La finalul unei luni dificile, zona euro se luptă cu propriile tabuuri.

Ciupiți-vă, să nu visați. Tot ce părea, până mai ieri, că va duce la destrămarea zonei euro acum pare s-o unească. În Germania, Curtea Constituțională a aprobat lansarea unui nou fond de salvare. Mult-dezbătuta uniune bancară începe, în sfârșit, să prindă formă.

Iar imprevizibilii olandezi au optat, la ultimele alegeri, pentru partidele proeuropene, în ciuda formațiunilor extremiste care păreau tot mai populare. Vești bune ce vin pe fondul angajamentului recent al BCE de a acționa în forță pentru salvarea monedei unice. Până și discuțiile, altădată înfierbântate, privind expulzarea Greciei din zona euro s-au calmat brusc.

Totuși, să nu deschidem încă șampania. Decizia judecătorilor germani nu exclude apariția unor noi probleme. În Olanda, nici măcar partidele de centru nu sunt prea dispuse să cedeze din suveranitatea sau din vistieria țării. În continuare, nimeni nu știe cum să dezamorseze bomba greacă. La fel cum nimeni nu este lămurit ce presupune exact angajamentul BCE. Peste toate acestea, ne paște mai mult ca oricând pericolul de a ne complace în actuala stare de fapt: statele-debitor pot încetini ritmul reformelor, iar cele creditor își pot pierde voința de a repara defectele endemice ale sistemului euro.

Chiar dacă nu excelează prin coerență, liderii europeni măcar dezbat câteva probleme reale: ce grad de federalizare și de partajare a riscurilor ar trebui acceptat pentru a spera la depășirea crizei? În discursul pompos intitulat „Starea Uniunii“, președintele Comisiei, José Manuel Barroso, a militat pentru transformarea zonei euro într-o „federație de state-națiune“. Cuvântul care începe cu F este pe buzele tuturor. Mario Draghi, agilul președinte BCE, crede că realizarea unei federații propriu-zise ar „impune niște standarde prea înalte“. În schimb, ministrul francez de finanțe, Pierre Moscovici, a surprins acum câteva zile cu un discurs călduros la adresa federalismului, în care lansa și o propunere interesantă: realizarea unui fond paneuropean de asigurări de șomaj.

Multe planuri, mai multe uniuni

În paralel, Barroso și Draghi, alături de Herman Van Rompuy, de la Consiliul European, și de Claude Juncker, de la Eurogroup (adunarea miniștrilor de finanțe), au promis ca, până la finalul anului, să prezinte planurile de constituire a „unei uniuni economice și monetare reale“. De altfel, în iunie, ei au prezentat „cei patru stâlpi“ ai acestei structuri: o uniune bancară (care să stabilizeze băncile), o uniune fiscală (care să permită emisiunea comună de bonduri), o uniune economică (pentru reformarea piețelor muncii și impulsionarea competitivității) și o uniune politică (prin care întreaga construcție ar căpăta legitimitate).

Majoritatea acestor obiective nu vor putea fi îndeplinite în întregime - cel puțin nu până la alegerile din Germania, din toamna lui 2013. Să luăm exemplul uniunii bancare. Comisia a propus ca BCE să capete prerogativa de a supraveghea toate cele 6.000 de bănci din Europa, modificare care ar permite ulterior recapitalizarea directă a instituțiilor cu probleme din fondurile de salvare ale UE. Pentru moment însă, fiecare stat rămâne responsabil de restructurarea sau falimentarea băncilor considerate insolvente de către BCE. În plus, Comisia a renunțat la ideea unei scheme comune de garantare a depozitelor la nivelul zonei euro, din cauza obiecțiilor Germaniei cu privire la partajarea riscurilor. Or, în aceste condiții, există în continuare posibilitatea ca prăbușirea unei bănci masive să ducă la destrămarea întregii zone euro.

Realizarea uniunii fiscale este și mai problematică. Germania nici nu vrea să audă de emisiunile comune de eurobonduri. Iar Franța refuză să permită Bruxelles-ului o implicare și mai profundă în politicile economice naționale. „Practic, avem o alianță ingrată între statele care nu vor să-și cedeze din suveranitate și cele care nu vor să-și partajeze riscurile“, se plânge un eurocrat.

Pași spre salariul minim european

Alternativ, se dezvoltă un nou concept, cel de „capacitate fiscală“, ce constă într-un buget comun al zonei euro, care ar putea fi utilizat ca instrument economic contraciclic. De exemplu, bugetul federal american reprezintă circa 24% din PIB; în cazul Elveției, acesta a ajuns la 12% din PIB. În schimb, bugetul UE nu depășește 1%. Schema de asigurări de șomaj de care vorbea domnul Moscovici (parte a unui așa-zis al cincilea stâlp, „uniunea socială“) ar putea consolida automat piața europeană a muncii: țările membre ar primi bani pentru sprijinirea șomerilor atunci când se află în dificultate, apoi, când lucrurile merg bine, ar contribui cu bani la acest fond.

Ce părere ar avea însă germanii despre acest pas major înspre „uniunea de transfer“ de care s-au ferit dintotdeauna? Majoritatea se tem că o asemenea schemă ar duce la îndeplinirea eternului vis al socialiștilor francezi de armonizare a nivelului salariilor minime și al ajutoarelor sociale în întreaga Uniune. Germania, la polul opus, tinde către flexibilizarea piețelor muncii europene și reformarea sistemelor de securitate socială.

Totuși, Angela Merkel a declarat informal că este pregătită să accepte anumite etape de transfer. Apropiații săi vorbesc despre posibilitatea de a acorda sume mari de bani statelor reformiste pentru reconversia profesională a șomerilor, de pildă. Unii eurocrați cred că abordările Franței și Germaniei nu sunt ireconciliabile. În final, schema comună de asigurări sociale ar putea fi utilizată numai în cazul șomajului pe termen scurt, cel pe termen lung urmând să fie finanțat tot la nivel național. Costurile fiecărei țări membre ar trebui limitate (de exemplu, să nu depășească 0,25% din PIB). Iar sprijinirea persoanelor rămase fără loc de muncă s-ar putea dovedi mult mai utilă decât salvarea statelor iresponsabile. Nu în ultimul rând, acceptarea acestei politici ar ajuta Germania să-și mai îmbunătățească imaginea actuală, de gardian fără suflet al austerității.