![[o]](/v2_files/img/icons/clock.png){kind=icon}
Comentarii (3)
Tipăreşte
Sus
Adrian Cioroianu: Istoria va continua şi după Voronin, şi după Băsescu, şi după Stratan, şi după Cioroianu
adăugat 16 februarie 2008, 18:38, la Ştiri de Top
Seful diplomaţiei româneşti spune că "vorbeşte prin hârtii" cu omologul de la Chişinău şi că a încercat să-l tempereze pe Băsescu în relaţia cu Voronin
Adrian Cioroianu este convins că şi-a făcut bine treaba, până acum, la Ministerul Afacerilor Externe. El spune că multe dintre gafele ce i-au fost puse "în cârcă" sunt opera celor care încearcă să demonstreze că preşedintele Băsescu a avut dreptate opunându-se intrării sale în guvern. Şeful diplomaţiei româneşti a vorbit "La masa adevărului" despre relaţiile glaciale cu Andrei Stratan, omologul său de peste Prut, dar şi despre colaborarea cu Palatul Cotroceni.
Nu trebuia să reacţionaţi mult mai vehement în cazul Mitropolitului Petru al Basarabiei, percheziţionat de către vameşii moldoveni pe motiv că ar ascunde droguri? Nu consideraţi că este o jignire la adresa autorităţilor române, având în vedere că un mitropolit are rang de ministru?
Înainte de toate este o manieră de comportament a celor din sistemul vamal din Republica Moldova. Absolut uluitor! Şi noi am trimis la nivel oficial, şi bănuiesc că şi Patriarhia Ortodoxă Română a trimis, protestele de rigoare. Nu am dorit să facem un caz public pentru că am sentimentul că răspunzând cu vehemenţă nu facem altceva decât să legitimăm un mod de comportament. Nu ne-am dorit să intrăm în polemică cu autorităţile din Republica Moldova! Şi v-aş ruga să folosiţi întotdeauna termenul Republica Moldova, şi nu Moldova.
Dar despre Basarabia putem vorbi?
Este un termen istoric. Sigur că poate avea o conotaţie politică, dar e un termen istoric corect. În calitate de istoric vă spun că puteţi folosi şi termenul Basarabia. În calitate de ministru vorbesc despre Republica Moldova. Autorităţile Republicii Moldova se aşteaptau, la momentul la care ne-au expulzat doi diplomaţi, să luăm o măsură similară.
Nu e niciun secret. Se aşteptau să expulzăm doi sau trei diplomaţi de-ai lor. Cred că i-am surprins într-o măsură pozitivă pe aliaţii şi partenerii noştri europeni, care cu toţii ne-au felicitat pentru calmul pe care l-am arătat. Nu numai că nu am expulzat, dar le-am şi urat sărbători fericite, Crăciun fericit şi să se simtă bine pe pământ românesc, atât autorităţilor de la Chişinău, cât şi celor care lucrează în ambasada moldovenească.
Serviciul de Informaţii Externe nu v-a semnalat ce se pregătea la Chişinău?
Vă spun că am o foarte bună colaborare cu aceste instituţii. Nu sunt multe lucruri care să ne surprindă.
Dar vă trimit informări, vă anunţă de eventuale vulnerabilităţi?
Serviciile, ca peste tot în lume, îşi fac treaba. Nu am motive să arunc responsabilitatea pe umerii cuiva. Am avut o bună colaborare instituţională în aceste probleme. Evident că nu am expulzat niciun diplomat. Încă o dată spun, toţi partenerii europeni cu care am intrat în contact pe acest subiect ne-au felicitat pentru faptul că nu am dat amploare incidentului.
Şi vreau să vă spun un lucru foarte deschis. Şi sunt convins că prin dumneavoastră va ajunge acolo unde trebuie. Şi mie îmi plac filmele cu James Bond, dar ele trebuie văzute acasă, nu le duci la birou. Genul ăsta de acţiune diplomatică trebuie să se poarte cu maturitate. Ce ţări şi-ar fi expulzat reciproc diplomaţii anul trecut? Rusia şi Anglia, Republica Moldova şi România.
Nu credeţi, totuşi, că s-ar fi impus o poziţie mai vehementă?
În niciun caz la nivelul Afacerilor Externe. Eu aş spune că nu la nivel instituţional. Noi avem o societate civilă, avem asociaţii care au ca domeniu de activitate legătura dintre cetăţenii români din Republica Moldova şi cetăţenii români din România.
Sunt asociaţii care pot fi mai libere din acest punct de vedere decât un minister al Afacerilor Externe. Vă aduc aminte că doi diplomaţi îşi dau mâna şi se întreabă ce le face familia, chiar dacă ţările lor sunt în război. Reacţiile vehemente nu trebuie să vină de la nivel diplomatic.
În ce relaţii personale şi diplomatice sunteţi cu ministrul de externe de la Chişinău, Andrei Stratan?
E mult spus că am avea relaţii personale. Sunt miniştri din Europa cu care vorbesc la telefonul celular relativ frecvent. E o practică în Uniunea Europeană să schimbăm numerele de telefon şi vorbim de cele mai multe ori direct. Cu Andrei Stratan, ori de câte ori ne-am întâlnit, am avut o relaţie normală.
Ne-am întâlnit în reuniuni cu format multilateral, de regulă legate de cooperarea în zona Mării Negre. Dar nu am ajuns la acel nivel, pe care mi l-aş dori, să ne putem întâlni, să putem vorbi la telefon. Până acum suntem în faza în care vorbim de cele mai multe ori prin hârtii cu antet. Uneori s-a întâmplat să vorbim şi prin conferinţe de presă, ceea ce mie nu mi se pare normal.
I-aţi cerut la un moment dat să nu mai vorbiţi prin intermediul presei...
Să nu fiu înţeles greşit! Prin intermediul conferinţelor de presă pe care le făcem noi. Presa e liberă. Cel puţin în România, unele publicaţii cu siguranţă sunt libere în sensul nostru şi în Republica Moldova, în sensul că nu depind de guvern neapărat. Sunt însă şi publicaţii proguvernamentale, nu este niciun secret. Sunteţi ziarişti şi vă daţi seama.
Eu i-am transmis că nu doresc să reglementez relaţiile dintre cele două state prin conferinţe de presă. Oricând sunt dispus să merg acolo sau să ne întâlnim într-un loc asupra căruia să cădem de acord, fie că se află în România, fie că se află în Republica Moldova.
Care vedeţi evoluţia relaţiilor diplomatice bilaterale în 2008? Este un an preelectoral acolo...
Păi asta explică totul! Aşa cum văd eu lucrurile, istoria va continua şi după Voronin, şi după Băsescu, şi după Stratan, şi după Cioroianu. Dincolo de orice acuzaţie care ni se mai aduce de dincolo de Prut, România acceptă existenţa a două state vorbitoare de limba română în Europa.
E o poziţie oficială. Acuzaţii că nu am accepta independenţa şi suveranitatea, că nu am accepta graniţa comună sunt afirmaţii fără acoperire. Noi am spus-o şi este poziţia noastră. Nu numai că am fost primii care am recunoscut independenţa Republicii Moldova, dar este şi poziţia pe care cred că orice om responsabil din sistemul autorităţilor româneşti o are: două state europene care vorbesc aceeaşi limbă.
Probabil, fie domnul preşedinte Voronin, fie consilierii domniei sale, au ajuns la concluzia că din punct de vedere electoral conturarea unui fel de adversar politic în afară ar fi favorabilă. Mie nu mi se pare! Ori poate, într-un fel sau altul, este şi un semnal. Repet, ce vorbim acum sunt ipoteze de lucru, nu vreau să cădem şi noi în scenarită. Aţi văzut suita asalturilor la adresa lui Băsescu.
Nu cred că a fost sfătuit de consilieri.
Nu se ştie. Unii aduc în discuţie numele unor consilieri de la Chişinău. Poate că a fost decizia domnului Voronin. Nu asta discutăm. Noi vorbim despre ce se vede la modul cel mai concret. Deseori domnul Voronin face o serie de afirmaţii referitoare la statul român, la preşedintele Băsescu. Poate s-a ajuns la concluzia că din perspectiva alegerilor are nevoie de un adversar în exterior, atâta vreme cât opoziţia internă e destul de divizată. Noi ştim lucrul ăsta. Sau este un semnal către Uniunea Europeană.
Pentru că, din păcate, şi nu este numai impresia pe care eu o am ca ministru de externe, dar este şi impresia multora dintre cei care analizează, paşii concreţi pe care Republica Moldova îi face în direcţia apropierii de Uniunea Europeană. Deocamdată sunt mai mult în faza declarativă decât în faza punerii în practică. Asta ne creează şi nouă probleme.
Am spus că suntem dispuşi să susţinem orice proiect proeuropean, orice declaraţie de credinţă şi de voinţă a autorităţilor de la Chişinău în direcţia apropierii de Uniunea Europeană. Nu aş spune că, la momentul actual, apropierea de Uniunea Europeană este principala prioritate la Chişinău.
În perioada campaniei electorale a lui Vladimir Voronin aveţi idee cât a reprezentat curentul proromânesc în Moldova?
Întrebarea este bună şi nu ascund că mi-a mai fost pusă. Am fost întrebat şi de oameni care sunt din afara României. Sunt trei paliere. În opinia noastră, cei care sunt proeuropeni nu sunt tentaţi să înghită foarte uşor toate aceste informaţii, mai mult sau mai puţin manipulate, ce se oferă despre România.
Pentru că despre asta este vorba. Este vorba de o prelucrare a informaţiei în sensul de a reieşi că România este un vecin care nu este serios, care ne pune probleme, o ţară care spune că ne ajută, dar de fapt nu ne ajută. Cei care sunt proeuropeni nu înghit pe nemestecate acest mesaj. Dar asta nu înseamnă că aceia care sunt proeuropeni sau au o simpatie pentru România sunt neapărat prounionişti. E o diferenţă între a fi proeuropean, proromân şi prounionist.
Nici în România nu aş spune că, în momentul de faţă, curentul prounionist e majoritar. Nu am făcut sondaj în acest sens, dar vorbesc ca prezenţă a temei în discursul public. Numărul celor care sunt proeuropeni este mult mai mare decât numărul celor care sunt prounionişti. Sau dacă vreţi, numărul celor care sunt pro-România este mai mare decât numărul celor care ar dori acum o unire.
Pe noi ne interesează, atâta vreme cât spuneam că noi acceptăm existenţa a două state vorbitoare de limba română în Europa, ca al doilea stat vorbitor de limbă română, recte Republica Moldova, să se apropie de Uniunea Europeană. Să nu ajungem în situaţia hilară de a oferi acquis-ul comunitar care a fost tradus în limba română şi să nu fie preluat. Noi îl oferim, iar uneori avem impresia că este preferat acquis-ul comunitar în franceză sau engleză şi este tradus.
Aveţi un departament în subordine care se ocupă de Republica Moldova. Mai sunt încă vreo două în guvern. Sunteţi mulţumit de expertiza care vi se furnizează în domeniu?
Expertiza există. Sunt totuşi documente care sunt de uz intern, o serie de lucruri cu care nu poţi ieşi în presă, dar asta nu înseamnă că departamentele nu-şi fac treaba. Că ar putea fi comasate... Din punctul meu de vedere, am fost mereu pentru simplificare. Dar nu sunt cel care să decidă acest lucru.
Nu aţi simţit nevoia să concediaţi pe nimeni de-a lungul mandatului? Nu numai de la departamentul pentru Republica Moldova...
Oho! Lăsând gluma la o parte, să ştiţi că este un aparat birocratic în sensul normal al termenului. Birocratic are şi o tentă negativă, dar are şi o tentă pur tehnică. Eu vorbesc din punct de vedere tehnic. Ministerul este împărţit în astfel de departamente. Ai nevoie de o informaţie despre Ciad, chemi pe cel care se ocupă de Africa, ai nevoie de Peru, chemi pe cel care se ocupă de America Latină. La fel cu Republica Moldova. Sigur că în cazul Republicii Moldova este şi problema vizelor, problema consulară.
Care sunt ultimele evoluţii în problema vizelor?
Situaţia e net îmbunătăţită pentru simplul fapt că s-a modernizat consulatul. În momentul de faţă nu mai sunt cozile care erau anul trecut. Şi care în primul rând erau o problemă pentru cei care se aflau în stradă la Chişinău. Vă invit în modul cel mai direct să vizitaţi consulatul de la Chişinău, pentru că veţi rămâne impresionaţi cel puţin în perimetrul acestuia.
Nu e riscant să te deplasezi până acolo, la consulat, date fiind relaţiile tensionate dintre Bucureşti şi Chişinău?
Eu vă sfătuiesc să vă duceţi. Să nu ne temem de Republica Moldova. Să nu dăm un mesaj de panică pentru oamenii care ne vor citi interviul. Invit pe toată lumea care are ocazia, să viziteze Chişinăul. Este un oraş deschis, cu oameni absolut normali. În momentul de faţă situaţia vizelor este net îmbunătăţită. Putem da până la o mie de vize pe zi. Nu mai avem de-a face cu acele cozi din anii trecuţi. Avem oameni mai mulţi. Am detaşat personal. Am mărit programul de lucru.
Înţeleg că discuţia despre cele două consulate, de la Cahul şi Bălţi, este închisă?
Nu este închisă, noi ne dorim, dar din păcate nu am văzut foarte multe ecouri de cealaltă parte. De câte ori avem ocazia noi vom spune că soluţia pentru ca lumea să nu traverseze Republica Moldova până la Chişinău este deschiderea a două puncte consulare. De ce spun acest lucru?
Nu este o ambiţie a noastră să avem încă alte două consulate. Numai anul acesta sper să deschidem opt consulate în Europa. Trei în Italia, patru în Spania. Dacă nu am fi convinşi că sunt necesare nu am ţine morţiş. Nu am avut ecoul pozitiv de la Chişinău din motive pe care şi le explică dânşii pentru că eu cu greu mi le pot explica, atâta vreme cât considerăm că ar fi în folosul cetăţenilor Republicii Moldova nu al nostru, că nu avem o ambiţie de a merge la Cahul şi la Bălţi.
Aţi încercat un lucru simplu, să puneţi mâna pe telefon şi să-l sunaţi pe Andrei Stratan?
Şi dacă la capătul celălalt se spune că este ocupat, cum interpretaţi mesajul? Nu suntem în situaţia de a ne telefona direct. Sunt miniştri din Europa cu care discutăm direct, nu suntem în această situaţie, suntem în faza în care discutăm prin hârtii scrise. Nu este nimic rău în asta. Nu asta este problema. Nu-mi doresc să vorbim prin conferinţe de presă! Şi schimbul de hârtii merge conform procedurilor normale, ele rămân, pot fi văzute de cei ce vor veni după noi. Mi-ar face plăcere să fim în situaţia în care să fiu chemat la telefon de Andrei Stratan sau eu să-l pot chema.
De regulă, ştiind programul ministrului, există procedura următoare: suni la cabinetul ministrului, ţi se face legătură. Sau în cazurile în care relaţia este mai apropiată îi dai un mesaj pe telefonul mobil sau îl anunţi prin Cabinet că-l vei suna pe telefonul mobil. Sunt practici curente pe care le am cu mulţi miniştri din Uniunea Europeană. Nu e cazul, din păcate, acum cu Andrei Stratan. Sper să trăim ziua în care ministrul de Externe de la Bucureşti şi ministrul de Externe de la Chişinău, fie că suntem noi sau alţii, să vorbească la telefonul mobil sau la telefonul din birou.
Autorităţile de la Chişinău acuză România că "fabrică" cetăţeni în Republica Moldova...
Au fost miniştri care m-au întrebat care a fost numărul vizelor pe care le-am dat. A fost un ministru care m-a întrebat dacă este adevărat că am dat 400.000 de vize. De fiecare dată am spus adevărul. Nu am dat 400.000 de vize, am dar circa 100.000 până în momentul de faţă. Nu există nicio fabrică de cetăţenii. Facilitarea este un lucru pe care ni-l dorim. Aduc tuturor aminte că România, până când va deveni membră a spaţiului Schengen, este într-un proces de monitorizare.
Nu numai cu Republica Moldova, în legătură cu multe state din afara ariei Uniunii Europene, fie că sunt din Europa, precum Republica Moldova, fie că sunt din Africa sau din alte zone. Avem 2.500 de kilometri de graniţă externă a Uniunii Europene şi suntem în proces de monitorizare. Sunt oameni care spun că obţin mai uşor viza într-un stat Schengen.
În decembrie aţi mers la Chişinău în calitate de ministru de externe sau în calitate de persoană fizică?
Am mers în calitate de ministru de externe.
Dar vizita a fost anunţată, aşa cum se procedează?
Datoria noastră este să anunţăm vizita. Ideile astea nu apar peste noapte într-un minister. Vizitele se anunţă. A fost anunţată şi ambasada de la Bucureşti a Republicii Moldova. Că eşti întâmpinat sau nu... Sigur, mi-ar fi făcut plăcere să mă întâlnesc cu Andrei Stratan. Nu am însă abiţia de a fi primit la aeroport de omologul meu.
Totuşi, reprezentaţi statul român!
De regulă omologul nu te aşteaptă la aeroport. Am fost aşteptat la aeroport de ambasadorul României. Că nu m-am întâlnit cu domnul Andrei Stratan, asta nu s-a datorat faptului că nu mi-aş fi dorit.
V-aţi aşteptat la acest gest din partea omologului Dvs.?
Eu m-am dus la Consulatul României de la Chişinău. M-am dus pentru a încuraja nişte diplomaţi care ţin de ministrul meu în condiţiile în care doi diplomaţi români fuseseră daţi afară. Nu m-am dus nici să văd iarna pe uliţă, nici să ascult colinde. Am vrut să mă întâlnesc cu diplomaţii din Ambasada României, să inaugurez noul consulat al României, în condiţiile în care doi dintre oamenii noştri acolo fuseseră expulzaţi. Eu cred că era datoria mea ca ministru să mă duc să-i încurajez pe oameni, să le spun să-şi păstreze calmul.
V-aţi consultat cu Traian Băsescu?
Sigur, discutăm. Nu mai reţin dacă am discutat strict despre acea vizită. Dar, de regulă, toate vizitele mele sunt anunţate şi premierului, şi preşedintelui. La fel şi vizitele lor sunt anunţate în ministerul nostru.
"Uneori sunt surprins de abordările neprofesioniste ale lui Băsescu"
Cum e colaborarea Dvs. cu Traian Băsescu în privinţa politicii?
Aş spune că din punct de vedere instituţional este firească, din punct de vedere uman s-ar putea să fie mai bună.
Nu comunicaţi normal?
Ba da. Vorbim şi la telefon.
Preşedintele se plânge că întâmpină dificultăţi în a vorbi cu premierul la telefon...
Eu vă mărturisesc că nu ştiu dacă l-am căutat vreodată. Dânsul m-a căutat de mai multe ori. Am vorbit la telefon. Ultima oară cred că în seara zilei de 5 februarie. Referitor strict la Republica Moldova, nu văd de ce v-aş ascunde, şi o spun citându-l pe preşedinte, şi eu uneori am fost surprins, cum spunea şi dânsul, de abordarea complet neprofesionistă pe care a făcut-o în anumite mesaje pentru Republica Moldova.
Dacă în seara de Revelion preşedintele face declaraţia pe care a făcut-o, te aştepţi ca ministrul de externe să fie întrebat ulterior de cel puţin doi-trei ambasadori, ce a vrut să spună preşedintele când a vorbit de românii din Basarabia şi Serbia alături de care ar vrea să fie? Şi tu spui că a fost o declaraţie de voie bună. Uneori sunt surprins de abordări neprofesioniste de acest gen.
Credeţi că a fost o abordare neprofesionistă în noaptea de Revelion?
Eu spun că a fost o abordare care, dincolo de efectul retoric, nu aduce beneficii diplomatice.
Aţi avut feed-back?
Îl aveţi Dvs. în fiecare zi. Nu aţi observat că de cele mai multe ori astfel de informaţii servesc ca muniţie reproşurilor lui Voronin? El ne reproşează că suntem obsedaţi de unire. Îi reproşează lui Traian Băsescu că este obsedat de unire. Ne reproşează nouă că suntem obsedaţi de unirea cu Republica Moldova. Aveţi sentimentul că avem această obsesie? Sunt anumite declaraţii cărora li se dă o interpretare dacă sunt făcute de un membru al societăţii civile, şi li se dă o altă interpretare dacă sunt făcute de preşedintele ţării.
I-aţi sugerat mai multă precauţie?
Deseori i-am spus. Când a început să se vorbească despre acordarea vizelor la graniţă sau despre mărirea numărului de cetăţenii. În principiu, eu sunt de acord şi vreau să insist asupra acestui lucru, dar ca ministru nu pot să-mi fac un capital electoral vehiculând aceste lucruri pentru că prind bine la populaţia de acolo.
Republica Moldova este monitorizată de un reprezentant al Ungariei. Consideraţi firesc acest lucru?
Un reprezentant al Uniunii Europene care este născut în Ungaria. Poate că o să fie un reprezentant al României într-o altă ţară. El este membru al Uniunii Europene.
Se spune că regimul Voronin încearcă să creeze o relaţie privilegiată cu Budapesta ca un gest de frondă faţa de autorităţile de la Bucureşti. Aţi auzit de aşa ceva?
Am auzit şi de această interpretare. Este una asupra căreia şi noi medităm. Noi ne dorim apropierea Republicii Moldova de orice stat european. Să nu fim înţeleşi greşit. Nu contează că sunt din Luxemburg sau Ungaria. Dar uneori avem impresia că preşedintele Voronin doreşte să pună România într-un loc secund în raport cu alte state din Uniunea Europeană.
Nu vreau să spun faptul că ne-ar deranja faptul că au o relaţie mai bună cu unii sau cu alţii. Ce ne deranjează este că nu avem noi o relaţie mai bună între cele două state. În privinţa reprezentantului Uniunii Europene care este de naţionalitate maghiară îi doresc tot succesul. Dânsul când vine prin Republica Moldova trece şi prin Bucureşti.
Am avut discuţii strict tematice. Nu cred că este foarte important faptul că dânsul provine din Ungaria. Sigur că ne-am dori să fie un reprezentant al Uniunii Europene român în relaţia cu Moldova, dar bănuiesc că multe ţări şi-ar dori.
Nu se poate impune lucrul acesta la nivel de negociere?
Nimic nu se poate impune în Europa. Avem 400 de funcţionari la nivel internaţional în momentul de faţă.
Aţi discutat acest lucru cu reprezentantul nostru în Comisia europeană, cu domnul Leonard Orban?
Să nu amestecăm lucrurile, nu este în aria dânsului de acoperire.
"Românii din afara graniţelor sunt foarte divizaţi"
Aveţi discuţii frecvente cu domnul Leonard Orban asupra anumitor probleme cu care se confruntă România?
Ce discut cu domnul Orban despre Republica Moldova este legat de "limba moldovenească". Puneţi-vă în situaţia unui străin: vedeţi că într-un stat anume Academia vă spune că în ţara respectivă se vorbeşte o limbă, Constituţia spune că se vorbeşte altă limbă.
E cel puţin ciudat. Eu merg pe mâna Academiei. O spun foarte deschis. Voi accepta limba moldovenească atunci când voi accepta şi limbile braziliană, mexicană şi austriacă. Deseori am impresia că la nivelul unor oficiali de la Chişinău problema nu este tratată cu seriozitate. Un fost prim-ministru român a spus voi accepta existenţa limbii moldoveneşti, că această problemă s-a pus din primii ani ai acestui deceniu.
Când cineva de la Bucureşti a spus voi accepta existenţa limbii moldoveneşti când va vedea un dicţionar, la Chişinău a apărut un dicţionar. Aşa, peste noapte, a apărut un dicţionar! Nu cred că e cazul să glumim cu astfel de lucruri. Savanţii s-au pronunţat. Savanţi din România şi din alte ţări. Lucrurile din punctul de vedere al istoriei, ai lingvisticii sunt atât de clare încât politica nu poate decât să le pervertească. E vorba de o singură limbă, şi limba aceasta se cheamă română.
#267
TRAIASCA LIMBA ROMANA SI ROMANIA MARE !!!
Sursa : www.zamolxis.ro
" Civilizaţia dacică: Continuitatea în Dacia după cucerirea romană
Dacia în generalburebista scrie "
Cercetările arheologice, efectuate în ultimele decenii, au dat la iveală mărturii grăitoare cu privire la prezenţa şi continuitatea populaţiei autohtone în spaţiul carpato-danubiano-pontic, după dramaticele lupte dintre daci şi romani din anii 101-102 şi 105-106 e.n., care au sfîrşit prin transformarea unei părţi din Dacia în provincie romană şi dispariţia viteazului rege Decebal, care a luptat pentru libertatea şi independenţa poporului său pînă la jertfa supremă.
Vestigiile arheologice descoperite pe întreg teritoriul vechii Dacii infirmă acele teze eronate emise de unii învăţaţi străini (roeslerieni şi neoroeslerieni), care susţineau dispariţia dacilor în timpul războaielor de cucerire conduse de Traian, de asemenea, evacuarea la sud de Dunăre a întregii populaţii în vremea împăratului Aurelian, cînd Imperiul roman a părăsit Dacia. Ei creau astfel două viduri demografice, negînd nu numai continuitatea populaţiei dacice, ci şi posibilitatea de a fi romanizatã. Concluzia lor era clară: dacii fiind dispăruţi, procesul romanizării nu a putut avea loc în Dacia şi poporul român (a cărui latinitate o recunosc) s-a format la sud de Dunăre şi de aici populaţia românească a imigrat la nord de fluviu în secolele IX-XIII e.n. Aserţiunile lor se bazau pe două texte păstrate la doi autori târzii, din a doua jumătate a secolului al IV-lea. Este vorba de exagerarea retorică (cum o califică învăţatul vienez C. Patsch) a împăratului filozof Iulian Apostatul (Caesares, 22,5) care spune că Traian a „nimicit neamul geţilor" şi de Eutropius (VIII, 6,2), care afirmă că Dacia a fost golită de bărbaţi (viris). De asemenea, invocau faptul că dacoromânii nu mai erau menţionaţi în izvoarele literare, după retragerea aureliană, dar treceau sub tăcere realitatea că nici despre imigrarea românilor din sudul Dunării nu vorbeşte absolut nici un document scris sau de altă natură! Dar admitînd ca juste exagerările lui Eutropius, vedem că el nu spune că Dacia era lipsită complet de populaţie — „desertum" — ci de bărbaţi (viris),desigur apţi să poarte armele, dar mai rămîneau copiii, bătrînii şi femeile! In ceea ce priveşte traducerea dată de roeslerieni textului din Iulian Apostatul, notăm că nu este absolută, căci grecescul exeilon, corespunde după alţi învăţaţi, nu numai lui „am nimicit" ci şi lui „am biruit-subjugat". Dar chiar acceptînd traducerea dată de ei, ştim că asemenea expresii se intîlnesc şi la alţi autori antici şi în inscripţii, cu privire la alte popoare, considerate şi ele „nimicite", „distruse" sau „exterminate", cu scopul de a glorifica pe învingător, aşa încît, nici un cercetător obiectiv nu pune bază pe asemenea afirmaţii, cu atît mai mult, cu cît alte texte literare, mai apropiate în timp de epoca lui Traian (amintim pe Cassius Dio), vorbesc numai de înfrîngerea şi supunerea dacilor. Chiar Eutropius, într-un alt pasaj (VIII, 2,2) se exprimă mai corect „învingînd pe Decebal el [Traian] a supus Dacia". Şi în unele inscripţii (CIL, VI, 1444; CIL, XII, 105; Dessau. ILS, 8863) este vorba tot de supunerea dacilor şi nu de „nimicirea" sau „extirparea" lor. Acelaşi lucru reiese şi din legendele unor monede emise de Traian, ca şi din unele reliefuri ale Columnei lui Traian de la Roma (scenele LXXVI, CLIV— CLV).
Este limpede că cei care contestau continuitatea românilor pe teritoriul lor de baştină, urmăreau scopuri politice. Lucru este simplu de înţeles, dacă ţinem seama că asemenea teze încep să apară tîrziu (la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi în secolul al XIX-lea) o dată cu emanciparea românilor din Transilvania care cereau drepturi egale cu ale celorlalte naţionalităţi conlocuitoare, argumentînd că, ei, românii, sînt autohtoni, urmaşi ai dacoromânilor şi deci cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei. Aşa se explică şi faptul că unii roeslerieni (mai puţin abili) au contestat numai continuitatea dacilor şi dacoromânilor în Transilvania. Teoria imigrării devenind astfel instrument politic de combatere a revendicărilor românilor, Semnificativ în acest sens este ceea ce spunea marele nostru poet Minai Eminescu: „Dacă se mai iveşte cîte un neamţ singular, care caută să ne aducă de peste Dunăre, nu mai întreba ce zice un asemenea om, ci ce voeşte el"
(M. Eminescu, Scrieri politice ÅŸi literare, I, BucureÅŸti, 1905, p. 139).
In prezent, teoria roesleriană şi-a pierdut orice consistentă, cînd, în Dacia romană, dispunem de numeroase descoperiri arheologice elocvente care arată că nimeni şi nimic nu i-a putut îndepărta pe daci din teritoriul lor de baştină. Vestigii ale dacilor se înţîlnesc pe teritoriul provinciilor Dacia (Transilvania, Oltenia şi Banat) şi Moesia (Dobrogea şi zona de nord a Bulgariei) în circa 400 de puncte. Dacii constituiau populaţia de bază în mediul rural din provinciile amintite aşa cum arată cercetările arheologice făcute în aşezări şi necropole la Soporu de Cîmpie (jud. Cluj), Obreja (jud. Alba) şi Slimnic (jud. Sibiu) — în Transilvania, Locusteni şi Daneţ (jud. Dolj) — în Oltenia, cele de la Enisala — în Dobrogea ca să amintim numai cîteva dintre ele. Vestigii ale dacilor se înţîlnesc de asemenea în castrele şi aşezările civile ce au luat naştere în apropierea lor, ca şi în centrele urbane, aproape toate nume dacice (Apulum, Drobeta, Napoca, Porolis-sum, Potaissa, Tibiscum etc.). Cercetările arheologice arată clar că dacii şi romanii (veterani şi colonişti) au convieţuit în cadrul aceloraşi aşezări şi s-au influenţat reciproc, creînd civilizaţia daco-romană. Semnificativ este şi faptul că la scurtă vreme după întemeierea noii capitale a provinciei Dacia — Colonia Dacica Ulpia Traiana (primul oraş din provincie, situat la poalele munţilor Retezat, în coltul de sud-vest al Ţării Haţegului) — urmaşul lui Traian, împăratul Hadrian, în anul 118, îi completează titulatura cu numele capitalei Daciei din vremea lui Decebal, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Acest gest al împăratului căuta să arate dacilor că noua stăpînire o continuă într-un fel pe cea veche, a regilor daci şi că noua ctitorie a lui Traian a preluat de drept locul vechii capitale. Totodată Hadrian a vrut să arate că a rupt cu politica de cuceriri a predecesorului său şi cu situaţia încordată dintre învingători şi învinşi iar dacii să se simtă, şi sub noua ocîrmuire, la ei acasă. In acest context trebuie explicat şi faptul că numeroase aşezări civile romane iau numele unor centre dacice, distruse în timpul războaielor de cucerire: Acidava, Buridava, Cumidava, Rusidava, Sacidava etc. Măsura este binevenită, deoarece pe întreg teritoriul provinciei începe să se dezvolte o epocă înfloritoare din punct de vedere economic şi constructiv la care participă toţi locuitorii ţării. Nu este lipsit de importantă să amintim că toate marile rîuri de pe teritoriul vechii Dacii îşi păstrează numele lor dacic: Alutus (Olt), Crisius (Criş), Marisus (Mureş), Samus (Someş), Tisia (Tisa), Ordessus (Argeş) Hierasus (Siret), Pyretus (Prut) etc. Lucru este explicabil, deoarece mulţi dintre daci au rămas în afara provinciilor Dacia şi Moesia. Specialiştii îi numesc daci liberi, pentru a-i deosebi de cei din provinciile amintite, pentru care se foloseşte denumirea de daco-romani. La scriitorii antici, ca şi în inscripţii, ei apar fie cu numele lor generic de daci sau geţi, fie cu cel de daci mărginaşi, carpi sau costoboci.
Identificarea culturii materiale a dacilor liberi este una din remarcabilele realizări ale arheologiei româneşti din ultimele decenii. Cultura lor materială ne este cunoscută în vestul Daciei (Crişana şi zona Sătmarului) prin aşezările şi necropolele de tip Sîntana-Arad şi Medieşu Aurit, la est, între Carpaţi şi Nistru, de aspectul cultural carpic, la nord prin faciesul cultural Lipita, ai cărei purtători au fost costobocii, iar la sud de Carpaţi. în Muntenia, prin aspectul cultural de tip Militari-Chilia. Dezvoltată organic din La Tene-ul geto-dacic, cultura dacilor liberi este puternic influenţată de romani.
Sînt comune dacilor, indiferent că este vorba de costoboci, carpi, daci liberi din vest, sau daco-romani din cadrul provinciei Dacia, tipurile de aşezări şi locuinţe, ocupaţiile, credinţele, ritul şi ritualurile funerare, precum şi ceramica. Judecind după ceramică, cei care păstrează mai bine tradiţiile La Tene-ului geto-dacic sînt dacii liberi de la est de Carpaţi, cunoscuţi sub numele de carpi. Ei şi-au creat o bază economică solidă şi au dispus de o puternică forţă militară ce a dominat situaţia politică de la Dunărea de Jos în această vreme. Aşa cum ne informează Petrus Patricius (Fragm. 8), la mijlocul secolului al III-lea, ei se considerau că sint mai puternici şi decît goţii. Iar istoricul Iordanes (Getica, 91,25) îi socotea printre cei mai periculoşi duşmani ai imperiului, gata oricînd de război. Trăind în preajma imperiului, pe lîngă relaţii de bună vecinătate, ce au permis un intens schimb comercial, au existat şi conflicte militare, carpii făcînd numeroase incursiuni în imperiu; izvoarele literare consemnînd pe cele din: 214, 238, 245—247, 272, 295—297. 302—303, 306—311 315—318, ultimul avînd loc în 381. Conflicte militare cu romanii au avut şi costobocii şi dacii liberi din vest. Din rîndul acestor numeroase atacuri, consemnăm pe cel al costobocilor, din anul 170, cînd pornind din nordul Daciei (teritoriul locuit de ei se afla în nordul Maramureşului şi al Bucovinei, pînă dincolo de Lvov) au ajuns pînă în inima Greciei, la Eleusis, şi pe cel al carpilor, din anii 245—247, care s-a transformat într-un adevărat război şi pentru a face faţă situaţiei, împăratul Filip Arabul, venit şi el aici, a adus trupe din legiunea XXII Primigenia de pe Rin şi din legiunea VII Claudia de la Viminacium, aruncîndu-şi în luptă şi garda personală. După mari eforturi, romanii au reuşit să-i respingă pe carpi,dar au fost nevoiţi să-şi replieze frontiera pe linia Oltului, părăsind castrele de pe limes-ul transalutan. O emisiune monetară specială, cu efigia Victoria Carpica şi acordarea de către senat a titlului onorific de Carpicus Maximus lui Filip Arabul au consfinţit victoria Romei asupra neînfricaţilor carpi. Aprige au fost şi luptele de la sfîrşitul secolului al III-lea şi cele din primele două decenii ale secolului al IV-lea, în urma cărora senatul a trebuit să acorde încă 19 titluri onorifice de Carpicus Maximus unor împăraţi romani. In felul acesta, la sfîrşitul secolului al II-lea, costobocii, şi în secolul al III-lea şi primele decenii ale secolului al IV-lea, carpii au reînviat epoca de glorie din vremea lui Burebista şi Decebal. Ei erau temuţi şi respectaţi şi de migratori.
Cunoscîndu-le forţa militară şi pentru a avea linişte la graniţele imperiului, romanii le-au plătit subsidii carpilor şi costobocilor, fie în bani, fie în obiecte. Aşa pot fi interpretate vasele de bronz din bogatele morminte de la Cijikov (reg. Lvov) şi Kolokolin (reg. Ivan Francovskaia) din aria culturii Lipita şi tezaurul de vase de argint găsit la Muncelu de Sus (com. Mogoşeşti, jud. Iaşi) şi unele din cele circa 100 de tezaure monetare identificate în mediul carpic, cel mai mare dintre ele (conţinea 2 830 piese de argint) a fost descoperit la Măgura lîngã Bacău. Ultima incursiune a carpilor în imperiu a avut loc în 381, după cum ne informează Zosimos (IV, 34). Istoricul antic foloseşte denumirea de carpodaci, vrînd să sublinieze faptul că cei care au participat la atac, împreună cu hunii şi scirii, au fost carpii din Dacia (ţara lor de origine) şi nu cei care se aflau în imperiu, aduşi aici de romani, la sfîrşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea, Pe lîngă multe altele, este şi acesta un argument care infirmă aserţiunile lui Aurelius Victor (De caesaribus 39,43) conform cărora la sfîrşitul secolului al III-lea e.n., întreaga seminţie carpică a fost transferată în imperiu. Probabil că Zosimos, cunoscînd exagerările lui Aurelius Victor, a căutat să corecteze acest lucru şi-a folosit denumirea de carpodaci (carpii din Dacia) şi nu pe cea de carpi.
Şi pe teritoriul Munteniei continuitatea geto-dacilor a fost contestată. Pornind de la unele izvoare scrise rămase de la Strabo (VII, 3,10) şi pe mausoleul familiei Plautilor de la Ponte Lucano de lîngă Tibur (CIL, XIV, 3608), unii istorici trăgeau concluzia că la începutul şi mijlocul secolului I e.n., în vremea împaraţilor Augustus şi Nero, comandanţii Aelius Catus şi Plautius Aelianus au strămutat la sud de Dunăre, în Imperiul roman, întreaga populaţie din Muntenia şi în locul ei au pătruns aici sarmaţii, lor fiindu-le atribuite coiful de aur de la Poiana-Coţofeneşti (jud. Prahova) şi rythonul de la Poroina (jud. Mehedinţi), piese care s-au dovedit pînă la urmă că au aparţinut unor căpetenii geto-dace, din secolul al IV-lea î.e.n., vreme cînd sarmaţii nu trecuseră nici la vest de Don. In viziunea acestor istorici, Cîmpia Română şi Valea Dunării erau ca un culoar pe unde se scurgeau toţi migratorii din stepele nord-pontice spre vest. Muntenia deci, fiind o ţară a nimănui, unde în primele secole ale erei noastre întîlneai numai sarmaţi (iazigi, roxolani, alani) şi neamuri germanice (taifali, vizigoţi etc). Aceste aserţiuni ale lor au fost infirmate categoric de cercetările arheologice din ultima vreme. Populaţia autohtonă a continuat să trăiască neîntrerupt, iar începînd cu domnia lui Traian (anii 101—117), cînd Muntenia şi sudul Moldovei au fost incluse temporar în Imperiul roman, n-a mai fost nevoie de o zonă de siguranţă şi geto-dacii au reocupat regiunea. De asemenea, descoperirile arheologice arată că nu se cunosc morminte sarmatice la vest de Prut, anterioare secolului al II-lea. In lumina acestor date, teza existenţei unui „Imperiu sarmatic", care s-ar fi întins între anii 125—61 î.e.n., din regiunea Donului pînă în nord vestul Bulgariei şi estul Transilvaniei, incluzînd Moldova, Muntenia, Oltenia şi Dobrogea se dovedeşte a nu fi conformă cu realitatea, căci împotriva ei pledează atît descoperirile arheologice, cît şi izvoarele scrise, corect datate şi interpretate. In prezent, în Muntenia se cunosc vestigii ale geto-dacilor tîrzii din secolele II-IV e.n., în 120 de puncte. Aşezările şi necropolele cercetate arată că avem de-a face cu o populaţie numeroasă ce a trăit într-un strîns contact cu lumea romană. Materialele descoperite arată că Muntenia era încadrată în circuitul economic roman şi putem vorbi de o populaţie daco-romană. Lucrul este explicabil, deoarece Muntenia era înconjurată din trei părţi de imperiu (temporar a fost stăpînită efectiv) şi pe teritoriul ei treceau drumurile comerciale care legau Moesia Inferior de Dacia. Cercetările arheologice arată clar că, cei care constituiau populaţia de bază, în primele secole ale erei noastre, în spaţiul carpato-danubiano-pontic (ce depăşea teritoriul de astăzi al României) au fost daco-romanii şi dacii liberi (deveniţi şi aceştia daco-romani pînă la urmă) şi nu sarmaţii de neam iranofon, sau seminţiile germanice (vandali, taifali, goţi). In ceea ce priveşte pe mult discutaţii sarmaţi, care n-au pătruns pe teritoriul vechii Dacii decît în grupuri mici, izolate, este suficient să amintim că în Moldova dintre Carpaţi şi Prut s-au descoperit vestigii daco-carpice (aşezări şi necropole) în peste 400 de puncte, iar morminte sarmatice în numai 39. Proporţia este şi mai concludentă, dacă amintim că se cunosc peste 1500 de morminte carpice şi numai 160 sarmaţice, cifră ce nu egalează nici pe aceea a unei singure necropole carpice mai intens cercetate.
In legătură cu retragerea stăpînirii romane (din anul 275) trebuie spus că Dacia nu a fost pierdută de imperiu în urma unor înfrîngeri militare la nordul Dunării, ci ea a fost abandonată de Aurelian din motive strategice, socotind că retrăgîndu-se pe linia Dunării, pe un front mai scurt, întărit cu trupe aduse din Dacia, va opri incursiunile „barbarilor" în imperiu. După retragerea stăpînirii romane din Dacia unele grupuri de daci liberi din est şi vest pătrund pe teritoriul fostei, provincii, întărind elementul daco-roman, aşa încît, se poate spune că pierderile de populaţie suferite de provincia Dacia, ca urmare a retragerii armatei şi a unei părţi din pătura înstărită au fost compensate prin pătrunderea de daci liberi.
Arheologic se constată că oamenii pămîntului (daco-romanii) au rămas de nezdruncinat în spaţiul carpato-danubiano-pontic, trăind în anonimat, într-o vreme cînd erau auzite tot mai puternic zarva şi teama stîrnite de migratorii care atacau imperiul, fapt ce explică de ce localnicii paşnici nu apar în izvoarele scrise. Această populaţie formată din daco-romani şi daci liberi stă la temelia poporului român. "
" Civilizaţia dacică: Continuitatea în Dacia după cucerirea romană
Dacia în generalburebista scrie "
Cercetările arheologice, efectuate în ultimele decenii, au dat la iveală mărturii grăitoare cu privire la prezenţa şi continuitatea populaţiei autohtone în spaţiul carpato-danubiano-pontic, după dramaticele lupte dintre daci şi romani din anii 101-102 şi 105-106 e.n., care au sfîrşit prin transformarea unei părţi din Dacia în provincie romană şi dispariţia viteazului rege Decebal, care a luptat pentru libertatea şi independenţa poporului său pînă la jertfa supremă.
Vestigiile arheologice descoperite pe întreg teritoriul vechii Dacii infirmă acele teze eronate emise de unii învăţaţi străini (roeslerieni şi neoroeslerieni), care susţineau dispariţia dacilor în timpul războaielor de cucerire conduse de Traian, de asemenea, evacuarea la sud de Dunăre a întregii populaţii în vremea împăratului Aurelian, cînd Imperiul roman a părăsit Dacia. Ei creau astfel două viduri demografice, negînd nu numai continuitatea populaţiei dacice, ci şi posibilitatea de a fi romanizatã. Concluzia lor era clară: dacii fiind dispăruţi, procesul romanizării nu a putut avea loc în Dacia şi poporul român (a cărui latinitate o recunosc) s-a format la sud de Dunăre şi de aici populaţia românească a imigrat la nord de fluviu în secolele IX-XIII e.n. Aserţiunile lor se bazau pe două texte păstrate la doi autori târzii, din a doua jumătate a secolului al IV-lea. Este vorba de exagerarea retorică (cum o califică învăţatul vienez C. Patsch) a împăratului filozof Iulian Apostatul (Caesares, 22,5) care spune că Traian a „nimicit neamul geţilor" şi de Eutropius (VIII, 6,2), care afirmă că Dacia a fost golită de bărbaţi (viris). De asemenea, invocau faptul că dacoromânii nu mai erau menţionaţi în izvoarele literare, după retragerea aureliană, dar treceau sub tăcere realitatea că nici despre imigrarea românilor din sudul Dunării nu vorbeşte absolut nici un document scris sau de altă natură! Dar admitînd ca juste exagerările lui Eutropius, vedem că el nu spune că Dacia era lipsită complet de populaţie — „desertum" — ci de bărbaţi (viris),desigur apţi să poarte armele, dar mai rămîneau copiii, bătrînii şi femeile! In ceea ce priveşte traducerea dată de roeslerieni textului din Iulian Apostatul, notăm că nu este absolută, căci grecescul exeilon, corespunde după alţi învăţaţi, nu numai lui „am nimicit" ci şi lui „am biruit-subjugat". Dar chiar acceptînd traducerea dată de ei, ştim că asemenea expresii se intîlnesc şi la alţi autori antici şi în inscripţii, cu privire la alte popoare, considerate şi ele „nimicite", „distruse" sau „exterminate", cu scopul de a glorifica pe învingător, aşa încît, nici un cercetător obiectiv nu pune bază pe asemenea afirmaţii, cu atît mai mult, cu cît alte texte literare, mai apropiate în timp de epoca lui Traian (amintim pe Cassius Dio), vorbesc numai de înfrîngerea şi supunerea dacilor. Chiar Eutropius, într-un alt pasaj (VIII, 2,2) se exprimă mai corect „învingînd pe Decebal el [Traian] a supus Dacia". Şi în unele inscripţii (CIL, VI, 1444; CIL, XII, 105; Dessau. ILS, 8863) este vorba tot de supunerea dacilor şi nu de „nimicirea" sau „extirparea" lor. Acelaşi lucru reiese şi din legendele unor monede emise de Traian, ca şi din unele reliefuri ale Columnei lui Traian de la Roma (scenele LXXVI, CLIV— CLV).
Este limpede că cei care contestau continuitatea românilor pe teritoriul lor de baştină, urmăreau scopuri politice. Lucru este simplu de înţeles, dacă ţinem seama că asemenea teze încep să apară tîrziu (la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi în secolul al XIX-lea) o dată cu emanciparea românilor din Transilvania care cereau drepturi egale cu ale celorlalte naţionalităţi conlocuitoare, argumentînd că, ei, românii, sînt autohtoni, urmaşi ai dacoromânilor şi deci cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei. Aşa se explică şi faptul că unii roeslerieni (mai puţin abili) au contestat numai continuitatea dacilor şi dacoromânilor în Transilvania. Teoria imigrării devenind astfel instrument politic de combatere a revendicărilor românilor, Semnificativ în acest sens este ceea ce spunea marele nostru poet Minai Eminescu: „Dacă se mai iveşte cîte un neamţ singular, care caută să ne aducă de peste Dunăre, nu mai întreba ce zice un asemenea om, ci ce voeşte el"
(M. Eminescu, Scrieri politice ÅŸi literare, I, BucureÅŸti, 1905, p. 139).
In prezent, teoria roesleriană şi-a pierdut orice consistentă, cînd, în Dacia romană, dispunem de numeroase descoperiri arheologice elocvente care arată că nimeni şi nimic nu i-a putut îndepărta pe daci din teritoriul lor de baştină. Vestigii ale dacilor se înţîlnesc pe teritoriul provinciilor Dacia (Transilvania, Oltenia şi Banat) şi Moesia (Dobrogea şi zona de nord a Bulgariei) în circa 400 de puncte. Dacii constituiau populaţia de bază în mediul rural din provinciile amintite aşa cum arată cercetările arheologice făcute în aşezări şi necropole la Soporu de Cîmpie (jud. Cluj), Obreja (jud. Alba) şi Slimnic (jud. Sibiu) — în Transilvania, Locusteni şi Daneţ (jud. Dolj) — în Oltenia, cele de la Enisala — în Dobrogea ca să amintim numai cîteva dintre ele. Vestigii ale dacilor se înţîlnesc de asemenea în castrele şi aşezările civile ce au luat naştere în apropierea lor, ca şi în centrele urbane, aproape toate nume dacice (Apulum, Drobeta, Napoca, Porolis-sum, Potaissa, Tibiscum etc.). Cercetările arheologice arată clar că dacii şi romanii (veterani şi colonişti) au convieţuit în cadrul aceloraşi aşezări şi s-au influenţat reciproc, creînd civilizaţia daco-romană. Semnificativ este şi faptul că la scurtă vreme după întemeierea noii capitale a provinciei Dacia — Colonia Dacica Ulpia Traiana (primul oraş din provincie, situat la poalele munţilor Retezat, în coltul de sud-vest al Ţării Haţegului) — urmaşul lui Traian, împăratul Hadrian, în anul 118, îi completează titulatura cu numele capitalei Daciei din vremea lui Decebal, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Acest gest al împăratului căuta să arate dacilor că noua stăpînire o continuă într-un fel pe cea veche, a regilor daci şi că noua ctitorie a lui Traian a preluat de drept locul vechii capitale. Totodată Hadrian a vrut să arate că a rupt cu politica de cuceriri a predecesorului său şi cu situaţia încordată dintre învingători şi învinşi iar dacii să se simtă, şi sub noua ocîrmuire, la ei acasă. In acest context trebuie explicat şi faptul că numeroase aşezări civile romane iau numele unor centre dacice, distruse în timpul războaielor de cucerire: Acidava, Buridava, Cumidava, Rusidava, Sacidava etc. Măsura este binevenită, deoarece pe întreg teritoriul provinciei începe să se dezvolte o epocă înfloritoare din punct de vedere economic şi constructiv la care participă toţi locuitorii ţării. Nu este lipsit de importantă să amintim că toate marile rîuri de pe teritoriul vechii Dacii îşi păstrează numele lor dacic: Alutus (Olt), Crisius (Criş), Marisus (Mureş), Samus (Someş), Tisia (Tisa), Ordessus (Argeş) Hierasus (Siret), Pyretus (Prut) etc. Lucru este explicabil, deoarece mulţi dintre daci au rămas în afara provinciilor Dacia şi Moesia. Specialiştii îi numesc daci liberi, pentru a-i deosebi de cei din provinciile amintite, pentru care se foloseşte denumirea de daco-romani. La scriitorii antici, ca şi în inscripţii, ei apar fie cu numele lor generic de daci sau geţi, fie cu cel de daci mărginaşi, carpi sau costoboci.
Identificarea culturii materiale a dacilor liberi este una din remarcabilele realizări ale arheologiei româneşti din ultimele decenii. Cultura lor materială ne este cunoscută în vestul Daciei (Crişana şi zona Sătmarului) prin aşezările şi necropolele de tip Sîntana-Arad şi Medieşu Aurit, la est, între Carpaţi şi Nistru, de aspectul cultural carpic, la nord prin faciesul cultural Lipita, ai cărei purtători au fost costobocii, iar la sud de Carpaţi. în Muntenia, prin aspectul cultural de tip Militari-Chilia. Dezvoltată organic din La Tene-ul geto-dacic, cultura dacilor liberi este puternic influenţată de romani.
Sînt comune dacilor, indiferent că este vorba de costoboci, carpi, daci liberi din vest, sau daco-romani din cadrul provinciei Dacia, tipurile de aşezări şi locuinţe, ocupaţiile, credinţele, ritul şi ritualurile funerare, precum şi ceramica. Judecind după ceramică, cei care păstrează mai bine tradiţiile La Tene-ului geto-dacic sînt dacii liberi de la est de Carpaţi, cunoscuţi sub numele de carpi. Ei şi-au creat o bază economică solidă şi au dispus de o puternică forţă militară ce a dominat situaţia politică de la Dunărea de Jos în această vreme. Aşa cum ne informează Petrus Patricius (Fragm. 8), la mijlocul secolului al III-lea, ei se considerau că sint mai puternici şi decît goţii. Iar istoricul Iordanes (Getica, 91,25) îi socotea printre cei mai periculoşi duşmani ai imperiului, gata oricînd de război. Trăind în preajma imperiului, pe lîngă relaţii de bună vecinătate, ce au permis un intens schimb comercial, au existat şi conflicte militare, carpii făcînd numeroase incursiuni în imperiu; izvoarele literare consemnînd pe cele din: 214, 238, 245—247, 272, 295—297. 302—303, 306—311 315—318, ultimul avînd loc în 381. Conflicte militare cu romanii au avut şi costobocii şi dacii liberi din vest. Din rîndul acestor numeroase atacuri, consemnăm pe cel al costobocilor, din anul 170, cînd pornind din nordul Daciei (teritoriul locuit de ei se afla în nordul Maramureşului şi al Bucovinei, pînă dincolo de Lvov) au ajuns pînă în inima Greciei, la Eleusis, şi pe cel al carpilor, din anii 245—247, care s-a transformat într-un adevărat război şi pentru a face faţă situaţiei, împăratul Filip Arabul, venit şi el aici, a adus trupe din legiunea XXII Primigenia de pe Rin şi din legiunea VII Claudia de la Viminacium, aruncîndu-şi în luptă şi garda personală. După mari eforturi, romanii au reuşit să-i respingă pe carpi,dar au fost nevoiţi să-şi replieze frontiera pe linia Oltului, părăsind castrele de pe limes-ul transalutan. O emisiune monetară specială, cu efigia Victoria Carpica şi acordarea de către senat a titlului onorific de Carpicus Maximus lui Filip Arabul au consfinţit victoria Romei asupra neînfricaţilor carpi. Aprige au fost şi luptele de la sfîrşitul secolului al III-lea şi cele din primele două decenii ale secolului al IV-lea, în urma cărora senatul a trebuit să acorde încă 19 titluri onorifice de Carpicus Maximus unor împăraţi romani. In felul acesta, la sfîrşitul secolului al II-lea, costobocii, şi în secolul al III-lea şi primele decenii ale secolului al IV-lea, carpii au reînviat epoca de glorie din vremea lui Burebista şi Decebal. Ei erau temuţi şi respectaţi şi de migratori.
Cunoscîndu-le forţa militară şi pentru a avea linişte la graniţele imperiului, romanii le-au plătit subsidii carpilor şi costobocilor, fie în bani, fie în obiecte. Aşa pot fi interpretate vasele de bronz din bogatele morminte de la Cijikov (reg. Lvov) şi Kolokolin (reg. Ivan Francovskaia) din aria culturii Lipita şi tezaurul de vase de argint găsit la Muncelu de Sus (com. Mogoşeşti, jud. Iaşi) şi unele din cele circa 100 de tezaure monetare identificate în mediul carpic, cel mai mare dintre ele (conţinea 2 830 piese de argint) a fost descoperit la Măgura lîngã Bacău. Ultima incursiune a carpilor în imperiu a avut loc în 381, după cum ne informează Zosimos (IV, 34). Istoricul antic foloseşte denumirea de carpodaci, vrînd să sublinieze faptul că cei care au participat la atac, împreună cu hunii şi scirii, au fost carpii din Dacia (ţara lor de origine) şi nu cei care se aflau în imperiu, aduşi aici de romani, la sfîrşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea, Pe lîngă multe altele, este şi acesta un argument care infirmă aserţiunile lui Aurelius Victor (De caesaribus 39,43) conform cărora la sfîrşitul secolului al III-lea e.n., întreaga seminţie carpică a fost transferată în imperiu. Probabil că Zosimos, cunoscînd exagerările lui Aurelius Victor, a căutat să corecteze acest lucru şi-a folosit denumirea de carpodaci (carpii din Dacia) şi nu pe cea de carpi.
Şi pe teritoriul Munteniei continuitatea geto-dacilor a fost contestată. Pornind de la unele izvoare scrise rămase de la Strabo (VII, 3,10) şi pe mausoleul familiei Plautilor de la Ponte Lucano de lîngă Tibur (CIL, XIV, 3608), unii istorici trăgeau concluzia că la începutul şi mijlocul secolului I e.n., în vremea împaraţilor Augustus şi Nero, comandanţii Aelius Catus şi Plautius Aelianus au strămutat la sud de Dunăre, în Imperiul roman, întreaga populaţie din Muntenia şi în locul ei au pătruns aici sarmaţii, lor fiindu-le atribuite coiful de aur de la Poiana-Coţofeneşti (jud. Prahova) şi rythonul de la Poroina (jud. Mehedinţi), piese care s-au dovedit pînă la urmă că au aparţinut unor căpetenii geto-dace, din secolul al IV-lea î.e.n., vreme cînd sarmaţii nu trecuseră nici la vest de Don. In viziunea acestor istorici, Cîmpia Română şi Valea Dunării erau ca un culoar pe unde se scurgeau toţi migratorii din stepele nord-pontice spre vest. Muntenia deci, fiind o ţară a nimănui, unde în primele secole ale erei noastre întîlneai numai sarmaţi (iazigi, roxolani, alani) şi neamuri germanice (taifali, vizigoţi etc). Aceste aserţiuni ale lor au fost infirmate categoric de cercetările arheologice din ultima vreme. Populaţia autohtonă a continuat să trăiască neîntrerupt, iar începînd cu domnia lui Traian (anii 101—117), cînd Muntenia şi sudul Moldovei au fost incluse temporar în Imperiul roman, n-a mai fost nevoie de o zonă de siguranţă şi geto-dacii au reocupat regiunea. De asemenea, descoperirile arheologice arată că nu se cunosc morminte sarmatice la vest de Prut, anterioare secolului al II-lea. In lumina acestor date, teza existenţei unui „Imperiu sarmatic", care s-ar fi întins între anii 125—61 î.e.n., din regiunea Donului pînă în nord vestul Bulgariei şi estul Transilvaniei, incluzînd Moldova, Muntenia, Oltenia şi Dobrogea se dovedeşte a nu fi conformă cu realitatea, căci împotriva ei pledează atît descoperirile arheologice, cît şi izvoarele scrise, corect datate şi interpretate. In prezent, în Muntenia se cunosc vestigii ale geto-dacilor tîrzii din secolele II-IV e.n., în 120 de puncte. Aşezările şi necropolele cercetate arată că avem de-a face cu o populaţie numeroasă ce a trăit într-un strîns contact cu lumea romană. Materialele descoperite arată că Muntenia era încadrată în circuitul economic roman şi putem vorbi de o populaţie daco-romană. Lucrul este explicabil, deoarece Muntenia era înconjurată din trei părţi de imperiu (temporar a fost stăpînită efectiv) şi pe teritoriul ei treceau drumurile comerciale care legau Moesia Inferior de Dacia. Cercetările arheologice arată clar că, cei care constituiau populaţia de bază, în primele secole ale erei noastre, în spaţiul carpato-danubiano-pontic (ce depăşea teritoriul de astăzi al României) au fost daco-romanii şi dacii liberi (deveniţi şi aceştia daco-romani pînă la urmă) şi nu sarmaţii de neam iranofon, sau seminţiile germanice (vandali, taifali, goţi). In ceea ce priveşte pe mult discutaţii sarmaţi, care n-au pătruns pe teritoriul vechii Dacii decît în grupuri mici, izolate, este suficient să amintim că în Moldova dintre Carpaţi şi Prut s-au descoperit vestigii daco-carpice (aşezări şi necropole) în peste 400 de puncte, iar morminte sarmatice în numai 39. Proporţia este şi mai concludentă, dacă amintim că se cunosc peste 1500 de morminte carpice şi numai 160 sarmaţice, cifră ce nu egalează nici pe aceea a unei singure necropole carpice mai intens cercetate.
In legătură cu retragerea stăpînirii romane (din anul 275) trebuie spus că Dacia nu a fost pierdută de imperiu în urma unor înfrîngeri militare la nordul Dunării, ci ea a fost abandonată de Aurelian din motive strategice, socotind că retrăgîndu-se pe linia Dunării, pe un front mai scurt, întărit cu trupe aduse din Dacia, va opri incursiunile „barbarilor" în imperiu. După retragerea stăpînirii romane din Dacia unele grupuri de daci liberi din est şi vest pătrund pe teritoriul fostei, provincii, întărind elementul daco-roman, aşa încît, se poate spune că pierderile de populaţie suferite de provincia Dacia, ca urmare a retragerii armatei şi a unei părţi din pătura înstărită au fost compensate prin pătrunderea de daci liberi.
Arheologic se constată că oamenii pămîntului (daco-romanii) au rămas de nezdruncinat în spaţiul carpato-danubiano-pontic, trăind în anonimat, într-o vreme cînd erau auzite tot mai puternic zarva şi teama stîrnite de migratorii care atacau imperiul, fapt ce explică de ce localnicii paşnici nu apar în izvoarele scrise. Această populaţie formată din daco-romani şi daci liberi stă la temelia poporului român. "
‹ înapoi la Ultimele Ştiri |
sus ▲
![[Valid RSS]](/v2_files/img/valid-rss.png "Validate my RSS feed"){kind=small}