Timpul retoricii a trecut. E vremea acţiunii

adăugat 05 octombrie 2009, 07:40, la Opinii / Editoriale

„Din discuţiile mele cu Gorbaciov am reţinut că principala sa preocupare era să menţină integritatea teritorială a Uniunii Sovietice... N-am putut decît să exclam: Dar Ţările Baltice şi Moldova nu aparţin Uniunii Sovietice!.." (Margaret Thatcher, Le Figaro, 29 august 1990)

Frontiera euro-atlantică a ajuns la Prut şi există riscul să rămînă acolo, cel puţin pentru încă o generaţie. „Revoluţiile colorate" din regiune au însemnat ultimul proiect occidental coerent de mutare a frontierei înspre Est, dar consecinţele nu au fost cele aşteptate. România rămîne ţară de frontieră, ceea ce poate însemna şi criză, dar şi oportunităţi. Eterna şi fascinanta provocare a României postcomuniste rămîne în continuare Republica Moldova.

„Geografii simbolice" sau de unde a pornit totul.

Drumul integrării europene a fiecărui stat răsăritean este deja consacrat. Înainte de integrarea propriu-zisă în UE, toţi răsăritenii au trecut prin „filtrul" NATO. Dar, anterior, primul pas al demersului euroatlantic a fost plasarea conştientă şi asumată a fiecărei ţări într-o geografie simbolică europeană. „Sîntem europeni!", „Înapoi în Europa!" - scandau aceste popoare în 1989. Asumarea unei „geografii simbolice" a arătat că ele ştiau şi de ce. Răspunsul fiecăruia a fost după posibilităţi istorice şi oportunităţi geografice. Nemţii din Est şi-au asumat „geografia simbolică" a Germaniei occidentale, reunificarea din 3 octombrie 2009 fiind prima extindere a spaţiului euro-atlantic; sau invers. Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia au fost şi ele norocoase - mitul „Europei Centrale" („A treia Europă") a fost utilizat copios şi eficace. După care, cuminte, a ieşit din scenă. România şi Bulgaria au avut probleme cu această „geografie simbolică", pe care au căutat-o în multe locuri - românii chiar prin Europa Centrală! -, dar, pînă la urmă, s-au mulţumit cu europenitatea sud-estică şi cu o identitate de tip negativ - „noi nu sîntem balcanici" -, atributul balcanităţii fiind plasat undeva în zona ambiguă şi sîngeroasă a fostei Iugoslavii.

Balticii au fost cei mai radicali.

„Geografia simbolică" la care au apelat a fost intervalul interbelic, pe care l-au accesat urgent şi fără rest. Preambulul Constituţiei estone, de pildă, vorbeşte, senin, despre „dreptul imprescriptibil la autodeterminare al naţiunii proclamate în... 24 februarie 1918"! Cît despre fundamentele legitimităţii noii Constituţii, ele sînt plasate tot acolo: „poporul estonian a adoptat, pe baza primului articol din Constituţia intrată în vigoare în 1938, şi prin Referendumul din 29 iunie 1992, următoarea Constituţie". Letonia nici măcar nu s-a sinchisit să scrie un text nou. În mai 1990, Consiliul Suprem al ţării a trecut o rezoluţie, declarînd că independenţa Letoniei, recunoscută internaţional în 1920, era de jure încă în vigoare şi a proclamat supremaţia legii letone asupra legii sovietice. Constituţia Republicii Letone a devenit, aşadar, cea din 15 februarie 1922, la care au fost adăugate o serie de amendamente în 2002. Resorturile legitimităţii Lituaniei sînt aceleaşi. Adoptată prin referendum, la 25 octombrie 1992 şi amendată la 30 martie 2003, Constituţia pune în prim-plan „naţiunea lituaniană" şi invocă statul lituanian constituit „cu secole în urmă", „lupta seculară pentru independenţă şi libertate", „apărarea spiritului naţional, a limbii natale, a alfabetului şi a tradiţiilor".

Următoarele pe lista estică euro-atlantică s-au considerat a fi Ucraina şi Republica Moldova.

„Ucraina nu e Rusia". Dar ce e? Aici lucrurile au fost mai complicate. „Geografia simbolică" a Ucrainei este ambiguă şi include, în proporţii aproape echivalente, Estul şi Vestul. Geopolitic vorbind, Ucraina este cetăţeanul turmentat din geniala piesă a lui Caragiale. Urmărindu-i traseul sinuos din 1990 încoace, ne-o putem lesne imagina formulînd memorabila întrebare: „Eu cu cine votez?". Ambiguitatea, incoerenţa şi confuzia sînt cele care i-au marcat, sistematic, parcursul. „Ajutat" masiv din Est, Kievul nu a reuşit să-şi gestioneze convingător crizele interne. Însă aşa cum personajul Scrisorii pierdute este cel care provoacă intriga piesei, dar şi aplanarea conflictului, la fel şi Ucraina ar putea să aibă scrisoarea misterioasă cu cheia soluţionării problemelor regiunii. Cel puţin pe asta s-a bazat tratamentul aplicat Kievului din anii '90 pînă astăzi. Strategia pe zonă a devenit, tacit, „Ukraine first approach" -, iar logica din spatele discursului era că, odată captată Ucraina în spaţiul euro-atlantic, nu doar Rusia era blocată ca putere imperială spre Vest, dar şi bătălia pentru Republica Moldova sau Belarus devenea, automat, cîştigată.

Numai că evaluările din cancelarii s-au lovit dur de complexităţile din teren. Ucraina nu e Rusia - aşa sună titlul cărţii fostului preşedinte Kucima. Dar atunci, ce e? Şi la ce Ucraină ne referim, pînă la urmă? Nu ştim.

La braţ cu Ucraina sau politica externă de la televizor.

Influenţele asupra Chişinăului sînt esenţiale. Şi asta pentru că Republica Moldova, cel puţin în ultimii nouă ani, şi-a gîndit şi ea parcursul european, în realitate, în termenii „Ukraine first approach". În traducere, asta a însemnat, fie şi tacit, plasarea speranţelor Chişinăului în pachetul Ucraina - Republica Moldova. Mai pe şleau spus, un soi de politică externă la televizor: ne uităm cum merg lucrurile la Kiev şi ţinem pumnii „portocaliilor" sau „băieţilor buni" de acolo, aşteptîndu-i să cîştige şi să ne absoarbă şi pe noi la sînul cald al Europei. Dar dacă nu va intra? Dacă Ucraina, niciodată previzibilă, se îndepărtează de proiectul politic declarat? Ce îi va mai rămîne atunci Chişinăului?

Astăzi a devenit limpede ce îi mai rămîne de făcut: să schimbe, metaforic, regiunea. Eforturile de integrare europeană axate masiv spre pachetul „Ucraina-Republica Moldova" mai sînt viabile doar pe hîrtie. După 29 iulie 2009, Chişinăul trebuie să închidă televizorul, încercînd să repare eroarea de a rata opţiunea „pachetului Balcanii de Vest", doar pentru motivul că a propus-o Bucureştiul (primul partener economic european al Republicii Moldova). Drumul spre Europa nu trece prin Est, ci prin Vest. Chiar dacă, o bună bucată de vreme, Chişinăul s-a făcut că nu vede ce este acolo...

Statutul geocultural al Basarabiei.

Şi aici revenim la problema „geografiei simbolice" a Republicii Moldova, cea care va marca viitorul parcurs al acestui stat ajuns la vîrsta majoratului. Una dintre ideile de forţă ale Chişinăului, la începutul anilor '90, a fost că stînga Prutului nu este un spaţiu slav, nici istoric, nici etno-spiritual, nici lingvistic, în ciuda unei apartenenţe forţate la entităţi politice de această coloratură. În ciuda existenţei unor minorităţi slave sau slavizate, elementul predominant este cel latin, ilustrat în primul rînd prin limbă. Moldova nu este Ucraina sau Belarus, cu care, în termeni culturali, are în comun mai degrabă trecutul, respectiv, apartenenţa la URSS. „Europenismul" tînărului stat are la bază în primul rînd această zestre identitară.

Dar tipul acesta de discurs a intrat în recul în timpul „regimului Voronin". La aproape 18 de ani de la declararea Independenţei, unii lideri politici se codeau să rostească numele limbii pe care o vorbesc, perpetuînd formularea ridicolă de „limbă de stat". Obsesia multiculturalismului, marota preferată a PCRM, respectiv obsesia cu minoritarii ruşi sau rusofonii din republică, în ciuda diferenţelor însemnate de pondere, sugera iarăşi acelaşi trend. În realitate, soluţia pentru minoritari este indirectă: realizarea în Moldova a „efectului baltic", respectiv implicarea minorităţilor rusofone în proiectul majoritar de integrare euroatlantică, devenit credibil şi ispititor pentru ei. Dar pentru ca un asemenea proiect să fie eficient, este nevoie, precum la baltici, de existenţa unei majorităţi cu identitate limpede. Şi tocmai această majoritate este pulverizată în Republica Moldova de vinovata lipsă de asumare a unei identităţi etno-lingvistice. Problema nu este nici (numai) personală, nici (numai) de partid. A încerca să fentezi astăzi răspunsul la unele întrebări cruciale pentru prezentul şi viitorul Republicii Moldova este, dincolo de escrocherie culturală, un risc (geo)politic major - unul care se poate deconta negativ pentru viitorul unui spaţiu european prin destin, dar care risca să fie „slavizat" prin decizie politică.

Din această perspectivă, contradicţiile Moldovei au fost endemice, şi obsesia ei de a fi un „caz excepţional" - ineficientă. În realitate, singurele mecanisme prin care se poate plasa într-o geografie simbolică europeană ţin de limbă, religie, tradiţii istorice, mentalităţi. Adică tot ceea ce o leagă de vecina ei euroatlantică. Din acest punct de vedere, parteneriatul asumat cu România nu mai ţine de opţiuni personale, ci de opţiuni strategice. A clama o limbă deja europeană, existenţa unei Biserici care se subordonează unei Patriarhii europene (Mitropolia Basarabiei) etc. înseamnă a ieşi din geografia simbolică neeuropeană, sovietică sau rusă, care te duce, mai degrabă, în zona „străinătăţii apropiate" sau într-o ambiguă zonă gri, decît în „vecinătatea europeană" eficace.

Pregăteşte cineva şedinţa comună de guvern România - Republica Moldova?

Alegerile din 29 iulie au fost preambulul unui nou proiect (geo)politic pentru Republica Moldova, care s-a mişcat prea mult între mimarea interesului faţă de UE şi umilinţele încasate - masochist sau nu - din partea Moscovei. Schimbarea politică trebuie să genereze o nouă viziune, un nou proiect, obligatoriu în contextul crizei mondiale. O viziune care trebuie să scoată Republica Moldova din seria necîştigătoare a „Parteneriatului Estic", dar să o extragă cu el cu tot, adică nu negîndu-l, ci completîndu-l, printr-un parteneriat special cu un stat al UE, pe care, datorită genealogiei sale, numai Republica Moldova are şansa să-l realizeze. Soluţia ce ar individualiza Chişinăul în drumul spre UE ar putea suna aşa: „Parteneriat Estic" plus „parteneriat special cu România". Doar aşa poate spera vecinul estic al Europei că va reuşi să compenseze „oboseala extinderii" care s-a instalat insidios şi agresiv în instituţiile europene. Căci iluzia într-un parcurs „normal" va mai sacrifica o generaţie dincolo de Prut.

Contextul postelectoral devine, din această perspectivă, un veritabil test pentru ambele capitale. Gesturile ulterioare vor măsura nemilos distanţa dintre vorbe şi fapte, la nivelul elitelor politice de pe ambele maluri ale Prutului.

Autor: Dan DUNGACIU, Dilema veche
Sursa: www.rgnpress.ro