"Faptul că câteva ziare occidentale au alertat toată suflarea din Uniunea Europeană despre eventualele probleme care, vedeţi Dumneavoastră, pot apărea odată cu acordarea „în masă" a cetăţeniei române de către autorităţile de la Bucureşti şi care pot pune în real pericol liniştea şi securitatea bătrânei doamne a supărat mai multă lume". (un editorial de Victor Cobasneanu) 

Şi la Chişinău, şi la Bucureşti, începând cu amatorii în materie de politică şi terminând cu liderii politici s-a dat o apreciere, atât morală (vorba preşedintelui Traian Băsescu, care a amintit celor, care suferă de amnezie că există nişte relaţii de sânge, pe lângă cele pur pragmatice), cât şi matematică (am aflat, bunăoară, că Germania sau Marea Britanie au acordat anul trecut de câteva ori mai multe cetăţenii decât România) acestor temeri absolut nefondate. În primul rând, nu este adevărat că cetăţenia este acordată pe bandă rulantă. Am simţit acest lucru pe propria piele - mai bine de zece ani sunt în aşteptarea „evenimentului" şi văzând că nu există nici o şansă pentru a recupera ceea ce li s-a luat părinţilor mei într-un mod abuziv am recurs la ultima încercare.

Adică, miercurea trecută am mers la Ministerul justiţiei din România, alături de alţi 699 de basarabeni (instituţia cu pricina eliberează în fiecare săptămână doar 700 de tichete, care îţi permit să intri în „altar") şi am înţeles cât de scump costă, la figurat, reabilitarea unui adevăr istoric.Canicula or, în acea zi termometrul arăta la Bucureşti 34 de grade C, a fost neputincioasă în calea celor câteva sute de oameni, de la tineri zglobii până la bătrâni încărunţiţi de o grijă în plus.

Ce-i drept, însăşi procedura de depunere a actelor, graţie bunăvoinţei şi profesionalismului colaboratorilor ministerului, nu a durat mult - poate vreo 3-4 minute, dar aceasta nu înseamnă că fiecare norocos ce poate considera deja cetăţean al României. Gurile bune zic că peste cinci luni solicitantul, adică şi eu, va fi chemat la instituţiile abilitate să ducă la capăt procesul şi să devină posesorul paşaportului de culoare vişinie, dar gurile mai rele afirmă că mai este mult până departe şi că greul de-abia începe.

Stând în soarele dogoritor chiar mă gândeam că nu ar fi fost rău ca şi reporterii occidentali care, în goana de senzaţii tari expiră flăcări pe nas să vină la faţa locului şi să savureze din „plăcerea" obţinerii cetăţeniei „pe bandă rulantă". În al doilea rând, nu cred că românii în general şi basarabenii, în speţă sunt veriga slabă a Europei şi nu are dreptul nimeni să promoveze politica drobului de sare.

Nu mai suntem noi, să fim serioşi!, leproşii şi râioşii Europei. Ba mai mult - oamenii noştri, indiferent de ţara în care şi-au găsit „fericirea" au demonstrat că îşi merită bucăţica de pâine cu unt, iar dacă există şi din acei, care ne strică imaginea nu este cazul să ne facem zile fripte - cine a zis că există pădure fără uscături?  Apropo, despre uscături. În microbuzul, cu care mă întorceam acasă erau şi două familii de basarabeni, care de circa 10 ani muncesc şi trăiesc în Irlanda.

Din spusele lor am înţeles că nu mai fusese pe acasă de ani buni şi erau curioşi să vadă schimbările, care au avut loc prin locurile natale. Tare mă tem că aşteptările lor au fost total discordante cu aşteptările. Nu de alta, dar începând cu şoferul microbuzului, care a stat aproape tot drumul cu „b,,, şi na..." în gură şi terminând cu  grănicerii, care au „uitat" să le spună celor veniţi tradiţionalul, dar şi obligatoriul - de la premierul Vlad Filat cetire! - „Bună dimineaţa şi Bine aţi venit în Republica Moldova"  şi cu vameşii, care au fost mai exigenţi şi mai impardonabili decât colegii lor de la toate graniţele luate împreună toţi şi toate le-au demonstrat proaspeţilor irlandezi de origine basarabeană că au plecat din „ţara lui Papuc" şi au revenit tot în „ţara lui Papuc". Poate despre aceşti oameni se teme cu adevărat Uniunea Europeană?