Jurnalista Stela Popa spune că tinerii de peste Prut care au reuşit să determine înlăturarea regimului Voronin vor face în aşa fel încât să vină, cât mai curând, alături de România, în UE.

Să fie oare posibilitatea de a lucra în Occident singurul motiv pentru care mulţi dintre cetăţenii Republicii Moldova îşi doresc să aibă în buzunar un paşaport românesc? Ce se consideră, cu adevărat, tinerii care, acum aproximativ un an, au înfruntat moartea la Chişinău pentru a răsturna ultimul regim de tip stalinist din Europa - moldoveni sau români? Stela Popa, şefa Biroului din România a postului de radio „Vocea Basarabiei", a schiţat în trei cuvinte portretul colegilor săi de generaţie aflaţi dincolo de Prut - activi, dornici de schimbare şi inteligenţi.

Autoare a unui roman pe tema mişcărilor anticomuniste din Republica Moldova, apărut recent şi intitulat „100 de zile", Stela Popa crede că aceia care erau copii în anii '90 şi care asistau, din interior, la surparea Uniunii Sovietice, simt româneşte şi vor să reintre în Europa ce le-a fost interzisă propriilor părinţi şi bunici. Dovada? „The Twitter Revolution", adică impresionanta mobilizare a tinerilor basarabeni împotriva comuniştilor, prin intermediul reţelelor electronice de socializare. Vă propunem un dialog interesant despre aşteptările unei generaţii care şi-a răscumpărat cu mari eforturi libertatea.

Adevărul: Ce aşteaptă tinerii basarabeni de la România?

Stela Popa: Bine că nu aţi spus „tinerii moldoveni"... În România asta e sintagma - „tinerii basarabeni", la Chişinău e un pic ciudat când spui „tinerii basarabeni". Mai nou, am văzut că dincolo de Prut unii sunt deranjaţi când se spune „Basarabia" în loc de „Republica Moldova". Iată, recent, ministrul român de Externe Teodor Baconski a spus „Barasabia", iar Marian Lupu, lider al Alianţei pentru Integrare Europeană, s-a arătat deranjat. Tinerii basarabeni sunt consideraţi aceia care studiază în România. Ei aşteaptă mai multă iniţiativă din partea României şi mai multă deschidere. Tinerii basarabeni sunt foarte activi, sunt altfel decât cei de până acum. Sunt tinerii care vor să producă schimbarea. Sunt tinerii acelui 7 aprilie 2009 care nu mai vor să facă unele compromisuri. Ei vor acţiuni concrete. Am văzut asta la 7 aprilie - nu s-a mai putut, au ieşit, au protestat, nu şi-au mai imaginat încă patru ani cu Voronin. Tinerii basarabeni, în special cei din „The Twitter Revolution", sunt copiii celor care au ieşit în Piaţa Marii Adunări Naţionale în anii '90, atunci când s-a produs marea schimbare prin destrămarea Uniunii Sovietice. Ei erau atunci pe umerii părinţilor lor...

Cum i-aţi caracteriza în trei cuvinte?

Activi, dornici de schimbare şi inteligenţi. Ei ştiu ce vor.

Nu cumva tinerii basarabeni percep apropierea de România altfel decât ne imaginăm noi că o fac?

Apropierea o demonstrează şi acel concurs care se face anual pentru obţinerea unei burse în România. Vedem cât de mulţi tineri îşi depun dosarele şi vedem câţi sunt pe un loc. Asta înseamnă ceva, nu? Şi, în plus, să nu uităm că tinerii de la 7 aprilie au ieşit în stradă şi au scandat „Moldova, Ardealul şi Ţara Românească!". Sigur, în faţă cred că erau câteva zeci de instigatori, dar în rest, în spate, toţi cei care au venit, au făcut-o din proprie iniţiativă. Nu i-a adus nimeni, forţat, de pe băncile universităţilor. Tinerii aceştia, pe lângă ideile europene pe care le au, mai au şi un ataşament aparte faţă de România. Ei văd că în România s-a produs schimbarea. Adică ei nu-şi reneagă originea, în ciuda îndoctrinării care s-a încercat din partea regimului comunist. Ei au ştiut să distingă informaţia falsă de cea adevărată şi nu s-au lăsat duşi de nas de regimul lui Voronin, nu au căzut în plasa „moldovenismului" agresiv şi primitiv. Pe de altă parte, unii văd România ca pe un fel de legătură cu Occidentul. Dar eu zic că măcar şi asta e bine pentru că oricum treci prin România şi poate te opreşti în România când vrei să ajungi în Occident.

E dezamăgirea mare în rândul colegilor dumneavoastră de generaţie faţă de cum au evoluat lucrurile în relaţia România-Republica Moldova după momentul 1990?

Nu ştiu dacă e dezamăgirea atât de mare în rândul tinerilor, însă e mai mare în rândul părinţilor noştri, care au ieşit atunci în stradă, la începutul anilor '90, şi au vrut să scape de URSS. Au reuşit, dar nu în măsura în care au vrut. Şi mulţi dintre ei au trebuit să ia drumul amar al emigraţiei economice sau politice. Spre deosebire de ei, dimpotrivă, cred că tinerii de azi nu mai au timp să se gândească dacă sunt dezamăgiţi sau nu. Ei acţionează. De ce să mai fie dezamăgiţi? Au văzut că au generat schimbarea la 7 aprilie, acum aşteaptă urmările. Am fi mai dezamăgiţi dacă noua guvernare de la Chişinău nu ar întreprinde acţiuni sau dacă România nu ar fi deschisă faţă de noi, dacă România ne-ar uita, aşa cum ne-a uitat în ultimii ani. Totuşi, e şi de înţeles - cu un regim atât de ostil faţă de tot ce era românesc, nici nu aveai cum să aştepţi, ca basarabean, mai multă deschidere. Acum tinerii nu se impacientează, par că au răbdare, dar răbdarea asta are şi ea o limită. De asta spuneam că stăm la poarta Europei, nu doar a României, şi batem la uşă! Dar şi Europa trebuie să ştie că nu putem sta încontinuu la uşă. O să forţăm odată uşa şi o să vrem să intrăm unde ne este locul. Şi asta prin orice mijloace!

„România putea face mai mult pentru noi"

Putea face mai mult România, după '90, în ceea ce priveşte relaţia cu Chişinăul?

Personal cred că putea să facă mai mult. Putea să fie altfel. Pragmatic vorbind, în chestiunea cetăţeniei putea să facă mai multe. În Transnistria mereu se spune că Rusia a acordat 150.000 de cetăţenii. Din 400.000 de oameni, aproape jumătate au cetăţenie rusească! Bulgaria, la fel. Am mers zilele trecute în sudul Republicii Moldova şi am constatat că, la fiecare a doua casă, este cineva care are cetăţenie bulgară. Şi Bulgaria acordă cetăţenie pe bandă rulantă. Oamenii pleacă la muncă şi se întorc. Acum, sudul Moldovei, care era destul de sărac, începe să înflorească. Şi asta spuneam - România, măcar şi din punctul ăsta de vedere, ar fi putut să facă mai puţine declaraţii şi mai multe acţiuni. Eu, de exemplu, din 2006 aştept cetăţenia română. Am depus în 2006 o cerere şi timp de 3 ani nu mi-a venit niciun răspuns.Până la urmă, e un drept firesc al nostru...

Aceasta ar fi cea mai mare problemă pe care aţi identificat-o?

Asta ar fi ceea ce se discută cel mai mult. Dar în spatele acestei probleme mai sunt atâtea. Vă spuneam de dobândirea cetăţeniei române. Am depus actele aici, la Bucureşti, pentru că am permisul de şedere. Ştiţi prin câte am trecut? Eu nu discriminez pe nimeni, dar te simţi atât de umilit când trebuie să mergi cu aceia din China sau de nu-mai-ştiu de pe unde şi să stai acolo la coadă, să demonstrezi că tu ai nevoie de permisul de şedere. Or, eu vin acasă, nu mă duc în altă parte! Eu am nevoie să fiu primită acasă! Dar instituţiile de la Bucureşti nu gândesc de fiecare dată aşa... Diferenţa dintre discursul politicienilor, foarte pro-basarabean, şi funcţionarea instituţiilor din România este cea care ne produce cea mai multă dezamăgire.

Se spune că basarabenii vor cetăţenia română pentru a ajunge în Occident...

Este o confuzie! Conform sondajelor, 48,5% dintre aplicanţi vor să aibă cetăţenie română pentru a se deplasa liber în România. Alţi 32 la sută vor să cetăţenia română pentru că se simt români. 10,2% pentru a se deplasa liber în UE, şi doar 7% vor să aibă paşaport românesc ca să poată lucra în Occident. Un alt exemplu: Andrei Vartic, scriitor şi publicist de la Chişinău, a avut ca ultimă dorinţă înainte de moarte să aibă paşaport românesc, pentru că se simţea român. I-a cerut soţiei să fie îngropat cu paşaportul românesc pe piept... S-au făcut demersuri, dar... nu a fost să fie. Paşaportul a venit la două săptămâni după ce a fost înmormântat.

„Am stat degeaba în genunchi în faţa Rusiei"

Ce aşteaptă tinerii basarabeni de la Rusia?

Sunt tineri din Republica Moldova care aşteaptă ceva de acolo pentru că ei privesc spre Rusia, şi este firesc într-un fel. Sunt cei din familii ruse sau rusofone sau cei care primesc bani de acolo... Dar e destul de complicată întrebarea pentru că o parte dintre tineri privesc spre Occident, iar alta spre Rusia. Nu cred că aceia care privesc spre Occident, spre România, se mai uită mult spre Rusia. Ei iau în calcul ceea ce spune Rusia, dar asta este altceva. Sunt foarte puţini cei care ţin cont de ce vrea Rusia, de ce zice Rusia. Oricum, nici măcar tinerii ruşi din Republica Moldova nu mai sunt atât de anti-occidentali. Simt şi ei de unde poate veni prosperitatea.

Dar Rusia ce vrea, de fapt, de la Republica Moldova?

Bună întrebare! Rusia vrea multe. Vrea să-şi menţină influenţa în Republica Moldova. Spuneam, la un moment, că Republica Moldova este un tampon, o legătură - sună destul de urât, de altfel - dar eu n-aş vrea să cred că avem doar această misiune. Există voci care spun că Rusia îşi va extinde şi mai mult interesul acum pentru că avem chestiunea aceasta cu scutul antirachetă din România. Mă uitam ce scrie presa de limbă rusă şi nu cred că ne vom debarasa prea uşor de Moscova. Este şi greşeala noastră! Republica Moldova a dat Rusiei tot ce a putut să dea, a stat în genunchi în faţa Rusiei şi n-a obţinut nimic. Nici din Transnistria n-au fost scoase trupele, chiar dacă la Istambul, în 1999, Rusia s-a angajat să-şi retragă militarii de acolo. Cu ce ne-am ales? Influenţa masivă a mass-mediei ruseşti, dependenţă energetică de Rusia, blocaj faţă de Occident... Cam atât.

Ar influenţa în bine viaţa cetăţenilor Republicii Moldova o eventuală retragere a trupelor ruseşti din Transnistria?

Nu, efecte imediate nu ar avea pentru că e mult prea multă îndoctrinare acolo. Eu am fost şi am văzut asta cu ochii mei. Acolo rusa se vorbeşte aproape peste tot. Să ştiţi că românismul este o flacără care abia mai pâlpâie în Transnistria. Efecte imediate nu va avea, căci prezenţa soldaţilor ruşi nu este singura problemă. Republica Moldova trebuie să se uite înspre România, înspre Occident, să facă reformele care sunt atât de necesare, să progreseze şi să se dezvolte ca să atragă privirea celor din Transnistria, să îi convingă, să îi ispitească. Până acum Chişinăul nu a reuşit asta. După aproape 20 de ani!

Dar acolo sunt tineri care s-au născut în perioada în care aşa-zisa republică transnistreană a luat fiinţă. Ei nu au trăit în interiorul Republici Moldova şi nu se simt ataşaţi cu nimic de ceea ce este dincoace de Nistru.

Acei tineri sunt o problemă reală şi pot fi, eventual, convinşi numai prin pragmatism. Ei trebuie susţinuţi financiar. Spre exemplu, fiecare pensionar din Transnistria primeşte, din partea Rusiei, 15 dolari în plus. Adică Rusia îşi arată grija faţă de cei de acolo. Păi dacă Rusia dă 15 dolari, noi să dăm 30 de dolari! Dacă avem posibilitatea, desigur. La fel şi cu tinerii. Dar nu cred că va fi uşor sau că banii pot rezolva totul, mai ales că astăzi multe ONG-uri de tineri din Transnistria primesc fonduri şi din Rusia şi de la UE şi le convine foarte bine situaţia asta.

Are Republica Moldova această posibilitate în condiţiile în care este slab dezvoltată economic?

Noi nu avem, deocamdată, posibilitatea aceasta. Nu suntem încă acel punct de atracţie de care ziceam. Şi nici nu văd cum vom putea fi asta pe termen scurt. Cred că România este mult mai atractivă pentru Republica Moldova decât Moldova pentru Transnistria!

De aceea v-am întrebat dacă ar schimba în vreun fel viaţa cetăţeanului moldovean după retragerea trupelor ruse...

În primul rând nu cred că trupele ruse de „pacificare" vor pleca foarte curând de acolo. Hai să fim realişti! Chiar nu cred că se vor retrage. În al doilea rând, tinerii transnistreni privesc foarte mult spre Rusia. Adică delimitarea oricum se va produce. Cine vrea să meargă în Republica Moldova va merge, săracă sau bogată, cum o fi ea, cine vrea spre Rusia va merge spre Rusia. Deci nu ai cum să faci acea schimbare de mentalitate peste noapte. Au trecut totuşi circa 18 ani de la războiul de pe Nistru. Uneori, shimbarea de mentalitate este mai complicată decât orice...

Şi e cel mai greu de înfăptuit...

Or, vedem că Rusia tot timpul a mers pe metodele astea. A blocat tot, a generat războiul de pe Nistru, a folosit criza din Republica Moldova pentru a opri inclusiv apropierea Chişinăului de UE sau de Bucureşti. De ce nu am avut unirea României cu Basarabia, de exemplu?

Credeţi că era posibilă?

Unii spun că da... Eu eram mică pe vremea aia. De la tatăl meu ştiu că s-ar fi putut face ceva şi că mulţi au dorit-o. Dar au fost şi mulţi care se împotriveau sau erau reticenţi.

Percepţia majorităţii basarabenilor care era?

Nu pot spune asta. Dar ştiu că după război, mulţi viteji se arată. Şi cei care sunt astăzi pro-români, pro-occidentali spun că se putea, dar „dacă şi cu parcă... "

„România ar fi mai influentă în UE prin unirea cu Basarabia"

Cum vi se pare că se comportă românii în raport cu basarabenii?

S-au comportat în general bine, nu avem de ce să ne plângem. Mie îmi place că au deschidere faţă de noi. Am observat ceva de când sunt în România şi îmi asum riscul a ceea ce spun: cei din Republica Moldova nu au o deschidere atât de mare faţă de cei din România precum cei de aici faţă de noi. Cei de aici, dimpotrivă, spun mereu „Basarabia, pământ românesc! "... Nu prea auzi aşa ceva la Chişinău.

Credeţi că sunt majoritari românii care au un asemenea discurs? Sondajele de opinie arată contrariul...

Chiar dacă au unele rezerve, cei din România niciodată nu vor spune că nu suntem fraţi de sânge. Aici nu vei auzi lucruri pe care le-ai auzit pe timpul regimului Voronin, la Chişinău. Niciodată din România nu vei auzi că basarabenii sunt altceva decât români. Pe când, acolo, am auzit suficiente lucruri de acest gen - că nu suntem români, că suntem moldoveni, că vorbim altă limbă, că românii sunt fascişti etc.

Ştiţi că s-a vehiculat foartă multă vreme faptul că o eventuală revenire a Basarabiei în graniţele României ar împovăra economic Bucureştiul?

Unirea RFG-ului şi a RDG-ului a îngreunat, cumva, situaţia Germaniei? Dimpotrivă! Poate la început să fie mai greu, dar cu timpul s-a dovedit că a fost o decizie bună. Dar mai e o chestiune. România nu este totuşi de capul ei în UE. Mulţi văd această intrarea în UE prin unirea cu România ca o posibilitate, fie şi ultima. Să nu uităm că România a semnat Acordul de asociere în 1995 şi a intrat în UE abia în 2007. Se ştia clar că în acel acord de asociere este prevăzută integrarea României în Uniune. Noi abia urmează să semnăm Acordul de asociere, în care va fi vorba doar despre facilităţi economice şi liberalizarea regimului de vize şi nu explicit despre integrarea europeană. Cum facem, mai stăm 12 ani şi aşteptăm? Cei care vorbesc de unire se bazează pe faptul că tinerii nu vor mai avea răbdare. Şi cred că dreptate.

Dar din punct de vedere al României credeţi că e uşor să facă un asemenea demers de unificare în condiţiile în care constângerile sunt extrem de dure?

Da, eu recunosc că există o oboseală a extinderii. Nu ştiu cum se face că în cazul nostru deja apare această oboseală. În alte cazuri nu a fost vorba de aşa ceva. În cazul nostru, iată, toată lumea este exasperată, toată lumea a obosit. Dar câţi suntem noi încât să se teamă UE de noi? Cred că România ar trebui să ştie sigur ce vrea şi să spună asta clar la Bruxelles. Cred că România trebuie să facă mai multe şi nu să se întrebe ce părere au alţii despre asta...

Vă referiţi la unire? Dar România nici n-a cerut aşa ceva.

Nu trebuie să o ceară! Că nu o să o dea nimeni. Să nu uităm însă că toţi partenerii Uniunii Europene sunt egali. De ce să nu îşi ceară şi românii drepturile?

Reformulez. Ce ar câştiga România dintr-o eventuală revenire a Basarabiei în graniţele ei?

Ar fi mai mare, ar fi o ţară mai influentă, mai importantă.

Judecând pragmatic, în cotextul actual, care ar fi beneficiile?

Cei din Republica Moldova merg foarte des în Italia, în Portugalia, în Spania. Lucrează acolo. De ce n-ar veni cei din Republica Moldova şi n-ar lucra în România? Vă spuneam de cazul meu, cu permisul de şedere. Este foarte complicat în România să angajezi pe cineva din Republica Moldova. În cazul în care s-ar face unirea, am veni şi am lucra acasă, am face afaceri etc. Şi ar fi mai bine pentru toată lumea. Deci ar fi un ajutor reciproc. Eu aşa îl văd. Mai mult, toţi basarabenii ar deveni cetăţeni europeni cu acte în regulă.

Să admitem că ar fi locurile de muncă... În al doilea rând, ce ar cântări în favoarea unui asemenea demers politic, având în vedere şi datoriile pe care le are Republica Moldova?

Da, avem datorii inclusiv din partea Transnistriei, pentru că ei consumă gazul rusesc şi Republica Moldova achită factura. Dar România trebuie să ştie ce îşi asumă şi când îşi asumă un asemenea proiect. Probabil de asta nu şi l-a asumat şi n-a pus cel puţin în discuţie o chestiune de acest fel. Nu crezi că sunt prea fricoase autorităţile de la Bucureşti?

Aş zice, mai degrabă, prudente... Ce te-a impresionat cel mai mult când ai păşit pentru prima oară în România?

Sincer, când am coborât din avion şi am auzit vorbindu-se în limba română. Era atât de ciudat... Nu pot să redau starea asta. Era atât de ciudat ca eu să aud că se vorbeşte numai în română şi, eventual, în engleză... În Republica Moldova, la aeroport şi în taxi se vorbeşte numai în rusă sau aproape numai în rusă. Pentru mine a fost o senzaţie stranie. Acesta a fost primul sentiment.

„Moldovenii lucrează în Rusia în condiţii mizerabile"

Cum crezi că îi privesc ruşii pe basarabeni?

Întâi vă spun cum îi văd ruşii din Federaţie pe ruşii din Republica Moldova. Ştiţi cum le spun? „Moldoveni". Ei au un accent specific, cum avem noi, basarabenii, când vorbim limba maternă. Deci, dacă îi tratează aşa pe ruşii din Republica Moldova, atunci ce să mai spun de basarabeni... Eu aş vrea să cred că ruşii din Rusia nu-i văd pe moldoveni ca pe acel „moldovan" de care spunea Iuşcenko, atunci când în parlamentul de la Kiev i-a spus unui angajat TV „Băi, moldovanule! ", în sens peiorativ. Dar nu sunt sigură! Cu toate acestea moldovenii merg în Rusia şi se umilesc într-un asemenea hal... merg şi lucrează în nişte condiţii mizerabile. Acceptă nişte compormisuri pe care n-ar trebui să le accepte. Dar pe de altă parte nu au de ales...

Nu acceptă şi în Occident aceleaşi condiţii?

Nu, în Occident e altfel. În primul rând, ai posibilitatea să fii angajat cu acte în regulă sau să obţii actele mult mai repede decât în Rusia. Iar patronii din Europa nu se compară cu cei din Rusia, de unde te poţi întoarce fără salariu plătit şi mulţumit că ai scăpat cu viaţă. Apropo: când erau alegerile parlamentare, acum în vară, pe 29 iulie, îmi spunea cineva: „Uite, n-am putut să votez pentru că stătea poliţia la Ambasada Moldovei şi, neavând actele gata, cum te vedeau te luau la secţie". Ştiţi câţi moldoveni sunt duşi şi ţinuţi în secţiile acelea? Eşti luat de pe stradă, arestat, deseori bătut şi apoi expulzat. Atenţie, nu cu avionul, ca din Occident! În Occident e una şi în Rusia e cu totul altceva.

„În subsolurile poliţiei au fost cel puţin tentative de viol"

Să ne referim puţin la evenimentele din 7 aprilie 2009, care au clătinat regimul Voronin. Aţi scos o carte - „100 de zile" - un roman ce are ca fundament fapte reale. De ce aţi ales această variantă literară?

Eu cred că printr-un roman ajungi mai repede la sufletul oamenilor. Romanul este citit de mai multe categorii. Atunci când faci o carte-document, în stil jurnalistic, e mai greu. În plus, în roman pot spune mult mai mult decât aş putea spune într-o carte de analiză. Spre exemplu, despre violul fetelor din binecunoscutul „coridor al morţii" din subsolurile comunisto-KGB-iste de la Chişinău. În realitate, părintele Borşevici din Chişinău a ieşit şi a făcut declaraţii publice care afirma asta. Cunoscând situaţia din Republica Moldova, am înclinat să-i dau dreptate preotului. Şi atunci am inclus în carte acest episod.

Aţi avut şi alte probe?

Nu mi-a fost confirmat nimic pentru că nici nu aveam cum. Oamenii cu care am stat eu de vorbă au fost atât de afectaţi, inclusiv unele fete cu care am discutat, încât foarte greu scoteai ceva de la ei. Şi atunci am înţeles că atât cât au fost închişi s-au produs lucruri mult mai grave decât se declara. Înclin să cred că a fost vorba şi de tentativă de viol...

Nu cumva le este încă teamă să vorbească?

Le-a fost teamă. Acum am văzut că au început să iasă public unii dintre ei şi să facă declaraţii, inclusiv despre abuzuri fizice, chiar sexuale... Exact cum scriu şi eu în carte.

V-a fost teamă să abordaţi subiectul altfel decât în cadrul unui roman?

Nu, dar eu stăteam în România. Ideea a fost să redau mai multe lucruri în altă manieră, fără multe probe juridice la dispoziţie. Romanul este un instrument foarte bun, mai ales că începusem să lucrez la el atunci când s-au petrecut evenimentele. Iar 7 aprilie a devenit, dacă pot să spun aşa, personaj principal în cartea mea.

„Mi-a fost uneori teamă să-mi fac meseria de jurnalist"

V-a fost vreodată teamă să profesaţi jurnalismul la Chişinău?

De mai multe ori. Prima oară a fost când a venit un coleg de presă şi mi-a spus că „băieţii cu ochi albaştri" stau cu ochii pe mine. Nu am înţeles atunci de ce stăteau cu ochii pe mine, dar am văzut că subiectele pe care le abordam şi reportajele pe care le făceam la un post de televiziune într-adevăr trezeau reacţii.

„Băieţii cu ochi albaştri" erau din serviciile secrete moldoveneşti.

Bănuiesc că da! Şi am avut atunci un pic de teamă, dar am zis că până la urmă sunt o persoană publică şi, dacă îşi permit să facă ceva, riscă mult. Dar să vă spun ce fel de subiecte abordam atunci. Am realizat un reportaj care a trezit multe discuţii despre nişte tineri de la Orhei care, la începutul ocupaţiei sovietice, au ridicat tricolorul pe clădirea NKVD-ului. Au fost prinşi, bătuţi şi îngropaţi de vii sub un gard. Unuia dintre băieţii îngropaţi în nisipul de sub gard i-a rămas o mână afară şi o femeie a văzut că se zbate. A mers acolo, l-a dezgropat şi băiatul, pe patul de moarte, i-a povestit tot ce s-a întâmplat. Secretul a fost păstrat zeci de ani. În anii '90 au apărut nişte mărturii, a apărut şi o carte. Paradoxul este că în Orhei, acolo unde s-a întâmplat această grozăvie, nu există niciun monument al acestor tineri. Există însă monumentul soldatului sovietic, chiar în centrul oraşului. Chiar şi în ziua de astăzi. Acum, tinerii basarabeni din România vor să ridice acolo un monument. Acest reportaj a avut mare impact la vremea respectivă. Era tipul de reportaje care nu conveneau puterii comuniste... Dimpotrivă!

În timpul regimului Voronin contrângerile erau foarte mari şi era destul de dificil să-ţi faci meseria în mod corect. Acum poţi face jurnalism la Chişinău?

Acum situaţia este cu totul alta. Sigur, dacă în timpul lui Voronin aveam presa delimitată clar - pro şi anticomunistă - acum este foarte interesant că presa comunistă, care în trecut nu avea nicio problemă în legătură cu ceea ce se făcea la Chişinău, cu toate încălcările grave ale drepturilor omului sau a deontologiei profesionale, acum pretinde dreptate, neutralitate, cere ca noua guvernare să acţioneze în mod democratic, să meargă după exemplul occidental. Ceea ce ei nu au făcut niciodată! Şi nici nu fac!

Cum vi se pare presa de la Bucureşti, în comparaţie cu presa de la Chişinău, în momentul de faţă?

Ce-a mai rămas din presa de la Bucureşti... Apropo, presa de la Bucureşti mai nou apare şi pe tarabele de la Chişinău. O premieră şi o noutate absolută. E bine că apare dar, pe de altă parte, dacă nu ai nici măcar două pagini cu informaţii locale nu prea-i văd rostul. Cine este interesat oricum o are pe internet. Cât despre comparaţie, presa din Republica Moldova mai are multe de făcut...

Până acum erau prezente la Chişinău doar publicaţiile de limbă rusă?

Da, absolut! Nu exista niciun ziar din România. Presa de la Bucureşti ţine cont şi de partea materială, cea de la Moscova nu ţine cont numai de chestiunile acestea. Iată că Rusia investeşte fără să ţină cont de beneficii materiale. Este vorba de influenţa politică de care vorbeam.

Vi se pare că este o diferenţă foarte mare între jurnalismul de aici şi cel de la Chişinău?

E o diferenţă mare. Cred că în România e deja o suprasaturare de jurnalism. Pe alocuri nu mai este acel jurnalism care ar trebui să fie, ceea ce s-a văzut uneori şi în campania electorală prezidenţială... La Chişinău, multe lucruri sunt la început. Suntem, totuşi, destul de mult în urmă faţă de Bucureşti, dar sper să recuperăm.

„Alege între noi şi postul de televiziune din România!"

Aţi primit vreodată ameninţări directe sau aţi fost supusă unor constrângeri în exercitarea profesiei de jurnalist?

Faptul că am plecat din Republica Moldova cred că spune ceva. Am primit ameninţări pe telefonul mobil, după care pe blogul personal. Le am acasă, am o arhivă întreagă. Cred că, la un moment dat, o să o fac publică. E de groază ce mesaje primeam zilnic. Luând unele IP-uri, uitându-mă de unde vin, erau de la Centrul de Telecomunicaţii Speciale. De acolo intra inclusiv Procuratura. Stau şi mă gândesc dacă erau oameni special puşi să facă asta sau dacă erau unii care pur şi simplu din răutate acţionau aşa. Am avut un coleg care acum este angajat la SIS (n.r. serviciul de securitate al Republicii Moldova) şi de la care am primit un mesaj în care mă lăuda. Se arăta încântat de ceea ce fac, eu scriind în fiecare zi pe blog contra regimului lui Voronin. Şi el mă lăuda. Ulterior am aflat de la colegii mei că respectivul lucrează la Securitate. N-a trecut mult şi am început să primesc, de pe acelaşi IP, nişte înjurături şi nişte atacuri mizerabile... Înclin să cred că era „securistul meu de toate zilele", aşa cum zic în roman.

Iată că sunt şi tineri din generaţia dimneavoastră care au ales altă cale...

Da, dar acest om, în 2003, striga în centrul Chişinăului împotriva comuniştilor. Striga „România, vrem în Uniunea Europeană!"

Ce credeţi că a determinat această transformare?

De fapt, transformarea nici nu a avut loc. Acest gen de oameni se dau după cum bate vântul. Nu au verticalitate, nu se menţin pe aceeaşi poziţie. Şi recunosc că, în perioada regimului Voronin, mulţi dintre colegii mei au căzut în această ispită. Şi eu puteam să rămân acolo unde eram şi să stau bine-mersi, să fac anumite compromisuri. În momentul în care lucram la o televiziune din Chişinău, fiind şi corespondentul unui post de televiziune din Bucureşti, mi s-a spus direct: „Alege între noi şi postul de televiziune din România!"

„Voronin trebuie făcut să răspundă"

Cine face acum agenda publică la Chişinău?

Sigur n-o face presa. La asta mă rezum.

Să înţelegem că Alianţa pentru Integrare Europeană nu foloseşte aceleaşi instrumente pe care le-a folosit regimul Voronin pentru a-şi promova mesajul?

Cu siguranţă nu foloseşte aceleaşi instrumente. Este foarte greu să democratizezi presa din Republica Moldova după comunişti. Dacă ai acţiona în stil comunist, „democratizarea" s-ar produce foarte repede. Presa comunistă n-ar mai exista acum, deci i s-ar închide gura cum i se închidea şi presei democrate cândva. Foarte repede s-ar putea face această curăţenie. De asta spun că guvernanţilor de la Chişinău le vine foarte greu. Îi înţeleg. Dar sper că în timp vor găsi instrumentele potrivite.

Credeţi că vei reuşi să schimbaţi ceva în ceea ce priveşte percepţia publică asupra evenimentele din 7 aprilie 2009 prin romanul „100 de zile"?

Evenimentele din 7 aprilie prezintă interes şi vor mai prezenta interes mult timp. Când abordezi „subiectul 7 aprilie" discuţiile în contradictoriu sunt inevitabile şi eu am văzut deja reacţiile la acest roman. Faptul că a fost scris a trezit deja discuţii la Chişinău. Eu sper că nu voi dezamăgi prin ceea ce am scris. Vreau să rămână ca o mărturie de suflet a unor oameni care au fost acolo, nişte mărturii despre orori ce nu au fost făcute publice deocamdată.

Prin urmare este un roman-mărturie, un roman-document...

Un roman-mărturie, da, asta am încercat. Este o fotografie a ultimilor ani ai Republicii Moldova. Eu sper că aceia care vor citi romanul meu peste ani să aibă o percepţie corectă a ceea ce s-a întâmplat la Chişinău, pentru că s-au ascuns multe adevăruri, inclusiv moartea acelor tineri. Nu ştiu cum s-a putut ca un băiat de 80 de kilograme să se spânzură cu şireturile de la pantofi sau cum cineva să se urce pe un stâlp de înaltă tensiune şi să se arunce, aşa, pur şi simplu. Prea mulţi tineri au suferit în acele zile şi prea multe lucruri au fost asunse.

Credeţi că lucrurile acestea vor fi lămurite cândva?

O să fiu realistă: nu cred că vor fi scoase la iveală chiar toate câte s-au întâmplat. Dar eu sper ca Alianţa pentru Integrare Europeană măcar o parte din ele să le scoată la lumină. Vladimir Voronin să meargă la Procuratură şi să fie anchetat, să aibă curajul să spună ce a făcut, măcar acum, la sfârşit.

Credeţi că Vladimir Voronin va ajunge vreodată să răspundă pentru evenimentele din aprilie?

Trebuie să fie făcut să răspundă. Chiar dacă are deocamdată imunitate parlamentară...

Este, oare, o chestiune care poate fi decisă politic?

Nu ştiu...

Zona politică ar putea avea un cuvânt de spus în privinţa asta?

Ar trebui s-o facă. Dar, repet, mi-e teamă că nu va avea suficient curaj ca să de totul la iveală. Totuşi, speranţa moare ultima...