Un actor grăbit...

adăugat 05 februarie 2008, 10:01, la Opinii / Editoriale

Un articol de Radu Carp, preluat din Revista 22 cu acordul autorului Cu câteva minute înainte de sfârşitul anului 2007 autorităţile de la Chişinău au surprins printr-un gest fără precedent: expulzarea unor preoţi români, aparţinând de Mitropolia Basarabiei, parte a Patriarhiei Române, pe motivul lipsei unor acte care să dovedească şederea legală pe teritoriul Republicii Moldova. Reacţia de la Bucureşti s-a lăsat întârziată datorită faptului că de obicei asemenea evenimente grave nu au loc în perioada în care guvernanţi şi guvernaţi deopotrivă se află la ora bilanţului şi a binemeritatei odihne. Patriarhia Română a reacţionat nu printr-un comunicat de presă, ci prin vocea purtătorului de cuvânt care a oferit agenţiilor de presă o declaraţie, rectificată la interval de câteva ore. Peste câteva zile, MAE român a reacţionat printr-un comunicat extrem de laconic în care afirma că este dreptul fiecărei ţări să acţioneze cum crede de cuviinţă dar că asemenea gesturi în perioada sărbătorilor sunt neobişnuite. Cu alte cuvinte, cei îndreptăţiţi să reacţioneze au fost oarecum prinşi pe picior greşit, nu au avut toate datele de pe teren, nu se aşteptau la un asemenea gest. Sesizând relativa derută de la Bucureşti, preşedintele Voronin a continuat politica de expulzări cu alţi preoţi, comunitatea locală din Cahul a protestat, presa românească a început să acorde atenţie evenimentelor. În prezent, ritmul expulzărilor şi al ameninţărilor cu expulzarea pare a fi încetinit - probabil datorită aplicării de către autorităţile de la Chişinău a binecunoscutei tactici de adormire a vigilenţei duşmanului de clasă. Ce raţiune a împins regimul Voronin să recurgă la asemenea măsuri? La prima vedere, expulzarea preoţilor români este catalogată drept o reacţie la reactivarea de către BOR a trei eparhii pe teritoriul Republicii Moldova, gest care a fost sancţionat de Patriarhia Rusă, la început printr-o poziţie cvasi-oficială apoi din ce în ce mai categoric, după condamnarea acţiunii BOR de către Patriarhul Pavle al Bisericii Ortodoxe Sârbe (dovadă a unor solidarităţi inter-ortodoxe de la care BOR a mai fost exclusă şi cu care s-a mai confruntat în trecutul recent). Potrivit acestei interpretări, Voronin joacă un rol important într-o dispută doar aparent de jurisdicţie canonică între cele două Patriarhii, care are în realitate implicaţii politice încă nediscifrate pe deplin. Un alt argument pentru această interpretare este dat de afirmaţiile lui Voronin cuprinse într-o scrisoare expediată tuturor şefilor de stat din Uniunea Europeană în care Mitropolia Basarabiei este acuzată de imixtiuni în Republica Moldova şi considerată ca fiind cauza tuturor deficienţelor regimului de la Chişinău. Existenţa acestei scrisori nu a fost dezvăluită de către Preşedinţia Republicii Moldova, ci despre ea se găsesc detalii în interviul cu Oleg Serebrian publicat pe portalul de ştiri www.presa.md. Secretomania acestui demers întăreşte ipoteza unei alianţe obscure a liderului de la Chişinău cu patronii săi spirituali de la Moscova. În fine, argumentul cel mai puternic în favoarea acestei interpretări este dat de recenta vizită a preşedintelui Voronin la Moscova cu scopul de a primi un premiu pentru consolidarea unităţii popoarelor ortodoxe şi pentru a se întâlni cu Patriarhul Aleksei. Această cheie de interpretare are meritul de a oferi explicaţii cauzale unor evenimente care s-ar afla, la prima vedere, în strânsă conexiune. Nu întotdeauna cea mai la îndemână interpretare a evenimentelor este şi cea corectă. Să încercăm a descifra aceste evenimente şi altfel, pornind de la întrebarea : este Voronin un duşman declarat al influenţei ortodoxiei româneşti în Republica Moldova, de pe poziţiile unui apărător al identităţii religioase şi a unui alt tip de apartenenţă canonică al ortodocşilor care sunt cetăţeni ai Republicii Moldova ? Răspunsul nu poate fi decât negativ : Voronin nu s-a declarat vreodată ca fiind religios în tot timpul activităţii sale politice. Preşedintele Republicii Moldova este mai degrabă un liber cugetător de tip Ion Iliescu sau Miloşevici: nu are sentimente religioase dar, dacă cei pe care îi conduce au, poate să creeze aparenţa că face parte din aceeaşi categorie cu ei. Anul trecut, când s-a pus problema unei noi Legi a cultelor în Republica Moldova, Voronin s-a remarcat prin tăcere. În timpul procesului de la CEDO între statul moldovenesc şi Mitropolia Basarabiei, Voronin a susţinut poziţia statului pe care îl reprezintă, fără prea multă convingere, fără a invoca argumente de natură religioasă şi fără a fi atent la principiul separării Bisericii de Stat. Într-un cuvânt, preşedintele Voronin a speculat de această dată din punct de vedere politic un conflict de jurisdicţie canonică (asemenea conflicte sunt din păcate frecvente în ortodoxie şi sunt exploatate politic, însă cu mai multă subtilitate şi precauţie decât în cazul de faţă). Iniţial, această mişcare de bandwagoning a lui Voronin la poziţia Mitropoliei Moldovei nu a fost foarte mult pe placul Moscovei (dovadă lipsa unei reacţii de susţinere); treptat însă, în sfere înalte s-a ajuns la concluzia că este mai bine ca un om politic să fie port-drapelul unei lupte de pe urma căreia pot profita la o adică atât puterea laică, cât şi cea ecleziastică de la Moscova. Astfel, Voronin s-a transformat fără a-şi da seama (pentru a câta oară ?) într-un instrument util. Numai că cei care au nevoie de un asemenea instrument cunosc mult mai bine felul în care complicata relaţie între religie şi politică poate fi pusă în valoare sau conservată pentru timpuri mai prielnice, în funcţie de context. Preşedintele Voronin are o viziune mai simplistă asupra acestei relaţii : nu există nici o diferenţă între diplomaţii şi preoţii români, toţi slujesc aceeaşi putere politică ostilă regimului de la Chişinău, ceea ce înseamnă că toţi trebuie expulzaţi. Este exact felul în care regimurile comuniste înţelegeau să persecute religia, nu pe motivul diferenţelor de convingeri, ci datorită falsului semn al egalităţii între influenţa religiei şi cea a politicii în spaţiul public. Este foarte posibil ca Voronin să joace în această poziţie de contestatar al ortodoxiei româneşti ultimul său rol de actor secundar, supravieţuitor al glorioasei trupe de teatru sovietice. În mod firesc, consecvente ecleziologiei ortodoxe, nici una dintre cele două Patriarhii nu ar dori să-şi argumenteze poziţia într-o dispută canonică prin intermediul unui lider politic neangajat religios. Asistăm la o secvenţă infinitezimală din trasarea perpetuă a unor linii de demarcaţie în cadrul ortodoxiei, linii care n-au avut niciodată rolul de a separa unii credincioşi de alţii. Vor urma cu siguranţă şi alte asemenea secvenţe, după cum şi alţi actori distribuiţi în roluri minore vor crede că pot face miracole pentru supravieţuirea lor prin politizarea vieţii religioase. O atitudine care este la îndemână mai cu seamă în cazul unor state slab articulate identitar precum Republica Moldova.

Autor: Radu Carp
Sursa: www.presa.md