Deschiderea negocierilor pentru Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană constituie primul succes al Politicii Externe moldoveneşti în acest an. Comparativ cu dialogul iniţiat de Bruxelles cu autorităţile moldoveneşti pe marginea altor documente europene (Planul de Acţiuni RM-UE, Acordul de facilitare a regimului de vize şi readmisie), în timpul conducerii comuniste, contextul în care este demarat cel curent diferă esenţial.

În primul rând, noua guvernare a R. Moldova este susţinută practic fără careva rezerve de către toţi partenerii europeni, dispuşi să furnizeze surse financiare substanţiale pentru a elimina insuficienţele bugetare (circa 100 mln.), garantând o legitimitate politică confortabilă liberal-democraţilor confruntaţi cu ravagiile crizei economice.

Secundo, climatul democratic din R. Moldova este agreabil pentru UE, puternic decepţionată şi vexată de acele decandenţe care au condus la declanşarea crizei socio-politice din 2009. Pluralismul mediatic şi politic generat de noul context conferă europenilor o convingere adiţională despre liniaritatea şi consecvenţa factorilor de decizie din cadrul Alianţei pentru Integrarea Europeană. Spre deosebire, de comuniştii acuzaţi de “ipocrizie” pe plan extern, noua conducere nu a creat niciun motiv pentru susceptebilitate din partea occidentalilor. Dispoziţia dată a garantat un mediu prolific şi constructiv pentru realizarea unor tratative sincere, calificate de asemenea drept ”substanţiale”.

Tertio, calitatea acestor negocieri va determina sustenabilitatea parcursului european al ţării, deoarece omiterea unor aspecte legate de capacitatea de implementare a reformelor şi aplicabilitatea lor exhaustivă vor împiedica buna realizarea a Acordului de Asociere, iar în eventualite şi concretizarea unor oportunităţi de aprofundarea ireversibilă a asocierii RM la spaţiul european. Provocarea majoră rămâne a fi pregătirea dubioasă a negociatorilor moldoveni, rezultată în urma ”corupţiei şi tranzacţiilor politice” prezente în instituţiile de stat, dar şi din încercările noii guvernări de a reaşeza din temelie reţeaua diplomatică moldovenească de peste hotare “crescută” de puterea precedentă, considerată de liberal-democraţi drept reminiscenţă a comuniştilor.

Şi nu în ultimul rând, procesul nefinalizat de formare a Colegiului de comisari europeni (aflat la stadiul audierilor în Parlamentul European) şi modalitatea de co-prezidare în Consiliul European (Preşedinţia spaniolă şi noul Preşedinte al UE Herman Van Rompuy şi celelalte preşedinţii care vor avea loc până în 2013) reprezintă două particiularităţi semnificative de care vor depinde dinamica şi ambiţiile acordurilor semnate de UE cu “statele partenere” din cadrul Parteneriatul Estic, inclusiv R. Moldova.

Deşi, negocierile considerate vitale pentru destinul european al R. Moldova sunt la etapa primară deja pot fi depistate tendinţe timide de adjudecare a rolului de forţă politică “europenizatoare” de către unii reprezentanţi ai actualei conduceri, ceea ce pune în pericol neimixtiunea intereselor politice individualiste în prioritatea supremă naţională.