Săptămâna curentă se împlineşte exact un an de zile de la ultimile alegeri parlamentare de când, ne place să spunem, a pornit Scimbarea. Vă amintiţi, desigur, că alegerile au fost fixate atunci, pentru prima dată,  într-o zi de miercuri şi nu  în una de duminică, aşa cum s-a procedat dintotdeauna prin părţile loculului. Guvernul Greceanâi, responsabil de organizarea alegerilor, nu s-a obosit să dea careva explicaţii. Lumea a înţeles însă prea bine: comuniştii recurg la tertipuri disperate pentru a împiedica accesul la urne a electoratului proscris. Iar proscrişi s-au dovedit a fi la 29 iulie 2009 tocmai cetăţenii plecaţi peste hotare şi care, ani la rând, au întreţinut cu bani grei un stat, adus de comunişti la sapă de lemn.

 Turmentaţi de fumurile puterii absolute şi pierzând capacitatea de a cântări lucrurile la dimensiunea lor reală, comuniştii au declarat război deschis moldovenilor aflaţi peste hotare. Calculul lor a fost pe cât de laş, pe atât de bicisnic: în zi de miercuri, în toiul săptămânii de lucru, au gândit ei, angajatorii se vor opune să ofere moldovenilor o zi liberă pentru a se prezenta la rarele urne deschise cu zgârcenie şi sub uriaşă presiune  în marile metropole ale Europei şi Americii de Nord. După marţea neagră din 7 aprilie, violenţele împotriva tineretului care au urmat această încă neelucidată provocare, regimul comunist a deschis un al doilea front, inamic fiind considerat de această dată  nimeni altcineva decât cetăţeanul conştient şi activ, muncitorul nostru de peste hotare, adevăratul întreţinător şi adevăratul finanţator al statului. Mai mare prostie nici nu se putea din partea unui regim parazitar care se ţinea şi se îmbogăţea pe seama remitenţelor trimise de aceşti bieţi oameni.

Adevărat, nu era prima prostie cu care s-a proslăvit regimul de la guvernare în acel an. Prima şi cea mai gogomană a fost tărăşenia cu lovitura de stat, cu arderea şi devastarea  clădirilor Parlamentului şi a Preşedinţiei. Insistenţa grosolană cu care propaganda comunistă şi cea rusă de la Moscova a încercat să inoculeze în conştiinţa oamenilor, dar şi a opiniei publice intertnaţionale,  implicarea României şi a Uniunii Europene în tentativa de răsturnare prin forţă a unui regim constituţional, în acea vreme comunist, a suferit un eşec lamentabil. Chiar dacă ţinea sub control o bună parte a electoratului sărăcit şi dependent de ofrandele sociale ale comuniştilor, chiar dacă a avut în subordonare o imensă resursă administrativă a statului, chiar dacă a recurs la numeroase fraude şi a procedat la intimidări directe, comuniştii au pierdut acel 29 iulie. Şi l-au pierdut nu numai pentru că a fost un regim prost, făcut de oameni prost intenţionaţi. L-au pierdut pentru că lumea a înţeles, că prostia la putere nu mai este o simplă şi inocentă prostie. Din astea am mai avut şi în alte vremuri. Prostia la putere comunistă este o putere necontrolată, deosebit de periculoasă şi purtătoare de mari nenorociri.

Evenimentele din aprilie 2009 au fost nişte vagi arătări la ceea ce poate urma. Comuniştii au pierdut pentru că s-au arătat drept un regim criminal, generat de un partid criminal. Acesta a fost marele motiv pentru care moldovenii au votat Schimbarea la 29 iulie. Şi ea s-a întâmplat. Alianţa pentru Integrare Europeană a fost investită cu puterea de a gestiona statul nu pentru că era mai tânără, mai frumoasă şi mai deşteaptă, ci pentru că ea a luptat cu mult curaj şi a promis să prindă şi să pună la respect criminalii, cei care au furat banii publici, cei care au acaparat proprietăţi străine, cei care au provocat dezordinele din aprilie, au maltratat şi au omorât tinerii.

Acum, stând la distanţa de un an de la acel scrutin, vine vremea să ne întrebăm: ce s-a făcut în numele dreptăţii, câtă schimbare s-a produs? Cine a fost tras la răspundere pentru marile furturi şi fărădelegi? Câte brute, ucigaşi şi lichele care au violat, au schingiuit şi au omorât tinerele noastre vlăstare au fost inculpate, trase la răspundere, puse la respect pentru faptele săvârşite? Avem puţine, foarte puţine răspunsuri. De ce se întâmplă asta, vine întrebarea firească. Fiindcă schimbarea s-a produs doar la vârf, vine firescul răspuns. Consluzia care se cere este că actuala guvernare pe care noi, alegătorii, am adus-o la putere la 29 iulie 2009 nu este încă destul de puternică ca să facă adevărata şi profunda schimbare.

Altă concluzie care se cere este că adevărata şi profunda schimbare pe care noi o vrem poate să se producă doar în 2010, în alegerile din toamnă, la care noi vom fi chemaţi să ne spunem cuvântul. Oare ne dăm noi seama cât de mare este miza acestor alegeri şi cât de importantă este toamna? Dacă ne dăm bine seama, apoi acel 29 iulie al anului trecut, poate să aibă o substanţială şi necesară continuitate în anul curent, anul 2010, anul adevăratei Schimbări.