- Cred că există mai multe motive. În primul rând, textul scrisorii a venit ca o surpriză, de unde reacţiile destul de precipitate ale unor comentatori care, probabil, atunci când li s-a cerut părerea, nu erau pregătiţi să comenteze. Cert e că mulţi au vorbit sau vorbesc fără să intre în substanţa acestui demers. În al doilea rând, trebuie să disociem între reacţiile politice, respectiv, cele care ţin de campania electorală, şi cele tehnice. Nu este clară în acest moment diferenţa dintre ele. Multe dintre declaraţiile care acuzau scrisoarea preşedintelui de „demers electoral” erau ele însele gesturi electorale. În al treilea rând, au fost şi reacţii de la „comentatori externi” care, în paranteză fie spus, erau toţi dintr-o singură ţară, deloc „neutră” în această chestiune. Nu vreau să polemizez cu aceştia, dar nu mă pot abţine să nu constat un paradox: dacă demersul preşedintelui Ghimpu e aşa de neimportant, dacă personajul Mihai Ghimpu e atât de „necredibil”, de unde graba de a combate şi demersul, şi personajul? De ce depui energie pentru a-l contesta şi te mobilizezi urgent pentru a-i da replica? Şi cine sunt aceşti comentatori, jurnalişti etc., care sunt atât de convinşi că ştiu mai bine ce gândesc şi cum gândesc liderii unor organizaţii internaţionale de cel mai înalt profil?

- Şi totuşi, ce credeţi că a deranjat cel mai tare?
- Haideţi să fim sinceri şi să mergem la realităţi, nu doar la declaraţii. Mie îmi pare că această polemică nu este cu politicianul Mihai Ghimpu sau cu preşedintele Mihai Ghimpu, ci cu poziţia sau viziunea pe care o reprezintă acesta în politica externă. Amintiţi-vă că dl Ghimpu a cerut retragerea trupelor ruse de pe teritoriul RM şi în faimosul Decret privind data de 28 iunie. Atunci nu a fost invocată „sperietoarea NATO” - pentru că nu avea cum! - dar aceiaşi comentatori, aceleaşi personaje au apărut urgent la tribună şi au criticat demersul. Repet: atunci nu era vorba nici despre Lisabona, nici despre Astana, nici despre NATO, nici despre armele convenţionale. Dar criticile au fost identice. De ce oare? Simplu. NATO sau Astana par, pentru unii, mai degrabă pretexte. Pentru că miza discuţiilor la care asistăm acum este poziţia tranşantă a preşedintelui în ceea ce priveşte soluţionarea chestiunii transnistrene - în acord perfect cu legislaţia RM, de altfel.

- Care ar fi această poziţie?
- Una prin care Chişinăul să aibă şi curajul, şi competenţa să-şi afirme interesele de securitate, respectiv să fie o voce articulată, nu doar ecoul palid şi „corect politic” al altor voci. Ideea că există astăzi o preocupare majoră a Occidentului - în special, a Germaniei - faţă de problema transnistreană, iar malul stâng poate să fie un test pentru Rusia este una corectă. Şi e de salutat acest demers. Dar asta ce înseamnă? Că RM se poate culca pe o ureche? Că nu mai trebuie să spună nimic, să facă nimic, pentru că alţii îi vor rezolva problemele? Că nu mai trebuie să îşi afirme poziţia public? Nu cred. Tocmai în aceste momente şi în consultări cu partenerii ei poziţia RM trebuie clarificată. Dacă spui aşa: „cheia soluţionării conflictului transnistrean nu se află la Moscova, ci la Chişinău şi Tiraspol”, ai o anumită perspectivă. Dacă spui că retragerea trupelor rămâne cheia soluţionării problemei, eşti în altă paradigmă. Care este acum poziţia Chişinăului? Viziunea preşedinţiei, cel puţin, este clară şi a fost exprimată inclusiv prin această scrisoare.

- Ce a cerut de fapt preşedintele interimar cu această scrisoare?
Să clarificăm despre ce a fost vorba... În primul rând, preşedintele nu a cerut, cum s-a clamat deseori isteric, intervenţia sau implicarea directă a NATO în retragerea trupelor sau cine ştie ce „soluţii” militare, armate etc. Nu a fost vorba nici despre „principiul neutralităţii”, care nu a fost invocat sau afectat în niciun caz şi este pură campanie electorală să pui problema astfel. Ceea ce s-a cerut în scrisoarea adresată Secretarului General al NATO este un singur lucru, dar esenţial. În contextul discuţiilor actuale cu privire la revitalizarea „Tratatului privind forţele convenţionale din Europa” şi pregătirile pentru Summitul OSCE de la Astana, preşedintele Ghimpu a ridicat problema modului în care sunt negociate viitoarele documente esenţiale pentru securitatea europeană. Mai simplu spus, care mai este - sau care va mai fi? - relaţia dintre „conflictele îngheţate” şi tratatul privind armele convenţionale. Până mai ieri, cele două chestiuni erau legate. Acum riscă să fie decuplate, iar RM nu va câştiga nimic din asta în demersurile sale de a „trăi fără trupe străine pe teritoriul său”, cum se spune în scrisoare. Dimpotrivă, va pierde pârghii de acţiune politică şi diplomatică.

- Dar de ce i s-a scris Secretarului General al NATO şi nu celui al OSCE?
- Este foarte simplu. Secretarului general al OSCE ar fi fost inutil să fie trimisă, pentru că acesta are mai degrabă funcţii administrative. De ce NATO? Pentru că „Tratatul privind forţele convenţionale din Europa” a fost negociat şi discutat între NATO şi URSS, iar acum între NATO şi Federaţia Rusă, ultima fiind succesoarea legală a URSS. Deci, liderii NATO au legătură directă cu Tratatul. Apoi, statele membre NATO sunt şi membre OSCE şi vor participa şi la negocierile desfăşurate în forul OSCE, unde se pregătesc o serie de documente importante. Este şi acesta un aspect care nu trebuie neglijat. La fel cum nu poate fi neglijat ajutorul incontestabil pe care RM l-a primit la Istanbul, în 1999, de la statele membre NATO…

- Ce anume l-a deranjat pe dl Ghimpu? S-a comentat despre respingerea aşa-numitului principiu al „acordului statului gazdă” în scrisoare…
- S-a spus asta, dar eronat şi fiind scos din context. Problema preşedintelui nu este cea a principiului în sine, ci e legată de eficacitatea lui şi, mai ales, modul în care ar putea să fie folosit în detrimentul intereselor de securitate ale statului independent şi suveran RM. Aş reaminti aici că acest principiu nu este unul nou, el conţinându-se şi în textul „Tratatului privind forţele convenţionale din Europa” adaptat, dar şi în Codul de Conduită al OSCE privind aspectele politico-militare ale securităţii. Totuşi, acest lucru, observă scrisoarea preşedintelui, nu a împiedicat Rusia să-şi menţină trupele ilegal în Transnistria! Deci, în sine, nu s-a dovedit a fi extrem de eficient. În plus, există riscul ca, în textul „Tratatului privind forţele convenţionale din Europa”, „principiul acceptului statului gazdă” să devină o substituire a angajamentelor luate de Rusia la Istanbul privind retragerea trupelor ruse din RM. Asta nu este de dorit. La Istanbul, Rusia s-a angajat să-şi retragă trupele într-o perioadă concretă de timp, pe când „principiul acceptului statului gazdă” nu presupune retragerea trupelor, ci aflarea lor în Transnistria cu acordul statului gazda. În consecinţă, „principiul acceptului statului gazdă” poate deveni o pârghie de şantaj în mâinile Rusiei în relaţiile cu RM. Adică, Moscova va putea şantaja Chişinăul în sensul că, dacă acesta nu-şi dă acordul pentru prezenta militară rusă în Transnistria, atunci Rusiei nu-i rămâne decât să recunoască Transnistria pentru a obţine „principiul acceptului statului gazdă” de la „Republică Moldovenească Nistreană”.

- Este cazul Georgiei de astăzi…
- Exact. În prezent, Moscova susţine că nu are nevoie de acordul Georgiei ca să-şi menţină trupele în Abhazia şi Osetia de Sud, pentru că are acordul acestor două entităţi nerecunoscute. Mai mult, Rusia poate să susţină că, dat fiind faptul că „principiul acceptului statului gazdă” se conţine într-un tratat ce se referă la armamentele convenţionale, acest principiu nu se referă la trupele ruse dislocate în Transnistria, pe motiv că acolo nu mai sunt arme convenţionale… Această scrisoare este deci o luare de poziţie în ceea ce priveşte problematica de securitate regională, dar şi un avertisment al preşedintelui şi nu văd de ce nu este îndreptăţit să îl facă. Dacă RM nu spune şi nu cere lucrurile acestea, cine ne aşteptăm să o facă în locul nostru?