În discursul rostit în faţa ambasadorilor străini acreditaţi la Bucureşti, preşedintele Traian Băsescu l-a invocat pe Emil Cioran ca argument pentru liberalizarea circulaţiei forţei de muncă în statele Uniunii Europene.

Preşedintele, Traian Băsescu a explicat celor care, întîmplător nu ar fi ştiut, că „Emil Cioran este un mare scriitor şi filosof român care a creat o operă imensă în afara graniţelor României – mai precis, în Franţa. Contribuţia sa la dezvoltarea celor două culturi, română şi franceză – a insistat preşedintele –este una deosebită".

Pentru a înţelege bine această trimitere este nevoie de o lărgire a contextului. Preşedintele se adresa unor reprezentanţi diplomatici, care cu diferite ocazii au exprimat îndoieli cu privire la valoarea imigraţiei româneşti din ultima vreme. Prea multe scandaluri legate de cerşetorie, crimă organizată sau cazuri individuale de violuri şi jafuri au fost asociate în ultimii ani cu românii, ca imaginea lor să nu aibă de suferit. Problema nu este desigur doar a Vestului european, ci şi a românilor înşişi, a celor decenţi, care suferă din cauza unor fatale generalizări.

Aşadar în acest context, preşedintele a căutat să arate că emigraţia românească nu doar că nu este de dispreţuit, dar că e de-a dreptul genială şi că ţinteşte la vârfurile cele mai înalte ale spiritualităţii europene.

E greu să reproşezi preşedintelui că a făcut recurs la Emil Cioran pentru a ilustra valoarea colectivă a românilor. Au făcut-o prea mulţi alţii înaintea sa. Eliade, Cioran, Ionescu alături de mai vârstnicii Brâncuşi sau Enescu au devenit referinţe obsesive în discursul recent axat pe valorile naţionale. Totuşi sunt câteva comentarii de făcut.

Există emigraţii şi emigraţii. De altfel conservatorii francezi anti-imigraţionişti pun mare preţ pe distincţia dintre emigraţia de acum cel puţin 50-60 de ani şi emigraţia recentă. Dacă valul mai vechi a dus în Franţa români ca Emil Cioran sau polonezi evrei ca Alain Finkielkraut, noul val aduce maghrebieni care refuză orice integrare în cultura franceză şi români care se complac într-o marginalitate infracţională. De altfel, Alain Finkielkraut un cunoscut şi influent filozof francez din dreapta conservatoare, (şi care îl citează des pe Emil Cioran) a vorbit pe larg despre diferenţa dintre cele două emigraţii, dintre voinţa plină de admiraţie şi respect a celor vechi de a se integra în cultura franceză şi despre indiferenţa insolentă a celor noi faţă de cultura clasică a ţării de adopţiune. Nicolas Sarkozy este el însuşi urmaşul unor emigranţi din vechea generaţie şi poate de aceea manifestă o mai mare exigenţă faţă de noua emigraţie.

Ar trebui să se ştie iarăşi că discursul anti-imigraţionist nu aparţine în Franţa doar extremei drepte reprezentate de FN (care ar putea fi uşor combătut prin identificarea unor presupoziţii vinovate), ci şi unor conservatori intelectuali de tipul unui Philippe Muray, Pierre-André Taguieff, Alain Finkielkraut sau Renaud Camus care înfiinţase la un moment dat gruparea cu nume intraductibil „Le Parti de l'In-nocence".

Preşedintele Traian Băsescu ar trebui să ştie aceste lucruri atunci când evocă numele lui Cioran, nu doar pentru adevărul în sine al faptelor, ci şi pentru eficacitatea argumentaţiei sale.