Institutul Republican Internaţional (IRI) la Chişinău a comandat, aşa cum obişnuieşte la fiecare jumătate de an, un nou sondaj naţional. Chestionarea pe teren a fost făcută de operatorii Magenta Consulting în perioada 20 august – 2 septembrie 2011, iar cercetarea a fost elaborată, coordonată şi analizată de Baltic Surveys/The Gallup Organization.

Sondajul, având o marjă de eroare sub 3%, a cuprins un eşantion de 1200 de rezidenţi din Republica Moldova cu vârsta de peste 18 ani. Eşantionul a fost reprezentativ pentru întreaga populaţie după criteriile de vârstă, gen şi educaţie. În plus, datele au fost colectate prin interviuri faţă către faţă cu respondenţii. Două au fost rezultatele care ne-au atras atenţia. Acestea vizează aspectele identitare şi de autoidentificare, reflectând transformările produse la nivelul conştiinţei etnice, religioase şi lingvistice ale populaţiei noastre.

Aşa cum se remarcă în ultimii ani, populaţia are cea mai mare încredere în instituţia Bisericii. Rezultatele sondajului arată că 62 % dintre locuitori sunt favorabili Mitropoliei Chişinăului (Patriarhia Moscovei), iar 58 % sunt favorabili Mitropoliei Basarabiei (Patriarhia Română). În acelaşi timp, 30 % dintre concetăţenii noştri sunt defavorabili Mitropoliei Chişinăului şi 32 % – Mitropoliei Basarabiei. Câte 8 % şi, respectiv, 10 % dintre respondenţi nu au exprimat nici o atitudine faţă de cele două instituţii bisericeşti care asistă religios populaţia aparţinând confesiunii dominante numeric din ţara noastră. Concluzia pe care o putem trage din aceste rezultate este că moldovenii tratează aproape identic cele două mitropolii ortodoxe, rusă şi română, neagreând diferendul sau competiţia jurisdicţional-canonică dintre ele. Faptul în sine demonstrează că diferendul canonic dintre cele două mitropolii şi patriarhii nu are cauze sociale reale şi este unul indus administrativ, de sus în jos.

Un alt tablou avem în cazul percepţiei propriei religii de către cetăţeni. Astfel, 86 % dintre respondenţi au declarat că practică „ortodoxia rusă”, iar 11 % – „ortodoxia română”. Cumulate, aceste cifre atestă un procent de 97 de ortodocşi pe ansamblul ţării. Aici lucrurile trebuie interpretate cu multă rezervă, întrucât, potrivit altor statistici, dar şi evidenţelor interne ale credincioşilor pe care le ţin cele două mitropolii ortodoxe, sub aspect jurisdicţional creştinii ortodocşi din Republica Moldova deţin ponderi de 25 % în cazul Mitropoliei Basarabiei şi de 75 % în cazul Mitropoliei Chişinăului. Aceste „cote jurisdicţionale” sunt fluctuante din cauza fenomenului de „migraţiune canonică” în ambele sensuri, cu o tendinţă net accentuată şi constantă de mişcare dinspre Mitropolia Chişinăului spre Mitropolia Basarabiei.

Cel mai interesant aspect ne este prezentat de rezultatele privind identitatea etnică asumată. Astfel, 82 % dintre respondenţi se autoidentifică drept moldoveni, iar 7 % – ca români. Pe ansamblu, avem o cifră cumulată de 89 % de „moldo-români” şi un procent de 11 pentru toate minorităţile etnice luate la un loc. Ponderea minorităţilor etnice este de 4 % pentru găgăuzi, 2 % pentru ucraineni, 2 % pentru ruşi, 2 % pentru bulgari şi 1 % pentru cei care au indicat alte naţionalităţi. Rezultatele sondajului confirmă tendinţele naturale relevate de recensămintele generale ale populaţiei din 1989 şi 2004. Analizate comparativ, rezultatele oficiale ale celor două recensăminte au confirmat o creştere naturală anuală de aproximativ 1 % pentru populaţia majoritară etnic şi o descreştere naturală anuală tot de aproximativ 1 % pentru ansamblul minorităţilor etnice, ceea ce atestă acumularea unei diferenţe de 2% anual în favoarea majorităţii şi, respectiv, în defavoarea minorităţilor etnice. Pe durata celor 15 ani dintre recensămintele din 1989 şi 2004, ponderea populaţiei vorbitoare de limbă română a crescut de la 64,5 % la 78,1 %, acest fenomen acumulativ înscriindu-se într-o tendinţă generală atestată în toate statele postsovietice.

Din păcate, organizatorii sondajului comandat de IRI nu au inclus în chestionare întrebări privind limba vorbită de respondenţi şi felul cum o numesc aceştia. Republica Moldova este unul dintre puţinele state din Europa şi din lume în care populaţia prezintă răspunsuri discrepante atunci când se autoidentifică etnic, pe de o parte, şi lingvistic, pe de altă parte. Astfel, dacă la recensământul din octombrie 2004 doar 2,1 % dintre concetăţenii noştri au fost înregistraţi ca fiind de origine etnică română, un număr de 481 593 de persoane au fost înregistrate ca fiind vorbitoare de limbă română, ceea ce reprezenta atunci peste 16 % din ansamblul corpului social. Şi asta în condiţiile în care misiunea internaţională de observatori la recensământ a constatat că în 10 % din cazuri, recenzorii i-au determinat pe respondenţi să declare că sunt „mai degrabă moldoveni decât români” şi că vorbesc „mai degrabă moldoveneasca decât româna”. Cu siguranţă, numărul şi procentul celor care declară acum că vorbesc limba română este cu mult mai mare. Ţinând cont de tendinţele naturale din societate, s-ar putea ca la următorul recensământ general al populaţiei din 2014 să ni se ofere surpriza că peste 1 milion de concetăţeni se identifică drept vorbitori de română, la egalitate cu cei care se declară vorbitori de „limbă moldovenească” sau chiar peste numărul acestora din urmă. În această situaţie, clasa guvernantă de la Chişinău trebuie să aibă înţelepciunea de a găsi o formulă de conciliere a termenilor complementari, nicidecum opozabili, de român şi moldovean menţinuţi până acum într-o păguboasă relaţie de falsă adversitate. La asta obligă dinamica psihosocială şi etnolingvistică din Republica Moldova, o dinamică dintre cele mai mari pe continent. Este dinamica unui proces pozitiv de reabilitare identitară a populaţiei şi de afirmare a statului naţional.

Anul acesta toate cele 27 de state ale Uniunii Europene desfăşoară recensăminte ale populaţiei. Este mai mult decât regretabil că actuala coaliţie de guvernământ de la Chişinău, autoproclamată „pentru integrare europeană”, nu a decis sincronizarea Republicii Moldova cu statele UE şi organizarea unui nou recensământ general al populaţiei noastre. Cu atât mai mult cu cât peste 1 milion de cetăţeni moldoveni se află la munci în state ale UE, iar mai multe sute de mii deţin cetăţenia unor state membre ale Uniunii, cum sunt, în principal, România şi Bulgaria. O asemenea decizie ar fi fost îndreptăţită şi de un decalaj prea mare între recensămintele din 1989 şi 2004 (15 ani), precum şi de recomandările ONU pentru statele membre ca acestea să desfăşoare recensăminte nu mai rar decât o dată la 10 ani.

Republica Moldova este un stat care se schimbă surprinzător de rapid la faţă. Din acest motiv avem nevoie de „fotografii demografice” ale ei luate cât mai des cu putinţă. Nu este un moft, ci o necesitate reală. Rezultatele unui nou recensământ al populaţiei ar permite, pe de o parte, ajustarea politicilor culturale şi educaţionale la procesele identitare din societate, iar, pe de altă parte, ne-ar apropia mai mult de momentul eliminării falsei adversităţi dintre etnonimul „român” şi politonimul „moldovean”.