ONU şi OTSC i-a făcut pe unii experţi ruşi să evoce raţionalitatea acestei organizaţii regionale militare: potrivit lor, acordul îi conferă organizaţiei pan-eurasiatice rolul de-a exercita misiuni de pacificare sub un stindard recunoscut internaţional de ONU.
Să lămurim lucrurile cum s-a prezentat Rusia în conflictele din spaţiul ex-sovietic:
a) În reglementarea georgiano-abhază şi georgiano-osetină Rusia a alimentat tendinţele separatiste ale Abhaziei şi Osetiei de Sud. Statul rus s-a poziţionat în mod direct de partea enclavelor pro-ruseşti. Atât Abhazia ca şi Osetia de Sud au reprezentat nişte oaze politico-militare ruseşti menite să constrângă autorităţile georgiene să abdice de la politica de aderare la comunitatea euroatlantică şi să instituie un control rusesc în Caucaz. În final Rusia a intervenit militar în Georgia în data de 8 august 2008. Agresiunea militară a Rusiei a impus noi realităţi de confruntare în Caucaz, iar recunoaşterea Abhaziei şi Osetiei de Sud i-a subminat Rusiei statutul de „pacificator” în spaţiul post-sovietic.
b) În reglementarea din Carabahul de Nord şi prin prezenţa în grupul OSCE de la Mensk, alături de SUA şi Franţa, s-a relevat faptul că Rusia continuă să menţină situaţia tensionată în regiune, poziţionându-se ca de obicei de partea unuia sau al altuia din actorii politici din conflict( statul rus a fost fie de partea Armeniei, dar situaţional şi conjunctural şi de partea Azerbaidjanului), menţinând situaţia incertă şi în perspectivă. Armenia, Azerbaidjanul şi Georgia leagă zonele cu resurse de hidrocarburidin Asia Centrală, de bazinul Nării Negreşi Europa de Sud-Est.
c) În reglementarea transnistreană Rusia s-a poziţionat în mod direct de partea administraţiei separatiste de la Tiraspol. Prin urmare, regimul transnistrean a beneficiat de suport politic şi economic din partea Rusiei. Federaţia Rusă nu şi-a retras trupelor din stânga Nistrului, conform angajamentelor asumate la summitul OSCE de la Istanbul în noiembrie 1999. Iar în negocierile privind soluţionarea politică a conflictului şi identificarea unui statut pentru Transnistria, Moscova nu a dorit să se implice în realizarea unei soluţii. Iată de ce UE, care este tot mai prezentă în proximitatea sa, s-a arătat îngrijorată de nenumărate ori de “diferenţa contrastantă dintre evoluţiile pozitive în Balcani şi nedorinţa continuă a Rusiei de a influenţa în mod pozitiv evoluţiile din Republica Moldova (05.02.2003). Bruxellesul a specificat: “ Rusia are mai multe pârghii în problema transnistreană, decât pare a utiliza” (ianuarie 2003).
d) În regiunea Crimeii din Ucraina există un conflict gata să izbucnească dintre populaţia etnică rusă şi cea ucraineană. Iar staţionarea Flotei militare Ruse la Sevastopol şi disputele asupra termenilor şi prezenţei pe teritoriul ucrainean au încins spiritele ruso-ucrainene în ulimii ani.
Actualmente, observăm că Armata Rusă îşi menţine prezenţa în Georgia, Armenia, Ucraina şi Republica Moldova. Şi prezenţa militară rusă se reflectă pe dimensiunea Marea Neagră-Marea Caspică.
Astfel că, noua concepţie de politică externă a Rusiei ce posedă noi accente comportamentale în plan internaţional redă şi o doleanţă pe care preşedintele rus Dmitrii Medvedev s-a axat în documentul de politică externă. Este vorba de politica rusă în bazinul Mării Negre. Aceasta poate fi catalogată ca o sentinţă pe care o adresează statul rus altor jucători din regiune: „În acest fel vor fi edificate abordările Rusiei către...interacţiune în regiunile Mării Negre şi Mării Caspice în baza individualităţii Organizaţiei de Cooperare Economică la Marea Neagră şi consolidarea mecanismului de cooperare a statelor ciscaspice”. Iar o concluzie la cele expuse de Medvedev, în Concepţia rusă de politică externă, o dă fostul consilier a lui Vladimir Putin, directorul agenţiei Regnum Modest Kolerov:” Într-un cuvânt, cu cât mai mult va fi exprimată ideea de „neindividualitate”, a luptei unicului tipaj pentru „valorile”de tranzit şi a „rutelor alternative” antiruse, tot mai puţin vor fi ascultaţi ei la Moscova” (Modest Kolerov, Războiul, Politica externă a Rusiei şi lupta politică,1999 – 2009/ Das Futur Zwei: 2008 – 2009/ , Regnum 2009, capitolul «Concepţia de politică externă a Rusiei» aplică noi accente în raport cu ţările din f. URSS, pag. 30).
Obiectivele Rusiei în raport cu statele occidentale rămân tendinţele de obţinere a recunoaşterii sale ca poziţie exclusivă a Federaţiei Ruse, în special pe teritoriul CSI. Kremlinul solicită Europei să i se acorde dreptul ca în comun, pe picior de egalitate cu UE, să participe în luarea deciziilor ce ţin de sfera politică, economică şi a noii ordini militare europene. În fapt, Kremlinul vrea să obţină garanţii că are aceeaşi valoare geopolitică ca şi alţi actori de impact mondial sau regional, o poziţie similară SUA, care i-ar conferi dreptul să se exprime pe fiecare subiect ce ar ţine de competenţa fostului spaţiu post-sovietic. Obiectivele ruseşti sunt legate direct de reglementarea conflictelor din spaţiul ex-sovietic, de existentul status quo – în războiul cu Georgia sau de eventual conflict al gazelor cu Ucraina.
Concluzii
Interacţiunea Rusiei cu statele din spaţiul post-sovietic se realizează în mare parte prin Comunitatea Statelor Independente, doar că aprofundarea proceselor de integrare regională se exercită şi prin consolidarea structurile multilaterale adiacente care au loc în spaţiul CSI. Comunitatea Statelor Independente şi-a menţinut formal statutul de spaţiu de dialog politic în spaţiul postsovietic şi continuă a fi la cheremul Moscovei.
Kremlinul şi-a dorit dintotdeauna să-şi păstreze statutul de putere mondială sau cel puţin de putere regională. În acest scop au fost elaborate doctrinele „vecinătăţii apropiate” şi a loviturilor preventive împotriva oricăror ameninţări care imaginar ar atenta la adresa securităţii ruseşti.
Şi sunt voci abilitate care invocă faptul că politica externă rusă în perioada anilor 2006-2007 a intrat în etapa „revizionismului”, caracterizată prin reconsiderarea radicală a modelului existent în relaţiile ce au loc între Moscova şi Occident, relaţii care se conturaseră la finele „Războiului Rece”.
Nu ştim dacă SUA şi UE au adoptat o viziune comună fermă în politicile lor pentru spaţiul post-sovietic în noua conjunctură geopolitică, caracterizată şi prin efectele crizei financiare globale. Posibilitatea de oscilaţie între CSI şi UE şi probabilitatea renunţării la proiectul regional GUAM pot descuraja statele ex-sovietice să aibă o opţiune clară provestică.
Fostele state din GUAM pot deveni victime sigure a strategiei ruseşti de integrare „eurasitică” sub umbrela CSI, EvrAzEs, SEU şi OTSC. Cu întregul sprijin oferit până acum de SUA şi UE statele din fosta URSS, care reprezintă „vecinătatea apropiată” nu se pot considera pe deplin libere şi independente.
Unii experţi ruşi spun că Federaţia Rusă nu deţine resurse şi ambiţii ca să discute cu Polonia viitorul format al Ucrainei şi al ţărilor Baltice. Că aceasta nu are o influenţă aferentă ca să integreze pământurile Novorossiei, să iasă la frontera terestră a Transnistriei şi să iniţieze consultări şi negocieri cu România în privinţa viitorului statut al Basarabiei.
Actaualul statut „supraevaluat” al Federaţiei Ruse este unul temporar. Nu putem susţine că Rusia s-a integrat perfect în noul sistem mondial. Cu toate acestea ea se face vizibilă prin aplicarea armelor energetice, cu care sperie comunitatea europeană. Confruntarea, ca armă politică, adoptată de Rusia îi sporeşte percepţia de ameninţare la adresa noii ordini internaţionale, iar noile acte de securitate naţională şi doctrine militare o plasează într-un ungher al neîncrederii în siajul internaţional. Astfel, se confirmă lipsa de interes din parte Rusiei pentru o comunitate de valori democratice şi tendinţa acesteia de arcuire a unor accente neoimperiale de care încă nu s-a debarasat.
Deocamdată Rusia a reuşit să suspende procesul de extindere euroatlantică datorită statelor din CSI, să convingă SUA să amâne amplasarea Scutului în Polonia şi Cehia, să evite consecinţe serioase care ar rezulta din războiul cu Georgia. Şi nici criza economică care s-a rostogolit şi în Rusia nu a inflenţat corectarea politicii externe a Moscovei. Etapa de revisionism adoptată în politica externă de Rusia se menţine şi rămâne poiectată şi în viiitorul apropiat.
Metaforele geopolitice de genul „Moscova, a treia Roma”, „Rusia, ax civilizaţional eurasiatic”, manifestate în spaţiile de evocare ca nişte descărcări nostalgice ale unor măreţii defuncte, dar încă revelatorii în actualitate, îmbracă haina „miturilor post-istorice”în forma unor „hărţi proiective”.
„Rusia Imperială” constituie o formă substitutivă a acelor imperii regăsite în metafore geopolitice, servite opiniei publice, care au relevat nişte „imperii de imitaţii”.
Mitul imperial al unei Noi Rusii reverberează încă în spaţiul post-sovietic!
#23935
Daca reusesc, sa vedeti peste vreo 5 ani ce rezultate . Mai departe ,mai mult . Dar tu ,de mai sus ,daca nu tii interesant ,nu citi si nu comenta . In primul rind ar trebui sa intelegi despre ce se scrie acolo . Mie de sxemplu nu mii interesanta astrologia .Nu inteleg nimic . Cauta vreun articol cu subiect pe intelesul tau si succese!!!!!
inafara de faptul ca articolul este foarte lung si reia teoriile si opiniile consacrate din domeniul politologiei, relatiilor internationale si a geopoliticii nu identific scopul acestuia, nu mai insist pe faptul ca abunda in greseli de ortografie si exprimare.
Fa o corectura Carlos(Sakalul)! Un articol care il priveste viitorul Rusiei si daca nu iti place nu il citi.E un comentariu obraznic...
‹ înapoi la Ultimele Ştiri |
sus ▲
![[Valid RSS]](/v2_files/img/valid-rss.png "Validate my RSS feed"){kind=small}