Reprezentativa Spaniei a cucerit Cupa Mondială de fotbal 2010, după victoria din finală, 1-0, în faţa Olandei.

Andres Iniesta a marcat în minutul 116 şi a fost desemnat de FIFA cel mai bun jucător al finalei dintre Olanda şi Spania.

O nouă filă din istoria fotbalului a fost scrisă. Spania a câştigat Campionatul Mondial şi a devenit a opta ţară care intră în posesia trofeului, iar victoria sa în faţa Olandei în finala turneului final găzduit de Africa de Sud vine să confirme în mod autoritar impunerea stilului său de joc drept fotbalul prezentului.

Aşa cum vorbim despre Pele, Maradona, Germania din 1974 sau Brazilia anului 2002, cărţile de istorie ale fotbalului vor avea de azi înainte un capitol dedicat acestui tiki-taka, jocul obsedant de pase prin care Xabi Alonso, Iniesta, Xavi şi David Villa domină fotbalul de azi, punând stăpânire pe trofeul mondial la doar doi ani după ce îl cuceriseră fără drept de apel şi pe cel european.

Finala în sine nu a fost un meci frumos, dar nici nu era de aşteptat să fie. Ţinând cont de dinamica jocului Spaniei, un meci deschis al olandezilor cu un fotbal curat ar fi oferit spaniolilor o şansă în plus la cucerirea trofeului încă din primele 90 de minute.

Olandezii au sacrificat însă spectacolul ţinându-şi toţi cei 11 oameni în propria jumătate de teren în momentele de posesie prelungită ale adversarului, au avut propriile şanse pe contraatac şi până la urmă se pot considera ghinionişti că nu au prins loteria penalty-urilor având în vedere că au primit gol în minutul 116.

Chiar dacă Spania a avut iniţiativa şi mai multe ocazii clare de gol, Olanda nu a părut cu nimic inferioară, ci şi-a jucat în mod inteligent propria carte. În afară de aglomerarea axului centrar şi blocarea creativilor Xavi şi Iniesta, anihilarea “furiei roja” a presupus printre altele fragmentarea jocului, astfel ca englezul Howard Webb a avut prilejul să iasă în evidenţă prin arătarea a 13 cartonaşe galbene şi unul roşu.
Prestaţia centralului englez a avut până la urmă darul de a scoate din pepeni pe toată lumea, olandezii alergându-l de mai multe ori pe teren deşi în linii mari se poate spune că ei au fost cei avantajaţi de deciziile sale, Webb iertându-i de cel puţin alte doua cartonaşe roşii şi un penalty.

În prelungiri, Spania a părut încă din start mai proaspătă. După ce Webb le-a refuzat un penalty în minutul 93 după un contact între Heitinga şi Xavi în suprafaţa de pedeapsă, ibericii au fost în două rânduri foarte aproape de gol, rând pe rând Fabregas şi Iniesta scăpând spre gol pentru a fi blocaţi în ultima clipă de Stekelenburg, respectiv Giovani van Bronckhorst.

În minutul 109 olandezii au primit o primă lovitură, Heitinga văzând în mod meritat al doilea cartonaş galben după un fault din spate asupra lui Iniesta, pornit lansat spre gol. A doua lovitură a venit chiar de la mijlocaşul Barcelonei, care în minutul 116 a reluat din demivoleu o pasă excelentă a lui Fabregas, făcând inutilă intervenţia lui Stekelenburg. Cu un om mai puţin, olandezii au încercat în zadar să găsească lacătul defensivei iberice şi au terminat meciul în lacrimi, la fel cum se întamplase şi în 1974 şi 1978. Lacrimi au fost şi în tabăra cealaltă, căpitanul Iker Casillas plângând în hohote după fluierul de final al întâlnirii, de fericire însă, pentru primul succes al Spaniei pe scena fotbalulului Mondial.