Ca să nu spun un nonsens

Mult trâmbiţatul format 5 + 2 (Chişinăul şi Tiraspolul – părţi implicate în conflict, Ucraina şi Rusia – puteri garante, OSCE – mediator, SUA şi UE – observatori) s-a gripat complet. La presiunea Uniunii Europene şi a Statelor Unite ale Americii, Rusia admite că trebuie reluate negocierile. Şi nu face nimic. Mai precis, face: preia datoria de două miliarde de dolari pentru gazul consumat de Transnistria în contul Gazpromului.

Ce declaraţii politice mai evidente dorim aici?

Este limpede însă că Rusia, care a provocat războiul din 1992, nu are calitatea de putere garantă. Ca să garanteze ce? Menţinerea ocupaţiei din Transnistria? Perpetuarea deznaţionalizării românilor (moldoveni) din Transnistria?

Iar probele abundă

Pe de altă parte, tratarea mercenarului Igor Smirnov drept partener egal de negocieri este absurdă. Este evident că Rusia, ca „putere garantă", va fi merefu partenera lui Smirnov, iar nu a românilor din Transnistria. Smirnov vrea să menţină acolo paradisul veteranilor din Armata Roşie, însă nimeni nu a întrebat populaţia majoritară dacă doreşte acest lucru pentru a se izola total de Europa.

Ucraina, cea de-a doua „putere garantă", aşteaptă la cotitură să înhaţe Transnistria, dacă nu întreaga Basarabie. A deprins asemenea reflexe aristocratice de la imperiul sovietic. Au dovedit că urmăresc acest obiectiv mai mulţi politicieni ucraineni, unii chiar din partidele de guvernământ. În ultimul timp, Kievul a alunecat mult spre Moscova. (Aici a greşit grav Uniunea Europeană, dar asta e o altă discuţie.). Faţă de Chişinău, Kievul manifestă aceeaşi suspiciune vinovată, ca faţă de Bucureşti.

Ca mediator, OSCE nu poate întreprinde nimic într-un asemenea context. În acest caz, Chişinăul este singur într-un cadru de negocieri ostil. Cu Moscova la timona tratativelor, se poate hotărî orice. Rusia respinge transformarea Statelor Unite şi a Uniunii Europene în puteri garante, care, oricum, ar putea să joace mai adecvat un asemenea rol.

Şi dacă Rusia şi Ucraina rămân aşa de strâns lipite de Smirnov – fiecare din alte motive, mi se pare normal ca alături de Chişinău să vină Bucureştiul. Nu se poate să rămânem indiferenţi faţă de numeroşii transnistreni care au cetăţenie română. După cum este normal să sprijinim eforturile Chişinăului pentru conservarea civilizaţiei româneşti în regiune. Sigur că propagandiştii neostalinişti vor riposta mereu în maniera specifică: românizare, expansiunea teritorială a României, fasciştii! Nimic mai fals. Unirea, atunci când se va face, este problema românilor din Basarabia. Ei trebuie s-o hotărască, iar noi nu le putem refuza acest drept natural.

Ideea participării românilor la pacificarea Transnistriei este veche, dar Alexandr Kozîrev, ministru de Externe după războiul din 1992, a respins categoric un asemenea lucru normal.

Iată însă că un ajutor pentru noi se iveşte de unde ne aşteptam mai puţin. Pe 31 martie, la forumul "UE-Moldova" de la Chişinău, diplomatul ucrainean Alexandr Cealîi, fost ambasador al Ucrainei la Bucureşti, a declarat că România trebuie să intre în formatul de negocieri pentru reglementarea conflictului transnistrean. Cealîi crede că Bucureştiul, cu interesele sale de jucător geopolitic important în regiune, trebuie să-şi pună semnătura pe documentul final privind soluţionarea conflictului.

În caz contrar, consideră diplomatul ucrainean, va exista primejdia ca România să nu recunoască indirect rezultatele tratativelor la care ea nu a participat, ceea ce va contribui la tensiuni în regiune. Cu alte cuvinte, Cealîi, ca orice om sovietic, mizează pe o soluţie contra românilor în aceste tratative, iar prin participarea la negocieri, România ar fi silită să accepte rezultatele.

Evident, este o cu totul altă abordare şi nu se mai poate vorbi aici de respectarea drepturilor naţionale ale românilor. Mai ales că Smirnov i-a spus deschis unui comisar european că nu există minorităţi naţionale în Transnistria.

În concluzie, fără acceptareaRomâniei în formatul de negocieri, este pierdere de vreme. Rusia nu are interesul să tranşeze nodul de pe Nistru prea curând, mai ales că în 2012 vor fi alegeri prezidenţiale. Dar şi Smirnov are alegeri prezidenţiale în 2011 şi e normal să pară mai scorţos ca de obicei. I-a transmis lui Vlad Filat invitaţia să facă „o vizită oficială" la Tiraspol. Dacă nu am şti de unde vine, am depune un efort inutil să demonstrăm că este o gogomănie diplomatică. În mod normal, Vlad Filat s-a supărat, dând de înţeles că nu face vizite oficiale „acasă".

Ştia Smirnov că va provoca iritare cu pretenţia lui imperială?

Ştia şi a făcut-o deliberat.