Aşadar, procurorul general confirmă ceea ce era clar şi fără el. Filmul despre evenimentele de la 7 aprilie 2009 este în mare parte autentic şi a ajuns pe net printr-o scurgere de informaţii.

Complotul cekisto-comunist

Imaginile abundă în documente nemaivăzute care pot înfrumuseţa orişice dosar penal tocmai bun de trimis în instanţă. Cu toate acestea, ele nu creează senzaţia unor dezvăluiri inedite. Dimpotrivă. Sunt percepute ca un adevăr banal. Ca un secret al lui Polichinelle. Ca un grupaj de ştiri răsuflate. De ce oare? Pentru că la mijloc e o bombă de presă cu efect mult prea întârziat ca să poată produce impresie.

Toate faptele pe care le cunoaştem despre evenimentele de la 7 aprilie 2009 „par să ateste o conspiraţie de proporţii. Acesta este secretul lui Vladimir Voronin, care ascunde o urzeală a fostei guvernări PCRM împotriva României şi a democraţiei moldoveneşti, menită să readucă ţara pe orbita Moscovei, să demoleze sistemul constituţional şi să legitimeze dictatura comunistă ce se prefigura la orizont”. Pare un citat din film, nu-i aşa? Greşeală.

Este vorba de o concluzie desprinsă din cartea „Revoluţia Twitter, episodul 1. Moldova”, apărută încă în 2010 la editurile Arc şi Ştiinţa, printre ai cărei autori se numără şi subsemnatul. În această lucrare se arată cu lux de amănunte că manifestaţiile paşnice de după alegerile parlamentare din primăvara anului 2009 au fost deturnate de serviciile secrete ruse la comanda regimului Voronin. Că în complotul cekisto-comunist au fost antrenate diverse grupări de provocatori controlate de Ambasada Rusiei în Republica Moldova, reprezentanţi activi sau în rezervă ai forţelor de ordine de la Chişinău, diverşi aventurieri din stânga Nistrului etc. De-a lungul ultimilor trei ani, mass-media a prezentat şi multe alte dovezi care incriminează guvernarea PCRM şi serviciile secrete ale Federaţiei Ruse.

Cele patru obiective ale complotiştilor

Faptele care demască implicarea Moscovei în conjuraţia lui Voronin sunt indubitabile şi nu aveau cum să nu se constituie în cele din urmă în nişte capete de acuzaţie incendiare. Patru obiective au urmărit complotiştii acum trei ani de zile:

a) demonizarea României şi instalarea la Prut a unei noi cortine de fier;
b) compromiterea opoziţiei democratice şi eliminarea din jocul politic a liderilor ei;
c) legiferarea, prin amendarea Constituţiei, a verticalei puterii şi instaurarea unui regim de tip putinist;
d) justificarea lucrărilor de reconstrucţie a sediilor Parlamentului şi Preşedinţiei care urmau să fie date în exploatare în ajunul jubileului de 70 de ani de la naşterea lui Vladimir Voronin.

Cum nemulţumirile populaţiei erau reale şi mitingurile, care urmau să aibă loc la sfârşitul primei săptămâni de după alegerile din primăvara lui 2009, riscau să ia proporţii, conspiratorii au hotărât să grăbească izbucnirea protestelor pentru a le scoate de sub controlul opoziţiei şi a le deturna pe o pantă violentă. Tocmai de aceea, lumea a fost incitată să iasă în stradă nu la 11 sau 12 aprilie, după cum programaseră partidele democratice, ci în ziua de luni, 6 aprilie, chiar imediat după consumarea scrutinului.

Toate aceste scopuri au fost atinse: expulzarea ambasadorului României, timorarea opoziţiei, dezmăţul poliţiei împotriva tinerilor dădeau impresia că evenimentele se derulează conform scenariului prestabilit. Atâta doar că ortacii lui Voronin au forţat nota şi glontele care trebuia să ucidă destinul european al Republicii Moldova s-a întors ca un bumerang împotriva lor.

Justiţiari sau partizani în spatele frontului?

Astfel, tabloul întregii conspiraţii pare să fie clar. Un singur lucru ridică semne de întrebare. De ce nu se cere încă ridicarea imunităţii şi aducerea lui Tkaciuk şi Voronin în faţa instanţei de judecată? De ce anchetatorii care instrumentează dosarul 7 aprilie se văd siliţi să organizeze scurgeri de informaţii şi să-şi schimbe vocea ca să nu fie recunoscuţi? De parcă n-ar fi nişte justiţiari la ei acasă, ci partizani în spatele frontului?

Răspunsul la aceste întrebări mi se pare evident. Adevărul este atât de crunt, încât justiţia noastră nu are curajul să-l recunoască deschis. De bună seamă, cum să spui că omul lui Putin, Eduard Baghirov, a coordonat un puci comunist la Chişinău? Că agenturile ruse au pus la cale o acţiune criminală menită să perpetueze stăpânirea Kremlinului în Republica Moldova?

Nu dosarul care îi inculpă pe Voronin şi Putin impresionează. Acesta există de mult timp şi e doldora de probe. Ceea ce contează este incapacitatea procurorilor de a-l pune pe rol. Se pare că spaţiul lor de manevră este îngustat serios de limitele suveranităţii politice reale a Republicii Moldova, de gradul ei de desprindere efectivă de fosta metropolă sovietică.