Comisia Cojocaru şi-a spus cuvântul: comunismul sovietic a fost un regim care între anii 1924-1989 a comis pe teritoriul de astăzi al Republicii Moldova, crime abominabile sub formă de foamete organizată, deportări şi asasinate în masă.

Aceste concluzii au provocat frisoane comuniştilor lui Voronin. Mai bine zis, frisoane erau în ianuarie, când Comisia abia începuse să activeze, acum, în iunie, sunt adevărate convulsii. De ce se întâmplă asta de îndată ce ei zic că nu sunt succesorii stalinismului? Nu cumva bisturiul investigaţiilor istorice a atins în sfârşit matca de la care provin, iar reacţiile vârcolace nu sunt altceva decât dovada pe faţă a unei legături ereditare între făptura ucigaşă leninist-stalinistă şi progenitura ei, nu mai puţin odioasă, voroninistă­? Deşi şi-a aplicat câteva operaţii cosmetice în ultimii şaptesprezece ani, nepoata bezmetică a mumei bolşevice aşa şi nu a devenit o ţaţă politică a stângii europene, cum a vrut să pară şi chiar a reuşit să convingă de această intenţie în 2005 credula Europă. Pentru că odată ajunsă la Putere în Republica Moldova pe faţa progeniturei au şi început să iasă toate bubele ereditare. Ca să nu mai vorbim de deprinderi şi trăsături de caracter.

Principala dintre ele - ipocrizia sau capacitatea de a spune minciuni - este parcă trasă la indigou şi s-a manifestat din plin la ambele surate: în 1917 bolşevicii vin la putere cu ajutorul a două lozinci trăsnite în acea perioadă de haos general: „Pace popoarelor!", „Pământ ţăranilor!". Cei care i-au crezut şi au trecut de partea bolşevicilor, ajutându-i să pună mâna pe putere, s-au ales imediat cu un război civil, ceva mai târziu cu un al doilea război mondial, cu exproprieri de pământ şi averi, cu foamete, execuţii în masă, deportări de popoare şi genocid, cu un imens lagăr de concentrare pentru decenii înainte. În Republica Moldova, urmaşii bolşevicilor vin de două ori la putere pe fundalul unei crize economice, dar şi identitare, cu ajutorul unor minciuni mult mai simple: „Pâine şi cârnaţi ieftine", prima dată în 2001 şi „Vrem în Europa", a doua oară în 2005. Cu ce s-au ales cei care i-au crezut?

Cu o sărăcie fără de margini, cu exproprieri de bunuri şi averi, cu un sistem corupt al fărădelegii, lucrând în interesului clanului condus de bolşevicul principal al ţării, cu exodul masiv al populaţiei, cu uciderea şi maltratarea tinerilor în aprilie 2009. Unica deosebire dintre cele două făpturi este că prima a fost ghidată de ţăcăneala paranoică a dominaţiei mondiale, iar cea de-a doua de pofta nesimţită de a se îmbogăţi. Şi muma bolşevică sovietică şi nepoata ei bezmetică sălăşluită la noi ar mai fi măcinat cu lăcomie canibalică destine omeneşti dacă întunericul minciunii nu ar avea sfârşit. Din fericire, sfârşitul lui vine de îndată ce oamenii văd un licăr de lumină şi află adevărul despre ei şi despre răul care îi chinue. Apucându-se cu ochii de acest licăr, ei trebuie să aibă pregătirea şi puterea de caracter ca să tragă către ei întreaga rază ce le-ar aduce descătuşarea purtătoare de libertate şi de viaţă mai bună. La căderea imperiului răului în 1991, nouă ni s-a arătat acel licăr de lumină. Numai că nu am ştiut să îl folosim.

Au venit peste noi capii orfani ai defunctei mume bolşevice, convertiţi peste noapte în lideri naţionali care ne-au convins foarte uşor că în numele pluralismului democratic trebuie să acceptăm repunerea în drepturi a nălucii comuniste. Întunericul s-a lăsat peste noi de îndată, năluca a luat chipul epigonilor bolşevici şi aceştea s-au pus pe treabă. Succesul şi l-au garantat pentru mulţi ani înainte aşternându-şi sub ei stratul social fertil regimurilor comuniste, cel al sărăciei şi ignoranţei. Şi iată că un regim comunist reciclat bazat pe aceleaşi principii al dominaţiei prin dezbinare, al ipocriziei şi îmbuibel otrăveşte, deja în secolul 21, viaţa a milioane de basarabeni în condiţiile când toate popoarele Europei scapă de această drăcovenie a morţii. Anul 2009 ne-a adus un alt licăr din lumina speranţei.

Noua guvernare de tevatură europeană s-a obligat să demonstreze caracter şi să ne scape definitif de practicile criminale ale unui regim repărezentat de un partid comunist încă puternic şi care pretinde să ne mai guverneze. O dovadă este şi efortul Comisiei Cojocaru care timp de şase luni a explorat cu sârg subsolurile arhivelor naţionale ca să scoată la lumină adevărul. Parte din el, înmănunchiat întrun Raport, care nu este altceva decât suferinţă, a fost aşezat în pagini şi este  accesibil. Numai că Raportul este doar o constatare, deşi cuprinde şi recomandări. Ca să nu se mai repete trecutul criminal nu este suficient ca Partidul Comunist şi comunismul în general să fie pus la stâlpul infamiei. Ruşinea ori resentimentul nu sunt caracteristice criminalilor, hoţilor, ucigaşilor. Criminalii trebuie condamnaţi şi în privinţa lor trebuie luate măsuri de izolare pe viaţă şi de interzicere prin lege a denumirilor, simbolurilor şi a practicilor pe care le-au avut. Dar iată că apar lideri politici şi partide care încearcă şi de această dată, în dosul unor frazeologisme perimate, goale, pseudodemocratice şi de conjunctură să apere fie comuniştii sovietici de ieri, fie comuniştii moldoveni de astăzi.

De când condamnarea unor criminali scindează societatea, cum se pronunţă machiavelic Partidul Democrat. Condamnarea unei crime nu dezbină, ci consolidează societăţile, le face mai sănătoase, le insuflă încredere şi le dă putere de viaţă. De câte ori să dăm cu capul în aceiaşi grindă ca să ne vină mintea la loc, stimaţii noştri politicieni rasaţi? Or, precum se ştie, răul care nu îl laşi să moară, ulterior nu te lasă să trăieşti. Doriţi să încercăm încă o dată adevărul acestor cuvinte?