Semnificaţia vizitei lui Traian Băsescu depăşeşte valoarea celor 100 mil. de euro nerambursabili oferiţi Republicii Moldova, dar şi cea a înţelegerilor convenite cu oficialităţile de la Chişinău. Adevăratul impact este ascuns, de fapt, în „proiectul său de suflet”.

Hotarul de la Prut

Aşadar, planuri mari şi promisiuni generoase. Finalizarea proiectelor de interconexiune energetică, construirea unei conducte de gaze până la Iaşi, atragerea fondurilor europene din cadrul Parteneriatului Estic, revenirea la negocierea a 12 acorduri interguvernamentale, ecartamentul european, reconstrucţia podurilor peste Prut – acestea sunt principalele angajamente pe care şi le-au asumat cele două părţi în cursul vizitei de două zile a liderului de la Bucureşti, scrie Petru Bogatu pe blogul său.

Un detaliu curios. Practic, toate înţelegerile moldo-române de la Chişinău se împiedică în hotarul de la Prut. Din acest punct de vedere, trebuie remarcată poziţia lui Traian Băsescu faţă de tratatele României cu Republica Moldova.

Liderul de la Bucureşti a spus că a convenit asupra unui acord de parteneriat pentru integrarea europeană a Republicii Moldova. El şi-a reiterat poziţia şi asupra proverbialului deja tratat de frontieră. A subliniat că nu va semna niciodată un document care să redefinească hotarul cu Republica Moldova, întrucât acesta a fost recunoscut de România aşa cum a fost moştenit de la URSS.

Totuşi, Băsescu a precizat că va fi perfectat un acord privind regimul de frontieră. Declaraţiile preşedintelui României, după cum era de aşteptat, i-au scos din sărite pe fruntaşii fostului partid de guvernământ. PCRM, de exemplu, prin gura lui Mark Tkaciuk, l-a acuzat pe Traian Băsescu de sfidarea principiilor şi practicilor europene în relaţiile dintre două state suverane.

De ce fel de tratate cu România are nevoie Republica Moldova

Cum stau lucrurile în realitate? Cum e europeneşte? Ce fel de tratate cu România trebuie să încheie, de bună seamă, Chişinăul?

Haideţi să începem cu cel mai controversat din ele, pe seama căruia comuniştii au făcut mult tam-tam. Este vorba de aşa-zisul tratat de frontieră care, în opinia comuniştilor, ar fi vital pentru ţară. Voronin avertiza anterior că fără un asemenea document, Republica Moldova s-ar afla, chipurile, în mare pericol. Baliverne şi scorniri idioate.

Tratatele de frontieră, de obicei se semnează, între două state cu probleme în ceea ce priveşte delimitarea spaţiului de la graniţa dintre ele. În urma proclamării independenţei (1991), Republica Moldova avea un teritoriu cuprins între o frontieră internaţională cu România, moştenită de la fosta URSS, şi un hotar administrativ cu Ucraina. Astfel, singura dificultate era în Est, unde, sub aspect practic, nu exista, de fapt, o graniţă propriu-zisă. Aici, de bună seamă, hotarul administrativ trebuia transformat în frontieră de stat.

În Vest, la Prut, lucrurile erau bătute în cuie. Frontiera fusese delimitată şi demarcată pe teren încă sub sovietici. Bucureştiul şi Chişinăul n-au făcut decât să preia graniţa dintre România şi URSS. Singurele probleme care există aici sunt de ordin tehnic şi procedural. Se impune deci semnarea unui acord cu privire la regimul de frontieră, acesta urmând să fie racordat la standardele europene pentru a facilita trecerea Prutului în ambele sensuri.

În ceea ce priveşte tratatele de bază, ele pot îmbrăca forme diferite, în funcţie de natura relaţiilor şi gradul de cooperare dintre ţări. România, de exemplu, are în timpul de faţă relaţii de parteneriat strategic cu Franţa, Marea Britanie, Italia, Spania şi Ungaria, un parteneriat strategic în domeniul economic cu Germania.

Privite din acest unghi, raporturile dintre Bucureşti şi Chişinău ar urma să îmbrace forma unui parteneriat strategic pentru Europa, centrat pe relaţii privilegiate, şi un grad înalt de asociere. Cu alte cuvinte, tratatul dintre cele două state urmează să asigure sincronizarea cadrului legislativ, sistemului politic şi pieţelor economice de pe ambele maluri ale Prutului pe baza modelelor UE şi, nu în ultimul rând, a acquis-ului comunitar.

Un singur argument pentru aderare

O atare apropiere de România este într-adevăr vitală şi indispensabilă pentru Republica Moldova, care numai pe această cale poate să-şi croiască drum spre UE. Alta nu există pur şi simplu la ora actuală. În condiţiile în care Uniunea Europeană, obosită de extindere, a conservat procesul de expansiune spre Est, Chişinăul, pentru moment, nu are argumente pentru integrare. În afară de unul singur. Şi acesta este comunitatea lingvistică, etnică, istorică, culturală cu România, ţară care face parte deja din UE.

Altminteri zicând, ca să aibă şanse de aderare, Republica Moldova trebuie să se autodefinească neîntârziat, pe plan intern şi extern, drept cel de-al doilea stat românesc. Acest lucru trebuie fixat clar şi fără echivoc în viitorul tratat cu privire la parteneriatul pentru Europa.

Numai legitimându-se ca a doua Românie, care a ajuns să fie separată de cea dintâi doar în virtutea unor circumstanţe istorice, Chişinăul poate determina Bruxelles-ul să facă o excepţie şi să-i deschidă porţile integrării. Restul e literatură şi moare de varză.